gsf74 banner-650

          În liceu și la facultate eram cunoscut în mare parte ca băiatul care citește. Nu am reușit niciodată să scap de reputația care m-a urmărit din gimnaziu și școala primară, aceea de aerianul, visătorul, dar dacă întrebai pe vreun coleg de-al meu cine e Remus, ți-ar fi spus că e băiatul acela care citește tot timpul. Și poate ar fi menționat pe deasupra că sunt și visător sau aerian (și cam ciudat, ar fi adăugat mulți).

          Nu eram tocmai mândru de reputația asta, deși ea îmi aducea mulți admiratori printre pofesori și persoanele necunoscute. Dacă mi-ați cere să mă autodefinesc, nu știu ce aș spune, dar cu siguranță nu mi-aș zice marele cititor. Îmi place literatura, am iubit dintotdeauna cărțile, tot timpul mi-a plăcut să inventez povești, dacă se făcea o piesă de teatru la școală tot timpul eu eram cel cu multe idei, dar am avut unele perioade în care m-am gândit că poate literatura nu e marea mea chemare. Și cu cât am înaintat în vârstă, cu cât am scris mai mult, cu atât am început să am mai multe îndoieli în privința asta.

          Dar nu ăsta era motivul pentru care nu eram mândru de reputația mea. Cred că mă rușinam de ea așa cum se rușinează cineva de o imagine care se atașează prea tare de el, cum o fată foarte frumoasă poate să fie stingherită de frumusețea ei, sau un om celebru să se simtă împovărat de talentul său. Citeam aproape tot timpul, mă înconjuram de cărți, iar asta atrăgea ovațiile și privirile lungi ale celor din jurul meu. Simțeam că imaginea asta, a copilului pierdut în povești și rupt de lume, care plutea în jurul meu oriunde mergeam, amenința să mă înghită.

          Frații mei nu citesc aproape deloc, iar tatăl meu, în mijlocul uneia dintre cruciadele părinților care vor să-și facă copiii să citească, i-a spus fratelui meu: ”Uite-te la Remus cât citește! Nu vrei să ajungi ca el? El citește mult, uneori prea mult”. Lucrul acesta mi-a rămas în minte, pentru că și eu simțeam uneori că citesc prea mult. Știam că nu puteam, și nici nu avea rost, să citesc toate cărțile care există. Și totuși păream îndârjit să fac tocmai asta.

          Expresia asta, a citi prea mult, sună strident, pentru că ne-am obișnuit să venerăm cititul. A citi mult e unul dintre acele lucruri, ca și mersul la biserică și iubirea aproapelui, pe care toți în recomandă și nimeni nu-l practică. Mi-am pus întrebarea dacă există, ca să folosesc expresia aceasta, o latură întunecată a cititului. Nu a trebuit să mă gândesc mult, că mi-au venit în minte trei lucruri rele pe care le poate face cititul, și mi-am propus să vi le prezint aici. Ar mai fi și altele, dar eu pe acestea le știu.

         

                Te poate face snob. Iată un lucru la care nimeni nu s-a gândit. Este un efect direct al mentalității pe care am menționat-o mai sus, să judeci pe cineva după numărul de volume din bibliotecă. Este defectul oamenilor care au destul interes ca să citească mult, dar nu destulă înțelepciune ca să nu lase asta să li se urce la cap. Se înțelege, după ce l-ai citit pe Charles Dickens și pe William Faulkner, nu mai ești oricine. Nu mai poți să te uiți la fel la omul de rând. Genul de om care flutură nume mari din literatură și le pronunță apăsat, cu infinită mândrie și admirație, care îți vorbește de lecturile lui așa cum ți-ar vorbi de o mașină de lux sau de încasările firmei sale.

         

                Te poate face să crezi că le știi pe toate. Pericolul acesta e imposibil de subestimat. Avem prejudecata că un om care citește e și un om care gândește, dar trebuie doar să stai de vorbă cu niște literați de la noi ca să-ți dai seama că nimic nu poate fi mai departe de adevăr. E adevărat că cineva care citește mult e mai probabil să fie centrat pe intelect, dar în niciun caz nu poți spune că asta înseamnă că își și folosește intelectul adecvat. Adevărul e că toți suntem supuși prejudecăților, mai ales cei care cred că sunt feriți de ele, iar un om care are multă informație, pur și simplu va avea mai multe prejudecăți. Dacă omul cu o cultură medie are idei greșite numai despre ce află de la știri sau ce aude la locul de muncă, literatul are idei greșite despre toate subiectele. Este uimitor să vezi cum lectura poate prosti un om. Omul obișnuit, cu toate hibele sale culturale și gafele de raționament, e totuși permeabil la idei noi, pur și simplu pentru că există o sumedenie de subiecte despre care nu știe nimic; în schimb, omul de cultură nici nu-și închipuie că există un subiect despre care el să nu știe totul. (Desigur, nu vreau să generalizez, vreau doar să semnalizez că există această tendință). E extraordinar de frustrant să stai de vorbă cu om om extrem de citit, care-ți înșiră platitudini și stupizenii. De fapt, el nici nu discută cu tine. Își ține discursul, dacă îi spui ceva, te contrazice formal, dar părerile lui de fapt rămân neatacate, într-un fel de spațiu intangibil.

         

                Te poate face enervant. Cred că mulți dintre noi am tipologia specia aceea nesuferită de oameni numită erudit, care nu poate să spună două cuvinte fără să-ți arate că l-a citit pe Charles Dickens și pe William Faulkner. Trebuie subliniat că tipologia aceasta e diferită de cea a snobului. Eruditul poate să fie un om modest. El nu se laudă cu cunoștințele sale. Motivul pentru care nu poate ieși din mania lui este că toată lumea în care se mișcă, toate procupările sale se reduc la Charles Dickens și la William Faulkner. După ce ai parcurs un număr de lucturi, o să-ți vină în minte un citat pentru fiecare propoziție pe care îl spui, pentru fiecare lucru pe care îl faci, o să-ți vină în minte ceva asemănător dintr-un mare roman. Problema e că nu toate acestea sunt relevante sau interesante. Neajunsul eruditului vine ori din faptul că are prea puține preocupări înafara cititului, ori pentru că nu își dă seama că, doar pentru că îți trece prin minte o asociere cu ceva din literatură, nu înseamnă că e relevantă. O subspecie de la tipologia asta ar fi comparatistul. Pe el nu îl interesează textul propriu-zis al unei opere literare, ci cum se leagă aceasta de ceea ce a fost înaintea ei sau după ea, corelațiile întâmplătoare, asemănările de suprafață. Este criticul literar prin excelență, deși se găsesc comparatiști în toate universitățile și liceele, chiar și în școlile primare sau la redacțiile de ziar. Pe scurt, oriunde găsești cărți. De obicei sunt oameni cu un bagaj cultural imens, pe care nu u cum să-l sistematizeze decât construind în jurul lui un sistem care să-l împartă în secțiuni clare și să lege părțile care altfel ar părea haotice. Pericolul e că oamenii aceștia tind să rămână doar cu sistemul, să ajungă la mila unui schelet ambulant, și uriașa lor cultură să se piardă în umbra construcției intelectuale pe care au construit-o în jurul ei.

         

          Desigur, nici nu-mi trece prin minte să desființez intelectualii, sau cititul. M-am întrebat ce e mai bine, să fii un om citit, dar împotmolit în prejudecăți și prostie, sau să fii necitit, dar deschis la minte. Nu am un răspuns la asta. Cert este că și o minte simplă, deschisă, are frumusețea și valoarea ei. Până la urmă, trebuie să recunoaștem că, în general, omul citit are mai multe atuuri. Chiar dacă nu e atât de binefăcătoare pe cât se spune, lectura într-adevăr te îndreaptă spre orizonturi mai largi. Dacă omul trivial și incult se limitează la cotidianul său, cititorul se mișcă în spații mult mai cuprinzătoare. El nu este contemporan doar cu perioada în care trăiește, ci cu toate epocile de la antichitate până la prezent; el nu trăiește doar în țara lui, ci cu toate locurile despre care se întâmplă să citească. Tot timpul mi s-a părut interesant cum, citind, avem acces la societatea altor țări, altor culturi și chiar altor civilizații. Pentru că, vrând sau nu, scriitorul trebuie să își ia materialul din lumea din jurul lui. Astfel, cartea nu are doar rolul de a ne înfățișa povestea și personajele, ci devine o fereastră către epoca, sau perioada în care scrie autorul.

          De multe ori, asociem scriitorii doar pe baza naționalității, pentru că numele personajelor sună la fel, orașele au aceleași nume, deci cărțile lor își trag seva din aceeași cultură. Cât de diferiți sunt, să zicem, Victor Hugo și Sartre? Dar Tolstoi și Nabokov? Însă în mintea noastră, ei ocupă locuri apropiate, pur și simplu pentru că numele pe care le folosesc în romane sunt franceze, respectiv ruse. Pentru un cititor, Antichitatea, Evul Mediu, lumea modernă nu sunt doar perioade trecute și consumate din istoria civilizației, ci sunt niște lumi pe care le poate revizita, redescoperi, cărora le poate descoperi alte valențe cu fiecare nouă lectură. Lumea în care au trăit bunicii, și strămoșii lui nu îi este atât de străină. Diferitele feluri de a scrie, feluri de a gândi și aborda viața, diferite de ale lui, toate acestea îi sunt mai apropiate și sunt, într-o anumită măsură, absorbite în el.

          Și cum rămâne cu ficțiunea imaginativă, în care poți să pătrunzi nu doar într-un alt timp, într-o altă zonă geografică, dar într-o lume cu totul inventată? O lume imaginară nu are legătură neapărat cu psihologia celui care o creează, cu dorințele și frustrările lui, ci pur și simplu cu imaginația lui, cu dorința de a crea un mit care să fie mai strălucitor și mai viu decât lumea reală. Orizonturile cititorului merg mai departe decât ale istoricului sau ale psihologului, atât de departe încât nu putem decât să ne întrebăm, când le vom găsi granița?

          

Remus Paul

Remus Paul s-a născut la Oradea, unde locuiește și astăzi. Scriitoarea lui preferată este Anne Rice.

More Posts