Ce este realitatea? Să poposim o clipă asupra acestei întrebări, care pare să-l obsedeze pe Philip K. Dick și să încercăm să o definim. Dicționarul ne va spune că ea este existența, tot ce există; (în opoziție cu posibilitatea) existența înfăptuită, efectivă, starea de fapt, adevărul. Prin cele cinci simțuri, suntem permanent racordați la ea. O vedem, o auzim, o simțim, etc. Ea este peste tot în jurul nostru, în interiorul nostru, îi aparținem integral, ineluctabil, și ne este cvasi-imposibil să ne imaginăm evadarea. Este, deci, evident că realitatea este baza la care fiecare din noi se raportează pe în primul rând sine și apoi le relaționează pe toate celelalte. Dar este oare această realitate unică? Aici rezidă, de fapt, marea problemă și, descoperindu-ne în fața teoriei relativității, vom răspunde: „Ei bine, nu!” Există o infinită varietate de realități, dintre care fiecare o are pe a sa.

          Și nu vorbim aici despre adevărul personal ca rezulta al propriei percepții deformante, ci despre numărul virtual infinit de sisteme inerțiale care compun universul concret, fiecare cu propriul set de reguli, cu propria sa versiune a realului. Acel unic, fix și omniprezent sistem de referință absolut al lui Newton a ieșit din scenă, lăsând locul amalgamului de coordonate în permanentă transformare a teoriei lui Einstein. Iar, cum dintre toate artele S.F.-ul cu precădere își trage seva din specularea direcțiilor pe care cercetarea științifică le impune, schimbarea de cadru îi este intrinsecă.

         Anticipând descoperirile tehnologiei și intuind problemele ce vor rezulta, ca un veritabil prospector al științei, S.F.-ul a fost mereu în avangarda gândirii progresiste, creionând în scenarii fictive posibilele soluții la problemele la care umanitatea epocii în cauză încă nici nu îndrăznise să se gândească. Nu este de mirare că la mijlocul secolului XIX respectiv începutul secolului XX, scriitori precum Joule Verne sau H. G. Wells atacau în opere de referință ca De la Pământ la Lună și respectiv Primul om pe Lună, cu o clarviziune și o coerență apreciabile și astăzi, problema controversată încă a călătoriei selenare.

          Odată cu trecerea anilor, și privirea ațintită spre cer a umanității capătă ascuțime, iar imaginația depășește, treptat, câmpul gravitațional terestru și, după un scurt popas pe sateliții îndepărtați care gravitează în jurul giganticelor gazoase ale sistemului nostru solar, își ia, în sfârșit, avântul spre alte stele.

         Însă odată cu avântul spre alte stele, o nouă piedică a apărut, iar aripile imaginației au trebuit adaptate. Enunțată în două forme, restrânsă și generalizată, teoria relativității introduce un set de restricții deloc intuitive, însă obligatoriu de respectat, într-un teatru de operațiuni împrăștiat simultan pe suprafețele lumilor care gravitează în jurul mai multor stele.

         Să le trecem succint în revistă. Nu am de gând să reproduc aici formulele, mai simple sau mai complexe care, bazându-se pe transformările lui Lorentz, ordonează spațiul și timpul, pe deoparte deoarece nu este locul lor într-un articol dedicat S.F.-ului și pe de altă parte deoarece un asemenea demers ar fi lipsit de sens, rezumându-se la copierea unei informații dintr-ul loc în altul. Într-un mediu atât de bogat în informație cum este internetul, practic, orice motor de căutare ați interoga, vă va aduce mai multă informație decât veți putea parcurge, referitoare la acest subiect. Nu voi analiza problematica simultaneității, a conului de lumină sau a variației factorilor unui sistem odată cu câmpul gravitațional în care este situat, nu deoarece nu ar fi interesante, sau ar fi prea greu comprehensibile ci, pur și simplu, deoarece ele au avut o prea mică influență în literatura științifico-fantastică*. Mă voi rezuma, așadar la a enunța cele două efecte, cele mai comune și mai intuitive, la care se face referire cu precădere în operele esențiale ale genului:

         Imposibilitatea depășirii vitezei luminii: Nici o informație și nici un obiect material nu pot călători mai repede decât lumina. Viteza luminii se erijează, așadar, în asimptota funcției vitezei în raport cu orice altceva.

         Dilatarea temporală: Timpul scurs între două evenimente nu este invariant de la un observator la altul, dar depinde de mișcarea relativă a sistemelor de referință ale observatorilor. Altfel spus, timpul propriu al unui sistem mișcându-se cu viteze în domeniul relativist (comparabile cu viteza luminii) trece mai încet decât cel al unui sistem care se deplasează cu viteze nerelativiste.

         Cum anume influențează aceste efecte scena S.F.-ului? Păi într-o manieră foarte directă, dacă ne referim la călătorii inter-stelare. Deoarece distanța dintre stelele galaxiei este de ordinul zecilor sau sutelor de ani-lumină, o călătorie prezumtivă de la o stea la alta, nu se poate realiza fizic, în spațiul și timpul concret, conform primului postulat enunțat mai sus, decât într-o perioadă mai lungă decât cea necesară luminii. Și cum autorii preferă să-și înzestreze navele cu capabilități cinematice apropiate de viteza luminii, al doilea postulat vine și impune o scurgere mult mai lentă a timpului propriu pentru cei din nave față de cei de pe planete.

          Cam aceasta ar fi abordarea „corectă”, scolastic vorbind, a călătoriei spațiale, în acord cu relativitatea einsteiniană. Și o găsim formulată în opere de referință, adevărate pietre de hotar ale genului. La mijlocul secolului XX, romanul lui Arthur C Clarke bunăoară, Sfârșitul Copilăriei, ne vorbește despre călătorii la viteze foarte apropiate de cea a luminii, navele Overlorzilor fiind capabile să ajungă până la aproximativ 99% din aceasta, iar timpul obiectiv, de câteva zeci de ani necesar parcurgerii distanței dintre sistemul nostru solar și cel al Overlorzilor, este comprimat în doar câteva zeci de zile la bordul navelor în mișcare. De aceeași manieră este tratată, treizeci de ani mai târziu, problema și de către Orson Scot Card în Jocul lui Ender, unde, zecile de ani în care navele de luptă ale Pământului călătoresc spre sistemul planetar al Gândacilor se traduc prin doar câțiva ani la bord. Ambele opere, așadar, aleg să-și asume și să respecte întocmai teoria relativității. Numai când este vorba despre mișcare materială, căci, după cum vom vedea în continuare, în ceea ce privește transmiterea de informații, lucrurile nu mai stau chiar așa.

          Există însă și moduri prin care teoria relativității poate fi „evitată”. Tot la mijlocul secolului XX, având nevoie de acțiuni simultane și concertate pe mai multe lumi gravitând în jurul stelelor depărtate, autori precum Isaac Asimov și ulterior Frank Herbert, în operele lor esențiale Fundația și respectiv Dune, aleg să ocolească restricțiile relativiste, jonglând cu spații multidimensionale în care efectele acesteia nu se mai fac simțite. Practic, cele două serii își fundamentează călătoriile pe ieșiri din spațiul și timpul concret, și reintrări aproape instantanee în cu totul alte puncte, obținându-se astfel iluzia unei vitezei super-luminice.

          Însă există și metode mai ortodoxe de a fenta teoria relativității, fără a recurge la construcții ajutătoare, la limita plauzibilului. Philip K. Dick spre exemplu, în majoritatea nuvelelor sale, preferă să-și plaseze acțiunea (fie ea legată de război cu ființe extraterestre sau de simple relații economice) pe planete mai apropiate, aparținând sistemului solar, făcând cu precădere uz de sateliții planetelor gazoase. Astfel, având în vedere distanțele mult mai scurte, necesitatea de viteze extraordinare nu mai dictează acordul cu teoria relativității, însă și paleta de lumi eligibile este considerabil redusă. Poate tocmai de aceea, și Philip K. Dick preferă uneori, cum ar fi cazul romanului Clanurile de pe Alpha, să-și plaseze acțiunea pe planete îndepărtate, din vecinătatea altor stele, evitând și el efectele relativității prin folosirea de nave super-luminice.

          Al doilea aspect foarte important, după călătoria materială prin univers, îl constituie transmiterea de date. Dacă în cazul călătoriei materiale timpii se cereau a fi reduși cât de mult posibil, indiferent dacă discutăm despre respectarea sau ocolirea perceptelor relativiste, în cazul transmisiunii de date, necesitățile se schimbă. Autorii nu se mai limitează doar la a cere viteză ci, încercând să generalizeze telecomunicațiile terestre existente actualmente, cu care cititorul este obișnuit, într-un spațiu mult mai vast, cum este galaxia, are nevoie de instantaneitate. Cum și transmisiunea de date prin radiație electromagnetică este supusă primei restricții, ea realizându-se cu viteza luminii (radiația electromagnetică este cazul general al luminii), dar nu mai rapid de atât, alte mijloace trebuiau să fie imaginate pentru a lega informațional segmentele dispersate prin univers ale acțiunii unitare. Și în acest caz, majoritatea autorilor preferă să evite (uneori chiar făcându-se că nu observă, cum e cazul în Clanurile de pe Alpha) restricțiile. Dune (mai precis extinderile sale ulterioare) introduce un hibrid de comunicator tehnico-telepatic, capabil să conecteze instantaneu oricare două puncte din spațiu, la fel cum prin intermediul releului ultra-undă din Fundația sau al ansiblu-ului din Jocul lui Ender același tip de comunicație este permisă. Și dacă în cazul deplasării fizice autorii au încercat într-un fel sau altul să-și „scuze” evadările din relativitate, în cazul transmisiunilor de date acestea sunt trecute pur și simplu cu vederea, autorii preferând să-și bată cât mai puțin capul cu astfel de neconcordanțe.

          Și nu putem încheia o astfel de analiză fără a trece în revistă și capodoperele cinematografiei. Fie că suntem dispuși să acceptăm sau nu, într-o societate în care lectura nu se mai practică pe scară largă, artele vizuale joacă un rol tot mai pregnant în umplerea golului astfel format. Chiar și (sau poate mai cu seamă) în S.F. primplanul genului a migrat încet, încet, cel puțin pentru publicul larg, din literatură în cinematografie. Opere esențiale, unele chiar de autori amintiți mai sus, precum Dune, Total Recall, Minority report, mai nou Jocul lui Ender, și multe, multe altele, sunt cunoscute cu precădere datorită ecranizărilor lor de succes. Pe lângă acestea, găsim și opere pur cinematografice, care nu se sprijină pe o operă literară, dar care concurează prin profunzime cu acestea. Aș aminti doar seriile Star Wars și Star Treck. Este, oare, de mirare că și ele se lovesc de aceleași obstacole? Sau că găsesc aceleași poteci ocolitoare? Dacă în Star Wars navele execută „saltul” în hiperspațiu, Star Trek introduce noțiunea de viteza Warp, mergând chiar atât de departe încât impune o nouă limitare prezumtivă, la Warp 10. Elementul de noutate pe care acestea doua îl introduc constă în mișcarea efectivă prin hiperspațiu, intrarea și ieșirea ne mai realizându-se simultan, ci existând un timp oarecare pe care navele îl petrec înafara complexului spațiu-timp concret. Ar mai fi și fenomenele de teleportare, sau gaură de vierme însă slaba (ca să nu spun inexistenta) lor argumentare științifică le face inabordabile din această prismă.

            

*Wikipedia oferă un început mai mult decât decent pentru cei interesați de documentarea pe această temă:

         relativitate restrânsă:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_restr%C3%A2nse

         sau generalizată:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Teoria_relativit%C4%83%C8%9Bii_generale

         

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website