Domnul Șerban Șuteu este un om de știință de modă veche. Colegii săi de la Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare pentru Electrochimie și Materie Condensată șușotesc adesea, în special în lungile pauze de masă pe care domnul Șuteu  nu și le ia niciodată, că este într-o ureche. Nu doar colegii săi mai tineri au această părere: nimeni nu-și imagina că domnul director-adjunct Păduraru, la cei șaizeci de ani bătuți pe muchie pe care îi are, poate înjura atât de plastic precum a făcut-o atunci când a intrat, la patru după-masa, în Laboratorul de Sinteze Nanomateriale, unde a văzut dezastrul provocat de domnul Șuteu . Sub potopul de imprecații, reproșuri și sudălmi, bietul domn Șuteu  a șoptit cu greu, abia respirând:

– Voi repara totul de unul singur… iartă-mă, Nelule… nu-mi imaginam că “efectul P” va fi așa de agresiv în manifestare!

Domnul Șuteu  și-a mușcat imediat buzele: ar fi dat orice să nu fi rostit vorbele cu pricina sau să și le poată trage înapoi. Ar fi stat și șase zile după program; ar fi plătit oricât din buzunarul propriu pentru a repara aparatura defectată. Însă era prea târziu: făcuse public primul indiciu despre cel mai bine păstrat secret al său. Așa că, de voie de nevoie, a trebuit să-l dezvăluie în totalitate.

Astfel s-a aflat că domnul Șuteu  fusese preocupat de știință încă de la vârsta de șase ani: fiind dus la bazin de către unul dintre vecini, a observat că, pe măsură ce tot mai mulți copii intră în apă, însoțitorii rămași pe margine trebuie să se depărteze pentru a nu se uda. Ajuns acasă abia a apucat momentul potrivit pentru a umple cada din baie și a încerca să reproducă cele observate – căci încă de atunci abordarea micului Șerban era una cât se poate de riguroasă. Din nefericire, acest scrupul științific apărut așa de timpuriu a avut și consecințe neplăcute căci, dacă scaunele din bucătărie au rezistat eroic unei imersări îndelungate, radioul cu baterii al domnului Șuteu -senior nu a manifestat aceeași tărie. Și doar imposibilitatea fizică de a căra televizorul Elcrom până la baie a prevenit ca dezastrul să ia proporții necontrolabile.

Chelfăneala primită de la doamna Șuteu  nu l-a descurajat pe proaspătul omuleț de știință. A avut însă efectul de a-i insufla convingerea că e nevoie să-și camufleze în mod corespunzător dorința de a afla cât mai multe prin experimente proprii. Iar cum, tot în acea perioadă, micul Șerban învăța tainele buchisirii și-a stabilit ceea ce avea să fie atât o codificare adecvată cât și un țel propriu: încercarea de pe urma căruia îl durea încă fundul avea să fie doar prima, denumită tainic “efectul A” – însă până la zece ani urma să studieze suficient pentru a ajunge cu experimentele până la litera Z.

Cum se întâmplă adesea, școala a prăvălit peste elevul Șuteu  un noian de informații, teme de casă și serbări școlare. Entuziasmul juvenil i-a domolit astfel încât i-a fost zădărnicită atingerea obiectivului în termenii propuși inițiali: în clasa a șaptea abia ajunsese să conceapă un experiment propriu (sută-n sută original!) despre “efectul C”, propagarea căldurii prin conducție, iar într-a douăsprezecea a fost nevoit să regândească premisele a ceea ce ar fi trebuit să fie “efectul F”. Tocmai aflase că Einstein luase deja Nobelul pentru legea efectului fotoelectric.

După cum se poate însă observa, ceea ce s-a pierdut în volum și viteză s-a câștigat în originalitate și profunzime. Tendința nu s-a domolit de-a lungul anilor – ba din contră! Dacă ar fi avut suficientă stăpânire de sine cât să-și controleze furia, domnul Păduraru ar fi fost probabil șocat de ideea “efectului P”: protonizarea pe scară comercială a unei nanostructuri bidimensionale.

Dar poate a fost mai bine așa căci, odată trecute episoadele de muștruluire în cadrul colectivului de cercetători din Institut, domnul Șuteu  s-a reapucat pe furiș să imagineze noi cercetări pentru literele rămase din alfabet . Sârguincios precum îl știm, nu i-a trebuit decât un semestru pentru a pune la punct baza teoretică și dispozitivele necesare pentru studierea “efectului S”: scalarea interacțiunii slabe din Modelul Universal Standard dincolo de limitele submicronice ale “lungimii Compton”. Rezultatul obținut nu a fost atât de spectaculos pe cât sperase, însă a reușit cum-necum să retrezească în el entuziasmul din copilărie. Nici măcar aniversarea a șaizeci de ani de viață nu a mai considerat-o necesară – a fost absorbit complet în munca sa neoficială, paralelă celei plictisitoare de la Institut, și rezultatul nu a întârziat să apară: în doar șase zile, ca prin miracol, a reușit să meșterească de unul singur cele necesare pentru grandiosul său experiment curent.

Eșecul precedent și mai ales rușinea publică îndurată l-au determinat să fie și mai prudent decât de obicei. Decide că, oricât ar fi de nerăbdător, trebuie să aștepte ca în afara portarului să nu mai rămână nimeni în clădire înainte de a se apuca de lucru.

Orele trec greu, atât de greu încât la vremea amiezii domnul Șuteu  face ceva complet neobișnuit: iese să-și cumpere o șaorma cu de toate, întorcându-se abia după ora trei. Ba mai mult, găsește chiar puterea să zăbovească la șușanele și șopârlițe pe holurile instituției – atât pentru a-i trece cât mai repede timpul cât și pentru a adormi vigilența oricui și-ar mai aminti de nefericitul incident datorat “efectului P“.

După o așteptare chinuitoare se face în cele din urmă ora șapte și, după o ultimă verificare de siguranță, domnul Șuteu  se încuie în Laboratorul de Spectroscopie de Absorbție Atomică. E locul cel mai sigur – colegul său care folosește în mod uzual echipamentul primit ca donație de la Universitatea din Stuttgart e de mai bine de trei săptămâni în Shanghai, la o sesiune de comunicări științifice sponsorizată din fonduri europene.

Cu febrilitate, domnul Șuteu  deschide blocnotesul primit cadou de la o companie care se ocupa cu turnarea de șape mecanizate și săparea de șanțuri de aducțiune. Trage adânc aer în piept și, pe o filă nouă, notează apăsat: “Efectul Ș – note de laborator din cursul desfășurării experimentului“.

Observațiile și comentariile aferente se înșiruie apoi cu grijă: “Secunda șaizeci: S-a obținut puterea nominală necesară. Minutul șase: Particulele subatomice monitorizate prezintă primele indicii de intrare în rezonanță. (Ce păcat că aparatura nu e suficient de sensibilă la nivel mezonic!) Minutul șaisprezece: Interacțiunea slabă s-a extins dincolo de nivelul subatomic ( Cert! Deși scrupulul științific mă obligă să notez că abia astfel s-a încheiat pasul corespunzător “efectului S”). Minutul șaisprezece și ??? secunde: Am ghinion, cronometrul electronic atașat dispozitivului a încetat să funcționeze (Și e nou nouț, ce mama naibii s-o fi întâmplat?). Minutul șapteșpe, sigur e atât, am numărat deja în gând pâna la șaizeci… e ciudat, ce o mai fi asta? Am atins limitele Schwinger? Teoretic e imposibil dar cine poate ști…“.

Șirul gândurilor și a notițelor îi e întrerupt, căci ceea ce părea fi o accident singular se multiplică: smart-watch-ul domnului Șuteu  se oprește și el ca din senin. Stăpânindu-și cu greu o înjurătură (fusese cadoul fiicei sale la împlinirea vârstei de șaizeci de ani) își verifică telefonul mobil și observă că seria ghinioanelor continuă: ecranul translucid e negru și fără vreo urmă de viață. Mulți, poate chiar majoritatea cercetătorilor s-ar fi oprit în acel moment. La urma urmei, astfel de efecte neașteptate merite să fi cercetate separat – însă, după cum s-a văzut până acum, domnul Șuteu e un om de știință temerar. Deși de modă veche, nimic nu-l poate abate din drumul său.

Strângând din dinți, se apleacă din nou asupra cuvei unde experimentul e în plină desfășurare pentru a definitiva condițiile preliminare. Cum i-ar plăcea să o spună unui eventual învățăcel aflat alături: “pentru a pune virgula de sub ș”. Setarea generării câmpului secundar nu-i ia nici jumătate de minut, astfel încât poate purcede la partea finală. Cea mai delicată. Cea pentru care a trebuit să-și pună la bătaie puținele relații informale pe care le are în afara comunității științifice. Cu grijă își trage o pereche de mănuși de cauciuc și scoate dintr-o cușcă specială un șoricel care abia mai respiră de spaimă. Blănița albă a animalului e arsă pe alocuri. Domnului Șuteu îi curg șiroaie de sudoare pe frunte atunci când încearcă să-l manevreze cât mai gingaș cu putință, evitând să atingă zonele sensibile. În urechi îi răsună spusele vărului cumnatei sale, un mărunt responsabil cu logistica la o companie multinațională axată pe producția de detergenți: “Șerbane, poți să faci ce vrei cu el – ăștia de la noi de la laborator au zis că la cât l-au stropit cu chimicale… în ăl mult trei zile oricum își dă duhul!“.

Așază șoricelul în spațiul dedicat din cuvă. Înșfacă blocnotesul și scrie grăbit: “Mă aflu în imposibilitatea de a determina cu precizie timpul scurs. Voi încerca să număr cât mai uniform  pentru a avea măcar niște valori orientative“. Trage o linie apăsată sub ultimul comentariu și se concentrează asupra patrupedului. “Șaizeci și cinci, șaizeci și șase… hopa, a dat din coadă, șaizeci și… și nouă… O sută cincisprezece, o sută șaisprezece… incredibil: face câțiva pași! Prima dată de ieri, de când l-am primit!… o sută… dozeci și șapte…“. În ciuda strădaniilor sale, odată ajuns la trei sute nouă zeci și șapte nu mai poate continua. Se holbează la șoricelul care zburdă vioi prin toată cuva. Atât de vioi încât se izbește de pereții de sticlă ai acesteia fără însă ca loviturile să-i întrerupă avântul proaspăt dobândit. Și fără ca să resimtă vreo durere căci, și acesta e faptul care îl șochează cel mai tare pe omul de știință, arsurile de pe spinarea animalului se restrâng văzând cu ochii!

Domnul Șuteu  își fixează uluit ochelarii pe ochi însă nu reușește să deslușească mai mult întrucât tocmai atunci instalația de iluminat a laboratorului (una foarte avansată, cu circuite de reglaj electronic proiectate special printr-un program de finanțare cu un Institut omolog din Norvegia ) se oprește brusc. Prăbușit în beznă, domnul Șuteu  are un scurt moment de panică. Ajunge pe bâjbâite la fereastră și trage jaluzelele în căutarea unei raze de soare. Deșartă speranță: întunericul lăptos se înstăpânise peste oraș. Doar felinarele de pe stradă aduc o vagă lumină în laborator. Domnul Șuteu  dă din cap resemnat: întreg Universul își șoptește că trebuie să sfârșească odată ziua de studiu.  Mai mângâie odată cuva (în penumbra din laborator nu se încumetă să scoată șoricelul din ea) și închide fără zgomot ușa încăperii. Planul său e ca de dimineață să fie prezent la prima oră – la șase dacă se poate, când se crapă de ziuă!

Însă domnul Șuteu , în entuziasmul său științific, ignoră faptul că nu mai e tânăr. Tensiunea ultimei zile se adaugă oboselii acumulate în lunile precedente, când își forțase fără milă propriile limite. Nici măcar soția nu îndrăznește să-l trezească până spre amiază așa că, în ciuda tuturor planurilor sale, demarează în trombă spre Institut abia la ora unșpe. Motorul Loganului său fusese îmbunătățit chiar de el, și nu doar că de șapte ani nu mai fusese nevoit să facă nici o revizie (doar nu era cazul ca grobienii de la service să își bage nasul în superba aplicare în practică a “efectulul M“!) ci are un demaraj care îl ajută să traverseze orașul în mai puțin de șaptesprezece minute. Ajuns pe strada Institutului îi e însă imposibil să mai înainteze: artera e blocată de o coloană lungă de mașini ale căror sisteme electronice încetaseră în mod inexplicabil să funcționeze. Țiuitul claxoanelor se suprapune cu înjurăturile șoferilor disperați că nu-și pot folosi nici măcar mobilele pentru a anunța ce li se întâmplă. Toate telefoanele s-a oprit ca prin farmec pe șoseaua ce pare atinsă pe un blestem de nedeslușit. Câțiva bicicliști reușesc cu greu să se strecoare pe trotuarele înțesate de lume – locatarii de la blocurile din jur au ieșit și ei pe stradă căutând să-și confirme tragedia întâmplată: electronicele lor scumpe, pentru care încă plătesc rate, s-au oprit peste noapte. Văicărelile gospodinelor cu mâncarea stricată în frigidere se împletesc cu bombănelile pensionarilor care nu au mai pot urmări emisiunile lor favorite. Singura ce face notă discordantă e doamna Șireanu, care urlă de fericire din balconul apartamentului ei de la etajul șapte: paralizia care o țintuise de șase ani în scaunul cu rotile s-a vindecat în mod miraculos undeva… fix înainte de masa de prânz. E atât de bucuroasă așa că nici nu-i pasă că soțul ei a întins-o la crâșma de lângă stadion fără a mai avea nevoie de bastonul pe care l-a aruncat cât colo.Domnul Șuteu  răzbește cu greutate până în dreptul Institutului. Sângele îi piere din obraji atunci când îl vede pe domnul Păduraru cum se stropșește la portar. Acesta, nădușit tot în ciuda vremii răcoroase, încearcă din răsputeri să se dezvinovățească:

– Domnu’ adjunct, nu e vina mea – și eu am rămas pe dinafară baș când am ieșit la o țigară! S-o stricat centralizatu’, io așa zic… nu mai merge nici o cartelă dă acces, nimic…

– Asta văd și eu, tâmpitule! Dar vreau să știu exact ce ai făcut de ai blocat sistemul.

–  Nimic, ce să fi făcut… eram lac de sudoare de cum am probit  să prind puiu’ ăla de șomâc care fugea pă hol… de unde dracu’ o fi apărut nu știu… i-am zis și la domn’ șef ca trebuie pusă otravă!

–  Auzi la el – otravă în Instituit! Totul e blocat și lui îi arde de otravă pentru șoareci și șobolani imaginari! Altă scuză nu ți-ai găsit pentru care erai praf de la prima oră?

– Nelule, îi șoptește șeful instituției adjunctului său, lasă-l pe bietul om în pace. Nu are cum să fi făcut el ceva de nivelul ăsta. Suntem oameni de știință, analizează și tu situația de ansamblu: nimic din ceea ce e bazat pe semiconductori nu mai funcționează corespunzător!

– Ce corespunzător, nu mai funcționează DELOC!

De atunci au trecut trei zile. Domnul Șuteu  a refuzat să se lase fotografiat pentru noua colecție de icoane și pliante turistice “Timișoara – locul mântuirii și tămăduirilor miraculoase“, spre nemulțumirea maselor de pelerini care se înghesuie într-una spre oraș. S-a înduplecat însă să facă o copie a însemnărilor din blocnotesul său și să o trimită pentru a fi studiată la Academia Regală Suedeză din Stockholm. De două ori, căci prima dată pilotul aeronavei a raportat că a fost nevoit să aterizeze de urgență la Budapesta din cauza defectării sistemelor de bord. Confirmarea de primire a venit telegrafic după alte trei zile – un timp nesperat de bun, care l-a surprins și pe șoferul basculantei ce a transportat prețioasele file: „Rabla asta n-o mers așa bine nici în șapte’șapte, când a ieșit dă pă poarta fabricii!”.

La ce concluzii au ajuns reputații cercetători din Comitetul Nobel nu se știe exact. Comunicatele auzite la radiourile cu galenă instalate de comandamentul NATO în piețele publice nu sunt însă deloc încurajatoare: conform acestora, academicienii cei mai de vază sunt mult mai preocupați să înființeze societăți de cercetași în departamentele pe care le conduc. Ziarele tipărite neoficial împrăștie zvonuri chiar și mai alarmante: respectabilii savanți ar avea comportamente de adolescenți deșucheați, pișcând cu nerușinare de fund reporterițele trusturilor de știri care-i intervievau.

Nimeni nu l-a mai văzut de zile bune pe domnul Șuteu . Se zvonește că ultima dată se plimba în centrul orașului, pe lângă Catedrală, șuierând disperat “Trebuia să mă gândesc că există riscul ca efectul Ș să se combine cu efectul Î – împrăștiere globală! Trebuia să mă gândesc…“. E posibil ca dispariția lui să fie legată de avioanele ușoare cu însemnele NATO ce au survolat orașul zile la rând – până când unul din ele s-a prăbușit din motive nedeslușite. Sau de grupurile de omuleți bine clădiți, cu ochii migdalați, zăriți acum trei zile pe lângă Pădurea Verde. Cine poate ști cu precizie? Nimeni! La fel cum nimeni nu știe cum va evolua în continuare situația din lume. Până ieri, oameni se strângeau speriați șușotind la aflarea ultimelor vești: în Italia, șase sute douăzeci și șapte de nunți au fost anulate deoarece mirii nu și-au mai putut convoca pe Facebook invitații, în Indonezia s-au înregistrat șaptezeci și trei de sinucideri datorită prăbușirii tranzacțiilor electronice, în SUA Curtea Supremă a amânat decizia de reînființare a Partidului Whig deoarece alegerile oricum nu se mai pot ține din cauza defectării aparatelor electronice de vot.

Astăzi însă… toți cunoscuții au preferat să iasă în parcuri unde înalță zmeie sau se joacă cu baloanele. Din difuzoarele de pe stâlpi răsună muzică folk și cântece de demult. Mai mult, vecinii de la casa alăturată au trasat de dimineață un șotron printre mașinile parcate. Acum țopăie voioși pe caldarâm alături de pruncii lor…

Doamne, mă grăbescu să termin de înșirat aiastă povestire să poci a mă alătura loru. Sunt cuprins de așa o veselie cum nu mai simții de mult… dar totuși mă chinuiesc să așternu ultimele slove căci cei din veacurile ce va să fie să aibă hrisov de cum s-a ajunsu aicilea… și să șcie cumu’ …

Sic transit gloria mundi...”

 

Ioan-Angelo Mîțiu

Ioan-Angelo Mîțiu

Ioan-Angelo Mîțiu (n. 1976, Reșița) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare din Timișoara, unde și locuiește în prezent. A debutat în 2018 cu romanul science-fiction De cine atârnă Pământul. Cartea poate fi cumpărată de pe Amazon și de pe Cartepedia.

More Posts