Bună! Numele meu este Elisa, am 125 de ani și sunt o casă bântuită. Probabil unii dintre voi mă cunosc și sub alte nume – Casa din Chalk Creek, Casa cu o mie de ziduri, Casa crescută din deal – dar Elisa este cel la care țin cel mai mult pentru că mi-a fost dat de Mary Stark, una dintre primele mele proprietare – cea care m-a trezit, cea care mi-a dat viață. Nu am cuvinte să-mi exprim întreaga recunoștință și dragoste față de ea, deși relația noastră s-a degradat cumva în ultima perioadă. O să vorbesc despre asta la momentul potrivit. Am venit aici din alte motive. Poate că povestea mea va suna ciudat în anumite clipe, dar trebuie să înțelegeți că nu am nimic de ascuns – iar dacă vorbele vi se vor părea greu de înțeles, e doar vina mea. Nu am reușit niciodată să exprim corect ceea ce simt, nu sunt bună la dat explicații și mereu am senzația că spun mai puțin decât doresc să spun, deși, de fiecare dată, mă străduiesc să aleg cuvintele cele mai potrivite. Bănuiesc că mai am multe de învățat. Totuși sunt și lucruri pe care le fac foarte bine.

Pereții mei ocrotesc aproape treizeci de spirite. Am fost construită pe o colină, în afara satului Chalk Creek, în jurul anului 1920. Nu mă remarc prin nimic deosebit, deși nu sunt o casă tipic englezească – am două nivele, patru camere, baie, verandă, mansardă și subsol – iar despre cel care m-a făcut nu cunosc foarte multe. Din diverse surse am aflat că a fost un localnic, pe numele său Arthur Calloway, un om care s-a născut și a murit în Chalk Creek, de profesie tâmplar. A locuit între zidurile mele doar câțiva ani, împreună cu soția, înainte să moară din cauza unor complicații la plămâni, iar eu am intrat în proprietatea altcuiva imediat ce văduva a hotărât să vândă și să se mute la fiica sa, stabilită undeva prin Scoția. Oricum, acea perioadă înseamnă prea puțin pentru mine. Este vorba de un trecut care nu îmi aparține. Pot vorbi despre el, dar nu îl simt ca fiind al meu. Îl percep ca pe un defect, dacă înțelegeți ce vreau să spun. O eroare. Un timp scurs neplăcut și în mod inutil, imposibil de măsurat. Vorbe. Dacă ar trebui să-i fiu recunoscătoare în vreun fel lui Arthur Calloway, ar trebui să-i fiu pentru regiunea peste care îmi afirm proprietatea, dar aș fi putut fi construită de oricine, în orice fel. Nu cel care te face merită recunoștință, ci doar cel care îți deschide ochii asupra scopurilor tale.

Chalk Creek? Este un sătuc fermecător, foarte englezesc, pierdut între dealuri împădurite, cu o puzderie de case din piatră înconjurate de garduri vii, împrăștiate într-o dezordine pitorească, care atrage – mai ales în zilele de weekend – un număr rezonabil de turiști. Bănuiesc că mulți vin și din cauza reputației mele, așa că nu am dus vreodată lipsă de vizitatori – ori de cumpărători. Sunt așezată în afara satului, pe o mică colină înconjurată de stejari, ușor accesibilă fie pe jos, fie cu mașina, pe o alee pietruită, mărginită cu tufe de zmeură. Mai există o cale de acces despre care nu știe multă lume pentru că e cu totul acoperită de vegetație – o scară îngustă ce urcă până în spatele proprietății, în grădină, acolo unde se află ruinele unui bazin din piatră și scheletul unui foișor.

I-am auzit pe noii proprietari că vor să renoveze, să redea grădinii frumusețea de altădată și m-aș bucura să facă asta cât mai repede pentru că pământul a fost invadat de buruieni și de tot felul de plante agățătoare care-mi strică dispoziția ori de câte ori încerc să mă relaxez absorbind ritmurile vântului printre crengile stejarilor de la poalele dealului. Nopțile îmi plac cel mai mult în această regiune. Imediat ce apune soarele, peste Chalk Creek se instalează o atmosferă grea, posomorâtă – păsările de noapte ies la vânătoare cu țipete ascuțite, luminile satului pâlpâie în depărtare, sufletele morților încep să se agite și să geamă în pântecele mele, în timp ce vântul clatină foșnind crengile arborilor care-mi intonează la nesfârșit numele pe măsură ce se înalță luna: Elisa, Elisa, Elisa… Da, iubesc nopțile. Și păsările. Sunt multe păsări. Abia atunci când toți se cred în siguranță în paturile lor, iar somnul începe să-i ademenească, eu devin pe deplin stăpână pe puterile și dorințele mele.

Îmi cer scuze. Divaghez. Niciodată nu m-am priceput prea bine să povestesc. Am în minte tot ce vreau să spun, ideile puse în ordine, dar când încerc să le exprim, întotdeauna folosesc cuvinte care ajung să ducă istorisirea în altă parte. Îmi imaginez că sunt prea nerăbdătoare să-i fac pe ceilalți să înțeleagă exact ceea ce simt.

─ Nu face nimic, Elisa. Te descurci foarte bine. Te rog, continuă…

─ Mulțumesc.

─ Dacă te ajută, poate ar trebui să ne spui câte ceva despre Mary.

─ Despre Mary, desigur.

─ Te rog.

─ Recunosc, nu știu atât de multe lucruri precum mi-aș dori. Totuși mă gândesc că în acest punct al vieții mele, probabil nici nu mai este necesar. Ea este singura care-mi poate porunci, fiind cea care m-a trezit, însă în ultimii ani a devenit interesată de studiul următorului plan al existenței și nu de cel al lumii pe care a părăsit-o, așa că de cele mai multe ori fac ce-mi place. Refuză să creadă că moartea oferă doar ce oferă acum. Într-un fel o înțeleg. Și-a dus răzbunarea până la capăt și nu găsește niciun scop în continuarea vărsării de sânge. Eu nu sunt așa. Restul spiritelor sunt ajutoarele mele, iar dorințele lor sunt legate de plăcerile mele.

Mary Stark a venit în Chalk Creek în jurul anului 1950. Până atunci locuise într-un mare oraș (i-am uitat numele), unde avusese o slujbă foarte bine plătită (nu am înțeles niciodată ce presupune acest lucru). După ce fiul ei de douăzeci de ani și soțul au murit într-un accident de mașină, s-a hotărât să vândă tot ce avea și să se mute la țară, în încercarea de a imprima un nou sens vieții sale. Mi-a spus că s-a îndrăgostit de mine îndată ce m-a văzut. M-a cumpărat imediat. Era o femeie blândă, inteligentă, plăcută la vorbă, astfel încât oamenii din sat au îndrăgit-o repede și au făcut-o să se simtă ca acasă. Dintre ei, George Ryson, unul dintre oamenii importanți și foarte bine văzuți ai comunității, a pus imediat ochii pe ea, începând s-o curteze insistent.

La început, Mary nici nu a vrut să-l bage în seamă. Ultimul lucru la care se gândea era o relație, dar, după mai multe luni, s-a săturat să-l tot refuze și i-a acceptat invitația la cină. George era un bărbat înalt, destul de chipeș, avea o anumită prestanță și, cu toate că nu era prea inteligent, știa uneori să se joace cu vorbele. Mary a sfârșit prin a-i ceda și, după alte câteva luni, George Ryson s-a mutat între zidurile mele.

O vreme lucrurile au mers bine. Mary începuse să-și găsească liniștea. Făcea mici reparații prin casă, mai ales la etajul de sus, lucra în grădină, făcea plimbări lungi dimineața prin pădurile din preajma satului. Caracterul infect al lui George a ieșit însă repede la iveală. Pe lângă faptul că-i plăcea băutura, avea și o viziune extrem de îngustă asupra lumii, o gândire meschină și vicleană,  comprimată dintr-un sistem de idei limitate, stereotipe, legate de instinctele sale cele mai egoiste. Dacă rămânea treaz, ideile lui erau doar plictisitoare și ușor ridicole, dacă însă punea mâna pe pahar, se apuca să turuie fără oprire despre politică, felul de a gândi al femeilor, despre oamenii din Chalk Creek, despre justiție și valorile fundamentale ale vieții, împroșcând atâtea noțiuni aberante și găunoase, încât devenea imposibil de suportat.

Într-o seară, după ce lucrase întreaga după-amiază prin grădină, Mary se simțea obosită și îi era un pic cam rău. George, ca de obicei băut, a încercat s-o convingă să facă dragoste, însă ea l-a refuzat și l-a rugat cu blândețe să se ducă acasă. Atunci a început totul, mi-a povestit Mary. George s-a învârtit o vreme prin casă, mormăind, cu paharul în mână, despre modul prost în care fuseseră croite femeile încă din naștere, apoi, fără veste, s-a apropiat de Mary, care se așezase pe pat și-l privea, i-a dat o plamă, s-a aruncat peste ea și practic a violat-o. După care s-a urcat în mașină și s-a dus acasă.

Șocată, stăpâna mea a reușit să treacă totuși peste moment și să-i ierte ieșirea, gândindu-se că poate fusese vina ei. A doua zi, George nu a mai trecut pe la ea, însă în următoarea seară a apărut în prag. Nu a rostit niciun cuvânt. A pălmuit-o de cum a intrat, a strâns-o de gât, a aruncat-o pe pat și a violat-o din nou. De această dată, Mary nu a mai stat pe gânduri. A pus imediat capăt relației și i-a interzis lui George să-i mai calce proprietatea.

Nu a apelat la autorități, nedorind să-și strice relațiile cu oamenii din sat, unde fostul ei partener încă era privit ca un om valoros. Săraca Mary! Nu a avut deloc parte de fericire în viață, iar în moarte e preocupată de lucruri care-i depășesc capacitățile și nu pricepe binefacerile pe care i le aduce actuala stare de lucruri. Oricum. După ruperea relațiilor cu George, a reușit pentru o perioadă să se relaxeze. Ca și înainte, muncea în grădină, se plimba ori lucra la etaj unde își amenajase într-o cameră o bibliotecă – începuse să fie interesată de paranormal și de fenomenele oculte imediat după moartea fiului și a soțului. Într-o dimineață, în timp ce făcea o plimbare printr-o pădure de la marginea satului, i-a ieșit înainte George, băut și pus pe scandal. A încercat să-l evite, să fugă, apoi să se lupte cu el, dar nu i-a putut rezista. A violat-o chiar acolo, între copaci, în acel loc izolat de unde nimeni nu-i putea auzi strigătele, apoi a dispărut așa cum venise.

Umilită și extenuată, Mary a reușit să ajungă acasă, unde a telefonat imediat la poliție. Fusese un gest reflex, un gest de autoapărare impus de mintea ei, un gest tardiv și absolut inutil pentru că, așa cum se aștepta, reacția autorităților a fost extrem de rece. Relația ei cu George era binecunoscută în sat, așa că totul  a fost considerat rezultatul unei neînțelegeri. Mary a început să-și piardă controlul. Timp de mai multe nopți i s-a părut că-l vede pe George dând târcoale locuinței, încercând ușile și ferestrele, apoi chiar i-a văzut în mai multe rânduri mașina, parcată pe aleea ce ducea la casă.

Disperată și conștientă că nu putea aștepta niciun fel de ajutor și înțelegere de la oamenii din Chalk Creek, dar și complet prinsă de acest loc care-i crescuse în suflet și pe care nu dorea să-l părăsească din pricina unui bădăran ticălos, a apelat la singurul lucru pe care-l mai iubea pe lume – la mine.

Nu știu exact cum a reușit stăpâna să mă trezească – nu a vrut să-mi spună niciodată toate amănuntele – dar știu că au fost implicate ritualuri puternice, pentru că am auzit-o vorbind uneori despre aceste lucruri. Oricum ar fi îi sunt recunoscătoare că a făcut-o. Eu cred că a avut ceva de-a face mai ales cu disperarea impusă de suferințele unei vieți distruse și dorința de a fi înțeleasă de cineva capabil să o iubească necondiționat, asta dincolo de caracterele formale ale unui anumit ritual care nu are alt scop decât acela de a te ajuta să-ți concentrezi energiile – dar ce spun eu? Lecțiile de psihologie nu sunt punctul meu forte, deși am cunoscut vreo doi psihologi – absolut delicioși oameni. Dar să revin.

Mary l-a ademenit fără probleme în casă pe George. I-a spus că-i înțelege supărarea, că e vina ei pentru tot ce s-a întâmplat. Că vrea să se împace cu el. Amândouă am reușit să-l momim în subsol, unde l-am închis, apoi l-am ars în boilerul cu cărbuni. Este acolo și acum – un spirit furios, puternic și total imprevizibil. Îl eliberez foarte rar, în cazurile mai dificile și întotdeauna am bătăi de cap să-l fac să înțeleagă ce doresc de la el din cauza furiei primitive care-i domină energiile. Dar e capabil să ofere momente foarte frumoase. De neuitat.

În clipa-n care trupul i-a ars în boiler, ceva s-a întâmplat cu mine. M-am schimbat. De fapt nu, nu m-am schimbat, ci mi-am dat seama ce înseamnă existența pentru o entitate ca mine. Până atunci nu fusesem prea sigură de ceea ce mi se întâmpla, dar senzația resimțită după uciderea lui George și forța oferită de sentimentul manipulării, a posesiei spiritului său, a fost atât de puternică, încât vreo câteva zile nu am reușit să absorb corect semnificațiile acestui fenomen.

Pentru asta fusesem născută.

Vedeam altfel, simțeam altfel, înțelegeam altfel sensul fiecărei trosnituri din zidurile mele. Percepeam lucruri, culori, mirosuri, emanații noi, eram într-un fel fascinant conștientă de prezența mea pe lume. Îmi absorbeam și savuram propria dimensiune și orice făceam nu puteam scăpa de amintirea sentimentului încercat la moartea lui George. De atunci am trecut prin multe ca să învăț ceea ce știu acum. Din păcate, pentru Mary nu a fost așa. Moartea lui Ryson a fost mai mult decât a putut îndura, iar ceea ce a urmat apoi, anchetele, investigațiile, interogatoriile, s-au dovedit a fi peste puterile ei. Într-o seară, m-a implorat să o iau lângă mine, să fac în așa fel încât să rămânem împreună pentru totdeauna – dar totul să se întâmple fără să-și dea seama. Nu voia să știe. Așa că, după câteva zile, în timp ce se pregătea să coboare de la etaj, i-am tras covorul de sub picioare. Și-a frânt gâtul pe scări. A murit înainte de a ajunge la parter. De atunci suntem împreună. M-a ajutat mult cu primele cazuri, cu noii proprietari, înțelegeți, însă a făcut totul fără tragere de inimă. Nu avea niciun strop de ură, niciun gând de răzbunare în ea, totuși mă înțelegea, așa că m-a ajutat cât i-a stat în putință să-mi evaluez puterile și să învăț să le folosesc într-un mod cât mai eficient.

După cum v-am spus, acum stă mai mereu închisă în biblioteca ei de la etaj, preocupată de implicațiile noii sale existențe, în căutarea unui plan superior, al unui sens mai înalt, o limpezire a vagului morții. Eu zic că-și pierde vremea, dar o iubesc și o respect, e singura mea stăpână. Stăpâna Mary.

După aceste evenimente, între ziduri s-a mutat o familie cu doi copii – baza primelor mele experimente. Am învățat astfel să nu mă grăbesc, să-mi rafinez metodele, să extrag întreaga încărcătură din toate experiențele, să examinez detalii care să dinamiteze senzațiile resimțite în momentele esențiale.

Anii treceau și noi și noi oameni se mutau în Chalk Creek, apoi, unii dintre ei se interesau de mine. Au fost familii cu un copil, cu doi, cu trei, cu mătuși și bunici, au fost frați și surori, soți care încercau să mai dea o șansă căsniciei lor (aceștia din urmă sunt o pradă rară și extrem de prețiosă). Îmi amintesc de unul dintre cele mai amuzante cazuri – o familie cu doi copii, familia Andrews. În timp ce soția era plecată la cumpărături în orașul vecin, bărbatul a ucis copiii, le-a tăiat capetele și le-a așezat la fereastră cu rânjete îngrozitoare întipărite pe față, ca să aștepte astfel întoarcerea mamei lor. De neprețuit.

A fost apoi o familie cu mai multe fetițe, toate mari iubitoare de animale – aveau pisici, câini, papagali, chiar și o veveriță. M-am distrat mai întâi înnebunind animalele și asmuțindu-le una asupra alteia, pe urmă le-am îndreptat furia asupra stăpânilor. Au murit cu toții sfâșiați, într-o singură noapte, apoi am înecat toate animalele în bazinul din grădină. O perioadă foarte bună. Iubesc situațiile de felul ăsta. Îmi place să-i văd fugind, implorând, îmi place să-i chinui, să-i mutilez, să-i aud invocând ajutorul unor forțe care nu au existat niciodată sub înfățișarea sub care își închipuie ei că ar exista, îmi place să abuzez, să-i torturez. Mințile torturate sunt ajutoare esențiale în activitatea unei case bântuite, manipularea energiilor lor conferă un plus de forță recompensei pe care mi-o ofer utilizându-le abilitățile. Iar momentul în care sufletul părăsește corpul și intră în posesia mea – inexprimabil.

Și încă ceva, foarte important. Fiecare om este diferit și, de aceea, fiecare moarte este diferită. Chiar dacă se petrece în circumstanțe asemănătoare. Tot ce ești, tot ceea ce-ai acumulat și ai învățat în viață, tot ce ai experimentat și ai depășit, tot ceea ce te-a construit, ajută la calitatea propriei morți. Bineînțeles, te poți juca cu ei, îi poți face să creadă că le ești aliat, apoi să-i atragi în capcane îngrozitoare, poți face asta. Pentru un rezultat în plus. Dar esențial este că fiecare om își face o anumită idee despre moarte, plasându-se cumva în afara ei – ori nu se gândește la asta deloc – iar în fața unei realități ce-i contrazice toate convingerile, agonia conștiinței lui devine capabilă să expulzeze valuri de energie atât de puternice încât manevrarea acestora devine deseori sinonimă cu extazul. De aceea îmi place atât de mult ceea ce sunt, de aceea sunt atât de mulțumită de locul meu în lume.

În mod firesc, după atâtea evenimente, pe seama mea au început să circule zvonuri îngrozitoare. Așa m-am ales și cu cele mai multe dintre numele pe care mi le cunoașteți. Am trecut prin exorcizări, rirualuri de alungare a fantomelor, au venit experți, cercetători în domeniu (asta e amuzant, trebuie să recunoașteți), fotoreporteri, scriitori, am primit ofrande, am ascultat jurăminte secrete, declarații de dragoste, am îndurat blesteme, au venit chiar și vrăjitoare cu descântecele lor. Fiecare moment memorabil în felul lui.

Frumos.

Totuși, întotdeauna se găsea cineva care să se mute pe proprietate.

Așa sunt oamenii, iar publicitatea a ajutat și ea la atragerea cumpărătorilor. Unii nici nu băgau în seamă zvonurile și poveștile. Cu aceștia m-am distrat mereu cel mai bine. Acest tip de indivizi refuză cu încăpățânare să creadă că există ceva dincolo de ceea ce pot ei auzi, vedea, ori simți, însă, puși în fața dovezii de netăgăduit a supranaturalului, absorb această nouă realitate cu o asemenea forță, încât înnebunesc aproape imediat.

Există și excepții desigur. Îmi amintesc de Jones, un tip grăsuț, celibatar, de vreo patruzeci de ani. Nu-l interesa nimic, nu-l impresiona nimic în afara muncii sale – era programator. Nu l-am văzut niciodată zâmbind, nu l-am văzut vreodată supărat. Nu-l interesa politica, sexul, filmele ori religia. Când venea seara de la lucru nu citea, nu se masturba, nu se uita la televizor, nu lucra în grădină, făcea doar un duș, mânca și se culca. Mă fascina răceala individului, lipsa lui totală de interes față de lucrurile fară de care alți oameni nu-și puteau închipui existența și eram curioasă ce l-ar fi putut face să clacheze.

Așa că l-am luat ușor.

Câteva sertare deschise, pantofii împrăștiați prin tot holul de la intrare, o mână trăgându-i în toiul nopții pătura de pe picioare. Nicio reacție. Bolboroseli și ridicări din umeri. Țipete bruște prin casă, plânsete de copii sub pat, mormăituri sub podele, forme nedeslușite în oglindă, bătăi în ușile șifonierului. Nu-l atingea nimic. Se uita tâmp, închidea sertarele, verifica ușile, se scărpina în cap, mârâia „casă veche”, apoi își vedea de ale lui.

Începuse să mă agaseze pentru că dacă-l ucideam pur și simplu, nu m-aș fi ales cu altceva decât cu un spirit laș și complet nefolositor. Trebuia să-l prind cu ceva. Într-o zi de august, în disperare de cauză – ori, mai precis, ca o consecință a furiei amuzate ce mă cuprinsese, am făcut ceva complet idiot, ceva care mi s-a părut ridicol chiar și mie.

Era o duminică, omul meu trăsese o raită prin orașul vecin și se întorsese cu câțiva pui congelați și cu o pungă de legume, intenționând să-și facă o friptură la cuptor. După ce a scos puii din ambalaj și i-a înșirat pe masă, i-a venit să se ducă în baie. Când s-a întors, puii congelați se prinseseră în horă cu ardeii, cu morcovii și cu mazărea și împreună dansau deaupra mesei, împrăștiind stropi de apă și cojite de gheață în toate părțile. Râdeam de mi se cutremura tencuiala, însoțită de vaietul spiritelor din camere și din subsol, cumva detașată de spectacolul idiot pe care alesesem să-l desfășor, însă lui Jones scena nu i s-a părut deloc amuzantă. Când a revenit în bucătărie, a făcut ochii mari, mâinile i-au căzut moi pe lângă corp, iar picioarele l-au lăsat aproape de tot. Am văzut o pată mare care s-a întins repede pe pantaloni. Gura i s-a strâmbat, venele de la gât s-au reliefat ca și cum s-ar fi încordat pregătite pentru un strigăt apocaliptic care însă nu a mai venit.

S-a uitat secunde bune la dansul înnebunit al puilor congelați ce băteau cu cioturile picioarelor în tăblia mesei, boc-boc-boc, boc-boc-boc, boc-boc-boc, împrăștiind stropi de apă peste tot, desfăcându-și cu trosnet de os rupt aripile care încercau să țină ritmul imprimat de copanele rășchirate, apoi la ardeii ce se rostogoleau printre boabele de mazăre, sărind peste morcovii ce se dădeau în cerc peste cap – pe urmă a înghițit, s-a retras încet până a ajuns la ușă și a pășit desculț peste prag. A coborât repede aleea, a așteptat o vreme pe marginea șoselei principale care străbate satul Chalk Creek, fără a îndrăzni nicio privire înapoi și s-a aruncat sub roțile primei mașini care a apărut.

L-am capturat tocmai la timp – cu destulă greutate, recunosc – pentru că depășise puțin limitele proprietății. Acum este unul dintre ajutoarele mele cele mai loiale și folositoare, un spirit absolut indispensabil. Ceea ce nu a știut, ori nu a putut să găsească în viață, a aflat imediat în moarte – împlinirea de care nu avusese habar îl aștepta încă din prima secundă petrecută în serviciile mele. O surpriză chiar și pentru mine. Un triumf din care am învățat multe.

După cum am spus, în prezent zidurile îmi adăpostesc aproape treizeci de spirite, dintre cele mai diverse. Le iubesc pe fiecare în parte și pe fiecare mai mult decât pe celălalt și invers și de o sută de ori mai intens, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Îmi place ceea ce simt, ceea ce trăiesc. Sunt fericită că am acest loc în lume, sunt recunoscătoare pentru fiecare nou lucru care mi se întâmplă, iar problemele ce mi se arată uneori nu fac altceva decât să-mi demonstreze că există recompense și mai mari pe drumul devenirii mele.

Fericirea depinde mult de înțelegerea propriului loc, a spațiului pe care îl ocupi. Nu trebuie confundată cu mulțumirea vulgară, venită din cauze exterioare – plăcerea vine din interior, iar rezultatul acțiunilor tale adaugă acestei fericiri care vine din conștientizarea propriei capacități. Sincer așa cred. Mă simt datoare să procur fericirea ce dă sens existenței mele. Nu e nimic rău în asta, nu?

Zilele astea sunt totuși un pic tulburată.

De curând, am fost cumpărată de familia Makamura. Sunt oameni simpli, deosebiți de toți cei care au fost până acum oaspeții mei. Vor să renoveze, să redea grădinii frumusețea de odinioară, să refacă bazinul din spate, să construiască un gard nou, să înnoiască acoperișul. Dumnezeu știe câtă nevoie am de toate astea. O familie de japonezi. Alte concepții, alte preocupări.

Nu dau doi bani pe poveștile care circulă pe seama mea, nu le pasă de istoria casei, vin din altă lume, iar asta e foarte bine. Reprezintă un teren deosebit de fertil, nou, productiv. Le este greu să-și imagineze că un spirit ar putea fi răuvoitor, nu au acest concept, deși sunt oameni cu mintea deschisă și foarte toleranți. Fiul lor cel mare, Balin, a ajuns la pubertate, este un pic rebel, mai nechibzuit, manifestările lui eliberează deja anumite energii – normale la această vârstă – de care nici nu este conștient, echivalente cu acțiunile unei fantome. Deja sertarele se închid și se deschid singure în camera lui fără intervenția mea (rezultatul propriilor furii trecătoare), ușile se proptesc în podea fără un motiv aparent, refuzând să se mai închidă, reflexiile în oglindă apar cu o jumătate de secundă întârziere… Un teritoriu deosebit de accesibil.

Familia însă mai are un copil, Haruki, un bebeluș de două luni, un recipient ce are deja înmagazinate forțe pe care, deocamdată, doar le ghicesc. Simt mai multe planuri interferând, mai multe spații ce fac un nod în trupușorul acela mărunt și mă tem că lucrurile încercate până acum de mine, anumite obișnuințe pe care mi le-am format, ar putea altera încărcătura prețioasă de care copilul nu este încă conștient și a cărei acceptare, mai târziu, ar putea avea rezultate spectaculoase. Adevărul e că nu știu prea bine cum să abordez problema. Nu mi s-a mai întâmplat până acum, nu am avut niciodată la îndemână un spirit atât de crud, dar prezentând atâtea posibilități și… mă tem. Mă tem de mine și… de imaginația mea. De aceea am hotărât să vin aici. Mă gândeam că, punându-mi în ordine concluziile și intențiile, voi putea… nu știu… să… să…

─ Elisa, simți nevoia să te oprești?

─ Cred… Cred că da. Trebuie să mă reculeg, nu vreau să spun ceva greșit.

─ Foarte bine. Crezi că vei putea continua mâine?

─ Sigur… Am nevoie doar de un mic răgaz.

─ Perfect. Ce trebuie să pricepeți, dragii mei, este că ne aflam aici pentru a judeca mecanismele profunde ale dependențelor noastre, pentru a ne studia și înțelege puterile și nevoile, pentru a învăța să acceptăm, să integrăm în totalitate zona dorințelor noastre. Trebuie să fim în permanent acord cu noi înșine, egali cu ceea ce suntem, dar în continuă evoluție. Și suntem entități speciale, deosebite, inepuizabile. Acum, mai dorește cineva să spună ceva în această seară? Hmmm… Johnny, poate?

─ Ăăăă…

─ Johnny. Vrei să ne povestești ceva în seara asta? Te văd preocupat.

─ Da. Bănuiesc că vreau să spun câteva vorbe.

─ Te rog.

─ Ăăăă… Bună tuturor. Mă cunoașteți. Unii dintre voi foarte bine. Pentru cei nou-veniți, numele meu este Johnny, am optzeci și cinci de ani și sunt un expres-fantomă. Aș dori să împărtășesc grupului câteva dintre experiențele încercate săptămâna trecută…

─ Sigur că da, Johnny. Te ascultăm…

 

Robert Gion

Robert Gion

Robert Gion - născut în 1978. După absolvirea liceului a călătorit prin Europa, practicând diverse meserii. A locuit o perioadă în Germania, apoi în Cipru și în Grecia. Pasionat de literatura horror, mare admirator Serge Brussolo, Graham Masterton, Stephen King. Povestiri publicate în Revista de suspans și Helion online.

More Posts