(seria Protectorii volumul III)

LORENA

 

Eram în Dartmouth. Recunoşteam clădiri, reclame, magazine, cafeneaua din colţ, unde mă opream uneori în drum spre Fantasia. Însă trotuarele rămâneau goale, pe carosabil nu trecea nici o maşină. Oraşul arăta prea pustiu, chiar pentru ceasul dinaintea zorilor.

Mergeam repede, ascultând liniştea nefirească şi un presentiment vag se trezea, creştea în mine. Curând, ceva avea să se întâmple.

Ceva foarte rău.

Întâi am auzit clincănitul de gheare pe pavaj. Cineva îşi plimba câinele…

Nu te uita, nu întoarce capul.

Am grăbit pasul, însă sunetul nu rămânea în urmă; dimpotrivă, se apropia, se multiplica – să fie ecoul?

Nu-i nimeni. Ce nu vezi, nu există.

Am ignorat soneriile de alarmă ale subconştientului, aruncând o privire peste umăr. Un dog danez venea cu mers suplu, de fiară pornită la vânătoare. De pe o alee laterală i s-a alăturat încă unul, apoi alţii, iviţi din ganguri, din spatele tomberoanelor de gunoi. Când au trecut pe dinaintea unei vitrine i-am văzut în lumină – nu erau câini.

Hiene pe străzile din Dartmouth? Scăpaseră din Grădina Zoologică? Un gând nou mi-a alungat ultima fărâmă de raţionalitate: hienele nu puteau fi atât de mari. Anomaliile genetice veneau în salturi, stârnite de apropierea prăzii şi am luat-o la fugă. Pantofii cu toc mă încurcau; i-am azvârlit din picioare, gonind mai departe, ca niciodată în viaţă. Stradă după stradă, aerul ţâşnindu-mi sacadat din piept, inima izbind ca un gong în scutul de os al coastelor, o alee pe care nu mi-o aminteam apoi, brusc, un zid de beton închizându-mi calea.

Nimerisem într-o fundătură.

Din spate, un trup greu m-a izbit între omoplaţi, doborându-mă. Nu am apucat să mă ridic: hienele s-au năpustit, năpădindu-mă într-o vânzoleală frenetică. Muşcau, rupeau bucăţi din trupul meu, iar sângele li se prelingea printre colţi, pe boturile încreţite. Devenisem un ghem de zvârcoliri, sfârtecată, devorată – dar încă vie. Gheare-bisturie îmi scormoneau pântecele ca să ajungă la măruntaie, hienele smulgeau hălci din mine, se luptau pentru ele hârâind întărâtate. Una şi-a înfipt colţii în beregata alteia, a treia mi-a lins sângele de pe obraz, greblându-mi buzele cu caninii şi i-am simţit răsuflarea fetidă, duhnind a hoit, a ceea ce aveam să fiu şi eu, curând…

Durerea îmi paralizase corzile vocale; nu puteam nici măcar să urlu, doar să mă afund într-o mlaştină de suferinţă atroce, adânc, tot mai adânc, până când ceaţa sângerie de sub pleoape a devenit negură.

Şi am murit.

 

*

 

Lunecam spre străfundurile unui ocean al uitării. Era pace, împăcare, era bine. Apoi, cineva m-a împins în sus, spre suprafaţă. Nu voiam, era atâta linişte aici, atâta tihnă. Când am spart tavanul de ape, iar aerul mi-a năvălit în plămâni, l-am înghiţit ca pe o doctorie amară.

Raven ridicase padelele defibrilatorului şi stătea cu ochii la ecranul pe care linia până atunci dreaptă zvâcnea ritmic, monitorizându-mi pulsul. M-am uitat la cifra de dedesubt: cinci minute în moarte clinică – mai mult decât data trecută… Dar nu destul. Definitiv: un cuvânt ce devenise sinonim cu eliberare.

Skylar mă ucisese din nou. Pentru a şaptea, a opta oară? Ultimul sunet de care îmi aminteam era trosnetul coastelor mele sub colţii hienelor, ultima imagine întipărită pe retină fusese cea a intestinelor care îmi erau trase afară din craterul deschis al pântecelui. Mi-am privit trupul cu uimire, deşi ştiam că sunt întreagă, nevătămată. Fusesem o carcasă de carne, oase, sânge şi iată-mă fără urme de muşcături, fără o zgârietură, o vânătaie măcar. Lazăr cel înviat din morţi îşi păstrase cicatricile. Eu, doar amintirea coşmarului.

Skylar inventase tortura perfectă. De ce să mă omoare o singură dată, când o putea face de zece, de o sută de ori? Mă ucidea, iar Raven mă readucea la viaţă pentru ca el să mă poată ucide din nou.

Şi aşa… până când?!

La Stânca Trecerii aveam o idee destul de clară despre ce va urma: interogatorii, apoi o execuţie în stil karghan. Dar mă înşelasem. De la mine, Skylar voia un singur lucru – să plătesc pentru moartea Daenei. O ucisesem o dată? El nu se mulţumea cu atât. Mă închisese în succesiunea coşmar-realitate ca într-o buclă de histerezis din care nu puteam ieşi… decât cu ajutorul lui Raven.

I-am căutat privirea:

– A fost pentru ultima oară. Promite-mi.

Tăcea, făcându-şi de lucru cu defibrilatorul. Încă o lovitură de maestru a karghanului: torţionarii în halate albe ar fi putut să mă resusciteze în laborator. Însă unde mai era farmecul situaţiei, sinistra ironie a sorţii? Îi dăduse aparatul de trezit la viaţă lui Raven, în celula pe care o împărţeam. Aşa, era alegerea ei: să mă învie, devenind complice la tortură? Să mă lase să evadez pe singura uşă rămasă deschisă? Skylar avea umor. Negru.

– Cât pot… o să te aduc înapoi.

Raven, salvator şi călău. Uneori, o uram pentru că mă iubea! Tăcea acum, încăpăţânată şi am ştiut că mă va smulge morţii până ce linia de pe ecran o să rămână dreaptă, oricât mi-ar fac padelele trupul să vibreze ca o sârmă de înaltă tensiune.

Când infirmierii mă aduceau înapoi eram un cadavru. Raven nu mă întrebase niciodată cum muream, în ce consta coşmarul, acelaşi de fiecare dată. Nu voia să afle – i-ar fi zdruncinat, poate, hotărârea de a îmi atârna de picior ghiuleaua numită viaţă.

Am îngustat pleoapele, privind-o cu o promisiune întunecată.

– Chiar nu vrei să ştii?

S-a tras înapoi, de parcă mă pregăteam să o împroşc cu vitriol.

– Şi să rămân singură cu Ricky? Nu, mulţumesc!

Richard Tyler prefera metodele clasice. Raven fusese biciuită, arsă cu bricheta, crestată cu bisturie nu foarte sterile – şi toate întrevederile cu şeful poliţiei Halifax îi lăsau urme în realitate, nu virtual. Dacă Tyler nu îşi tempera zelul, curând nu va mai avea cine să mă readucă la viaţă.

– Ce a vrut de data asta?

Cruzimea lui venea la pachet cu întrebări insistente, pe aceeaşi temă: excursia la Stânca Trecerii.

– Ricky a căpătat o fixaţie pentru Russell Morgan. Vrea să ştie la ce adresă îi poate trimite corespondenţa.

Normal: pe Skylar îl rodea curiozitatea să afle ce punea la cale competitorul său. Însă „unchiul“ nu era de găsit. Îşi înscenase dispariţia? L-am ucis noi? Complotam împreună?

– Şi ce i-ai răspuns?

– Că nu este treaba lui.

Cunoscând-o pe Raven, adăugase nişte considerente personale despre descendenţa lui Richard Tyler dintr-un tată alcoolic şi o mamă care semna condica la un bordel. Raven nu îşi cerea moartea explicit, imperativ, ca mine. Însă o căuta cu lumânarea, ori cu o lanternă de o mie de waţi.

De ce ţi-e frică, nu scapi, era o zicală umană. Am reformulat-o, adaptând-o situaţiei.

– Când vrei neapărat binele cuiva, uneori iese rău.

A ignorat aluzia. M-a învelit, apoi a rămas pe marginea patului, veghiindu-mă. Dacă ar fi fost cu noi Alix… Putea să tămăduiască nişte răni invizibile? Nu, dar ar fi vindecat-o pe Raven, pentru ca Skylar şi Tyler să o ia de la capăt. Unde ducea nebunia lor, a noastră? Nicăieri. Aşa cum habar n-aveam unde suntem: Antarctica, Deşertul Gobi, Noua Zeelandă?

Celula nu avea ferestre; nu văzusem cerul, soarele de unsprezece zile, nouă ore şi patru minute. Ne luaseră puterile, însă ne-au lăsat ceasurile – ironic, nu? Tic-tac, a mai trecut o zi în tabăra de vacanţă Global Vortex. Oare şi ceilalţi o duceau la fel de bine? Kayla, Keegan, Calder… Ultima oară îi văzusem la Stânca Trecerii.

Orologiul universal îşi încetinise ritmul, secundele se dilatau, rămâneau înţepenite în gâtuitura clepsidrei, pleoapele îmi cântăreau tot mai greu…

– Lorena! E timpul.

Raven mă apucase de umeri, mă scutura. Timpul să ce?!

Atunci am auzit paşi pe coridor, tot mai aproape. Veneau după mine.

– Deja? am murmurat pierdută, năucă.

Skylar hotărâse să mă ucidă de două ori într-o zi?

– Ai dormit douăzeci de ore, m-a lămurit Raven. Te-am lăsat, aveai nevoie.

Voiam să mă cufund din nou în somnul fără vise, încă puţin, până la capătul timpului. Dar lui Skylar nu îi plăcea să aştepte… Înainte să ies m-am răsucit, uitându-mă în ochii lui Raven.

Nu şi de data asta.

Nu avea cum să îmi audă gândul. Însă chiar şi o piatră ar fi înţeles, s-ar fi muiat.

Am păşit între infirmieri furioasă – pe Raven, pe mine. Ne lăsam duse la abator, ne întorceam în celulă, târâte ori pe picioarele noastre. Ca să jucăm mai departe comedia sinistră numită viaţă? Hotărâsem să mă dau jos de pe scena lumii. Trăisem destul şi, mai ales, prea multe.

Bărbaţii din laborator erau de altă părere. Au aşteptat să mă urc în scaunul de dentist, mi-au fixat curele la încheieturi, la glezne, peste mijloc, cu o grijă meticuloasă. Dacă – Doamne fereşte! – mă zbăteam şi făceam o entorsă, îmi fisuram vreo coastă? Directiva lui Skylar echivala cu a unsprezecea poruncă: când ucizi, fă-o cum trebuie.

Infirmierii s-au dat la o parte, lăsând-o pe asistentă să îmi pună inductorii la tâmple, pe frunte, în timp ce doctorul calibra aparatele, apăsând butoanele cu iuţeala unui prestidigitator. Ecranele se aprindeau pe rând, luminiţele clipeau ca în pomul de Crăciun. Undeva, dincolo de peretele-oglindă, Skylar aştepta să înceapă distracţia. Sala de cinematograf avea un singur spectator, aşa cum pe ecranul holografic se derula mereu acelaşi film horror, cu Lorena Argyll în rolul principal.

În loc de machiaj am primit o înţepătură în gât, apoi l-am auzit pe doctor numărând cu voce tare: 1, 2… La cinci, cocktailul de somnifere, halucinogene şi sedative neuroleptice a început să îşi facă efectul. Nu voiam să dorm! M-am încordat, înfigându-mi unghiile în palme, ca durerea să mă ţină trează şi…

 

*

 

Eram în Dartmouth, pe străzile familiare, dar nefiresc de pustii. Veneam acasă de la Fantasia, ca de atâtea ori înaintea zorilor. Atunci de unde sentimentul unui pericol iminent, celălalt de… dejà-vu?!

Din urmă răsunau sunete stinghere, asemeni clincănitului unor gheare pe asfalt… Înainte să întorc capul, am ştiut ce voi vedea. N-ar fi trebuit; suspansul era un ingredient necesar, obligatoriu în orice thriller.

Şi toate au fost ca de fiecare dată: hienele pornite după pradă, pantofii zburându-mi din picioare, goana disperată cu haita suflându-mi în ceafă. Mai trăisem toate astea – într-un coşmar, în realitate? – fiindcă, pe măsură ce se întâmplau, mi le aminteam tot mai clar. Ca şi deznodământul.

Aleea se întindea deja în faţa mea, iar la capătul ei, fundătura. Hienele mă încolţiseră, veneau în salturi mari, ştiind că nu aveam scăpare.

Atunci am văzut uşa.

Era vopsită în galben, singura intrare într-o clădire cu două etaje. Cum de n-o observasem înainte? Am apăsat clanţa, am împins şi – stupoare! – uşa s-a deschis. Fără să ezit m-am năpustit înăuntru, trântind-o după mine. Nu avea cheie, zăvor şi am căutat din priviri un scaun cu care să o proptesc.

– Nu-i nevoie. Aici eşti în siguranţă.

Vocea unui bărbat, liniştitoare. Să-l cred?… Am rămas lipită de tăblia din lemn, ascultând încordată. În stradă, haita trecuse, se îndepărta.

– Şi dacă se întorc?

Panica, teroarea nu voiau să mă lase din gheare. Fiindcă acum îmi aminteam. Totul.

– Vino să vezi.

M-am luat după sunetul vocii şi, la capătul unui hol întunecat, am intrat într-o încăpere cât una dintre sălile galeriei Babilon şi tot la fel de plină de antichităţi: cărţi legate în piele, statuete, amfore, tablouri, gravuri, tapiserii. Semăna cu interiorul unui salon aristocratic din Anglia victoriană. Îi datoram viaţa unui colecţionar bogat şi excentric?

Bărbatul stătea în faţa ferestrei cu draperiile date în lături, prinse cu şnururi cât nişte odgoane de corabie. Când s-a răsucit spre mine, i-am văzut chipul: era unul dintre Cei Vechi.

În cămin ardea un foc cu lemne, iar sfeşnicele aveau lumânări în loc de becuri. În lumina aceea crepusculară, pletele străinului, lungi, arămii, îi încadrau obrazul nefiresc de palid ca un nimb. Nu îi distingeam culoarea ochilor, dar am ştiut că erau verzi-cenuşii, ca ai lui Keegan. Un viracocha pe care nu îl întâlnisem niciodată, deşi mă învârteam prin lume de ceva vreme. Ciudat, nu şi imposibil.

Purta haine desuete, după moda altui timp. Un gentleman stilat, fermecător, apărut exact la momentul oportun. Un cavaler-erou, căruia îi lipseau doar armura şi spada. Prinţul, domniţa, balaurul Skylar. Karghanul hotărâse să introducă un element-surpriză în desfăşurarea evenimentelor. Mă va lăsa să cred, să sper… Apoi va lua un baros şi îmi va fărâma castelul de carton, readucându-mă cu picioarele în realitatea… coşmarului.

– Ce vrei să-mi arăţi?

S-a dat la o parte fără o vorbă şi am văzut la ce se uita: la mine.

În curtea-fundătură, cealaltă Lorena dispăruse aproape cu totul sub năvala frenetică a haitei. Avea gura deschisă şi, poate, urla, dar prin geam nu pătrundea nici un sunet. Aveam un nod în gât, stomacul plin de fiere. Sângele meu se vărsa acolo, pe pavaj, odată cu viaţa. Nu îmi puteam lua ochii de la carnajul care… De ce nu murea odată!!

Bărbatul m-a tras de la fereastră, lăsând draperia să cadă peste finalul spectacolului.

– Pentru Skylar, totul va fi ca de obicei, m-a asigurat.

Skylar. I-a rostit numele ca pe o promisiune sumbră. Îl ura pe karhan mai mult decât mine. Ce i-a putut face lui? Şi încă o întrebare, esenţială: dacă era prizonierul lui Skylar, cum de îşi păstrase puterile?! Nu că m-aş fi plâns. Fără el eram acum o halcă de carne hărtănită cu sârg de hiene.

– Cine eşti? Cum de… poţi altera realitatea?

A ales să îmi răspundă la a doua întrebare, ignorând-o pe prima.

– Realitatea, nu. Ne aflăm însă într-o dimensiune diferită, cu alte reguli. Visul este lumea mea.

Avea sens. Scurtcircuitase făcătura onirică a lui Skylar, oferindu-mi o gură de oxigen. Dintre ai noştri, numai Liam putuse jongla cu vise – trimiţând cadouri nocturne învelite în mesaje explicite ori subliminale. Dar să intri în visul altcuiva, era o altfel de aroganţă, ar fi spus Kayla.

− Pot rămâne? am rostit pe negândite.

– Nu.

Fusese un refuz? Mai degrabă constatarea unei imposibilităţi.

– Mulţumesc, am murmurat.

Pentru răgaz, pentru clipele în care fusesem altceva decât un leş sfârtecat pe îndelete.

– Trebuie să pleci acum, l-am auzit rostind cu urgenţă în glas.

Altfel, ştiam, Skylar şi-ar fi dat seama de schimbarea din scenariu.

– Data viitoare…

Străinul mi-a cuprins umerii, privindu-mă în ochi:

– Voi fi aici, Lorena.

 

*

 

Raven stătea cu padelele în mâini, cu ochii închişi. Nu dăduse drumul la defibrilator şi ecranul îi oglindea doar chipul, determinarea.

– Raven…

A tresărit, neîncrezătoare. Tocmai când se hotărâse să facă ce îi cerusem… mă întorceam singură la viaţă! Pe neaşteptate m-a luat în braţe şi i-am simţit obrazul umed lipit de al meu. Raven… plângea?

Pentru Skylar, totul va fi ca de obicei, spusese străinul.

Îmi doream cu ardoare să aibă dreptate. Şi să nu îşi uite cealaltă promisiune.

Voi fi aici.

Fiindcă, pentru mine, devenise dintr-o dată foarte important să îl văd din nou.

 

-Va urma-

Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts