LORENA

 

Din spate venea moartea, adusă de salturile tăcute ale hienelor. Privirile lacome ale fiarelor îmi ardeau umerii ca nişte raze laser. Le auzeam clămpănitul fălcilor, scrâşnetul colţilor, tot mai aproape.

Aleea cotind la dreapta, fundătura; uşa galbenă… va fi acolo? Era. Am întins mâna spre clanţă, dar înainte să apăs am ezitat. Şi dacă data trecută n-a fost decât un vis în vis, o glumă sinistră a lui Skylar? Mi-am ţinut răsuflarea, am apăsat. Nu era încuiată!

Într-o clipă o împingeam, intram, în cealaltă am închis-o după mine. Abia atunci mi-am amintit să respir, iar aerul mi-a ţâşnit din plămâni într-un suspin de uşurare.

Holul, la fel de slab luminat, ducea spre acelaşi salon, unde… Tapetul dispăruse, pereţii aveau culori pastelate, scrinul, fotoliile, vitrinele, sfeşnicele desuete, tablourile de pe vremea bunicii fuseseră înlocuite cu mobilier din metal şi sticlă, acuarele avangardiste şi statuete cu forme aerodinamice.

Stăpânul casei se armoniza, vestimentar, cu decorul: blugi, adidaşi, cămaşă cadrilată cu gulerul răsfrânt care, în combinaţie cu pletele arămii îi dădeau un aspect boem, nonconformist. Bărbatul aştepta rezultatul evaluării cu un zâmbet nesigur.

– Nu asta se poartă acum?

Acum. De parcă între prezentul meu şi al lui ar fi fost o ruptură, un decalaj. Ca şi cum ar fi rămas blocat într-un anume timp, cu decenii ori poate veacuri în urmă. Astăzi însă, ştia cum arată prezentul, fiindcă văzuse, îmi citise în minte, ignorând embargoul lui Skylar. Constatarea îmi crea o senzaţie de tensiune şi disconfort aproape fizic. Mă făcea să mă simt despuiată. Dar… visul lui, regulile lui! Preferabile faţă de alternativa de afară.

– Ceasul… am început.

Purta unul de buzunar, distonând cu restul ţinutei. Demodat şi… evanescent. S-a topit în văzduh, transformându-se într-un ceas modern, legat însă de acelaşi lanţ de aur. De ce Rollex? Denton Quin avusese unul identic în subteranele unde Kayla… Sub ochii mei, obiectul îşi schimba iarăşi forma, dimensiunile, devenind o busolă, la fel cu cea pe care Keegan o pusese lângă trupul fără viaţă al lui Aidan, înainte să îi aprindă rugul funerar.

Străinul îmi cotrobăia prin minte ca printr-un cufăr vechi, scoţând o amintire, alta, privindu-le cu o curiozitate nesăţioasă, gata să îşi afunde mâinile până la coate în viaţa mea.

– Aş prefera să n-o faci, i-am spus rece.

– Iartă-mă, Lorena. Dar sunt atâtea…

…lucruri pe care nu le ştia despre mine sau în general? Părea sincer dezolat că îl luase valul. Iar eu trebuia să îi îngădui să mă folosească drept anuar al evenimentelor, enciclopedie, istoria lumii în date şi imagini personalizate, fiindcă… M-am apropiat de fereastră, uitându-mă printre jaluzelele de aluminiu ce înlocuiseră draperia. La capătul aleii, hienele sfârtecau, conştiincioase, o „Lorena“ pe cale de a intra în moarte clinică. Când se va întâmpla asta, va trebui să mă întorc în realitatea lui Skylar, altfel…

– Nu neapărat. Nu încă.

M-am răsucit, privind în ochii bărbatului viracocha. Erau cenuşii sau verzi? Încă nu mă lămurisem.

– Te-ai răzgândit?

Data trecută îl rugasem să mai rămân, iar răspunsul a fost un refuz net. Ce se schimbase?

Am ridicat sprâncenele, interogativ şi s-a simţit dator să îmi explice:

– Timpul este…

– Relativ?

Cel puţin aşa susţinea Albert Einstein, genialul prieten al lui Aidan. Teoria Relativităţii  făcea parte din categoria evenimentelor petrecute în perioada când străinul se eclipsase din lumea reală – fusese o recluziune voită sau cineva îl închisese într-o altfel de temniţă?

Însă răspunsul lui avea o surprinzătoare actualitate.

– O iluzie. O convenţie.

După care a elaborat: cum descoperise el America paradoxurilor temporale şi ce idee epocală îi venise după plecarea mea, tocmai ca să pot rămâne. Am dat din cap, înţelegătoare, de parcă îmi devenise totul clar.

Şi chiar era – cristal! Prima dată mă minţise. Nu voia să rămân prea mult în visul lui fiindcă nu avea încredere în mine.

Ar fi fost rândul meu să îi aflu temerile ascunse… numele măcar. Puţină transparenţă reciprocă mi-ar fi consolidat poziţia. Însă gândurile străinului rămâneau ale lui. Afurisitul de Skylar! Drogul inhibitor îmi bloca puterile, chiar şi în vis. Dar îmi alimenta suspiciunile: karghanul găsise, poate, o modalitate de a afla unde e Poarta. Însă… Străinul mă răsfoise ca pe o carte deschisă. Dăduse peste adresa nodului de căi ferate al Universului şi nu îl interesa. Căuta…

Chiar, ce voia să afle?

Îmi urmărise raţionamentul, fiindcă s-a încruntat.

– Nimic. Totul. Poţi face ceva pentru mine?

Am evitat un răspuns direct. Se instalase prea confortabil în creierul meu ca să nu deosebească adevărul de minciună.

– Îţi datorez viaţa, de două ori deja. Orice mi-ai cere…

– Vreau să te cunosc mai bine, Lorena.

În sens biblic sau figurativ? Nu m-a lăsat să bâjbâi prea mult printre posibilităţi. Dorea să vorbim, dar nu acolo, nu în apartamentul cameleonic.

– Să plecăm?

O clipă, toate beculeţele speranţei s-au aprins, ademenitor. Entuziasmul mi-a coborât însă repede la cota zero: era vorba, evident, de o călătorie virtuală.

– Putem merge… oriunde. Haiti, Monte Carlo, Veneţia?

În lunga mea viaţă fusesem în multe locuri fascinante, exotice sau doar pitoreşti. Mi-era indiferent ce destinaţie alegea, atâta vreme cât nu era aleea-fundătură. Fără voie, am aruncat o privire afară: „Lorena“ şi hienele încremeniseră într-un tablou ce s-ar fi putut intitula „De la oribil la atroce în zece nuanţe de roşu“. Şi brusc, chiar am simţit nevoia să fiu cât mai departe de locul acela.

– Surprinde-mă, am spus cu un surâs crispat.

A făcut pasul ce ne despărţea, apoi m-a luat de mână. Împrejur, pereţii se topeau, zugrăveala albastră devenea cer, podeaua mi se clătina sub picioare şi, când străinul mi-a dat drumul m-am pomenit agăţându-mă… de un odgon.

Eram în nacela unui dirijabil, plutind între o boltă senină şi un ocean de nori. M-am uitat în jos şi mi s-a tăiat răsuflarea: dintre valurile ceţii ţâşnea carena unui platou montan ce naviga aidoma unui transatlantic pe mările văzduhului, cu o întreagă junglă crescută din prova de piatră. O ilustrată trimisă prin poşta galactică dintr-o altă dimensiune? Nu, era Muntele Roraima din Venezuela, America de Sud. Îl văzusem în destule fotografii, cadre de film şi, cu proprii mei ochi, din avionul lui Keegan. Dar niciodată aşa de aproape, de spectaculos.

Dirijabilul plutea peste copaci, atingându-le uneori ramurile cu nacela. M-am aplecat peste marginea de lemn, aşteptându-mă să zăresc un brontosaur ce mesteca apatic frunzişul, câţiva triceratopşi care se adăpau la râu, să aud răgetul unui tyrannosaur ce îşi aroga dreptul de stăpân al ţinutului dintre nori.

Un sunet ascuţit, venind din tării mi-a sfredelit timpanele – ne ataca un pterodactil? Alarmă falsă: condorul a trecut razant pe deasupra dirijabilului, întorcându-se la cuibul dintre stânci. Visul străinului respecta realitatea – aşa cum  şi-o amintea el.

– Au rămas puţine pete albe pe glob. Locuri unde să fii primul care îşi adânceşte paşii.

A spus-o cu nostalgia unui explorator iritat de invazia civilizaţiei pe care tot el a adus-o. Într-adevăr, ce rămăsese de descoperit în mileniul trei? Bărbatul viracocha încă mai credea în Terra incognita. I-am zdrobit iluziile, călcând cu bocancii prin momentul lui poetic.

– Astăzi, Roraima este o destinaţie de vacanţă pentru fanii „Jurassic Park“. Americani, nemţi, japonezi, vin şi fotografiază fiecare fir de iarbă. N-a rămas prea mult mister.

Habar n-avea despre ce vorbeam. Nu văzuse filme, seriale. Probabil nici nu aflase despre invenţia numită cinematograf.

– Ai mai fost aici?

Părea dezamăgit. Şi nu îmi umbla prin sertarele minţii ca un hoţ într-o casă unde locatarii lipseau. Chiar voia să vorbim.

Am căutat un subiect comun, în care trecutul meu şi al lui să se fi intersectat.

– Am urcat pe Roraima cu Arthur Conan Doyle şi Lordul Roxton. Trei zile de mers prin savană, de traversat râuri, o cascadă, apoi un urcuş diabolic pe poteca ce escaladează versantul. Când am ajuns sus, Arthur gâfâia ca o locomotivă, însă era fericit. Îi venise ideea „Lumii pierdute“.

Străinul mă asculta cu interes, dar atât. Nu îi suna nici un clopoţel în memorie. Nu putea să nu ştie despre celebrul roman al lui Sir Arthur Conan Doyle decât dacă… absentase din secolele XIX şi XX.

– N-am prea citit în ultima vreme. N-am făcut multe.

Sunase de parcă se scuza pentru accidentul care îl scosese în afara istoriei.

– Nimeni nu-i perfect, l-am consolat.

Demiurg al viselor, explorator, amnezic. Ce altceva mai era? O şuviţă arămie îi acoperea obrazul; şi-a aşezat-o după ureche, într-un fel care mi-o evoca pe Alix în clipele de nesiguranţă. Acelaşi gest, acelaşi zâmbet. Cine nu o plăcea pe Alix? Nici măcar acum nu îi purtam pică, deşi tot ce se întâmplase de la Stânca Trecerii încoace era vina ei. Şi a lui Russell Morgan, dar ce aşteptări poţi avea de la un karghan…

– Dezamăgită?

M-am uitat în ochii bărbatului; verzi, plini de candoare. Nu îmi citea gândurile, doar expresia. M-am străduit să îmi compun una neutră.

– De ce-aş fi?

– La prima întâlnire îmi place să duc fata într-un loc… special. Deşi, tehnic vorbind, la noi este a doua.

Asta era ce făceam, o întâlnire? Un flirt într-un vis furat unui coşmar. I-am zâmbit, încurajator.

– Nu sunt pretenţioasă…

– Ce ştii despre Kukenan?

Am arătat cu degetul spre muntele de alături, recitând ce citisem în „National Geographic“.

– Indienii îl numesc „Puntea cea mare“, deşi nu este cel mai înalt platou din zonă.

– Cunoşti legenda?

Luându-mi tăcerea drept negaţie, a continuat: sinucigaşii din tribul Pemon urcau pe Kukenan ca să se arunce în gol. Probabil o fac şi astăzi, cu toată civilizaţia care s-a întins pretutindeni…

Ca un cancer – asta voia să spună? Era un nostalgic al trecutului dinainte ca orologiul vieţii lui să bată defazat cu realitatea.

– O istorie interesantă. Are şi o morală?

– Numai un epilog. Dacă se răzgândea în ultima clipă, omul se întorcea la trib, dar îşi schimba numele, îşi abandona părinţii, soţia, copiii. Devenise un alt bărbat Pemon, care o lua de la capăt.

– Mai ieftin decât un divorţ, nu m-am putut abţine.

Atunci a spus ceva neaşteptat:

– Nimeni dintre Cei Vechi nu s-a sinucis vreodată. Te-ai întrebat de ce?

Nu mă gândisem, dar avea dreptate.

– Existenţa noastră printre oameni are sens, scop, finalitate. Un Protector nu îşi poate permite crize existenţiale. Şi… de ce ne-am obosi, când îi avem pe karghani?

– N-ai fost niciodată aproape de abis, Lorena?

Fusesem; în noaptea când Aidan murise, mi-am dorit cu înfricoşătoare intensitate să nu mai respir, să nu mai fiu. Ajunsesem pe marginea prăpastiei, după care m-am dat un pas înapoi.

– Am trecut printr-un asemenea moment, am recunoscut.

– La mine, momentul durează de secole. Iar când priveşti mult timp abisul în ochi, până la urmă te va privi şi el.

Înţelegeam mai bine decât aş fi vrut. Cineva îl silise la o nonexistenţă perpetuă, interzicându-i până şi ceea ce indienii Pemon considerau un drept firesc: de a ieşi, când vor, pe uşa din spate a vieţii.

– Şi cum ai rămas…

– Întreg la minte? Realizând un adevăr simplu: nu există închisoare din care să nu poţi evada, într-un fel sau altul. Dar… am ajuns!

Al treilea munte, geamăn cu Roraima şi Kukenan rămânea ascuns în aburul iscat de răsuflarea junglei. Şi dacă ne loveam de stânci? Odinioară, vikingii de pe drakkare slobozeau săgeţi aprinse spre ţărmul nevăzut. Câte una continua să ardă, călăuzindu-i… Dirijabilul avea radar, sonar, un pistol cu rachete?

N-a fost nevoie. Ne-am pomenit în plin soare, între zidul norilor şi altele, la fel de albe: clădiri cu ferestre ogivale, logii suspendate, punţi arcuite peste copacii de dedesubt, îngemănându-se într-un ansamblu care sfida gravitaţia. O citadelă crescută, miraculos, din coasta muntelui, un oraş-stup, cu ziduri-fagure printre care întrezăream grădini, terase, fântâni.

Locul unde nu mai fusesem niciodată.

Elysium

Străinul avea expresia unui cavaler al Mesei Rotunde înaintea Graalului pe care îl căutase o viaţă. Mie, oraşul dintre nori îmi amintea de Tiahuanaco, Machu Picchu, Sacsayhuaman, Puma Punku, Nan Madol. Arheologii se contraziceau la datarea cetăţilor-temple, istoricii făceau speculaţii despre populaţia care le construise… Bărbatul viracocha îmi vorbea despre galeriile ce se prelungeau către interior, convergând spre o a doua citadelă, din adâncul muntelui. Toate astea nu fuseseră săpate în granit cu dalta şi hârleţul de strămoşii indienilor. Era un oraş al Celor Vechi.

– Tribul pierdut, am murmurat.

Comunitatea coborâtă din Anzi se „rătăcise“ prin selvă pentru a ajunge aici – fusese capătul drumului sau doar un popas?

– I-am căutat atâta vreme, ca să dau peste oraşul lor chiar înainte să fiu… exilat în afara lucrurilor, a rostit călăuza mea.

Elysium a fost ultima lui destinaţie în lumea reală? Un oraş are însă, de obicei şi locuitori.

– I-ai văzut? Le-ai vorbit?

Ţi-au spus de ce au dezertat de la misiunea de Protectori?

Ultima întrebare nu i-am pus-o. Cândva, răspunsul mi s-ar fi părut crucial. Între timp devenise… irelevant. Să îi condamn pentru că au ales un drum diferit de al nostru?

– Când am descoperit-o, aşezarea era abandonată. Cei din tribul Pemon numesc muntele Sălaşul Zeilor. Însă zeii nu mai locuiesc demult aici.

– Au murit de bătrâneţe, răpuşi de vreo molimă, ucişi de karghani?

– Într-o zi, ofrandele lăsate de indieni au rămas neatinse. Tradiţia orală a tribului nu menţionează vreun conflict cu alţi zei. N-a fost un masacru, ci o plecare.

Spre o destinaţie terestră? Era improbabil. Într-o altă dimensiune? Fără o Poartă, un Soare negru

– Unde s-au dus?

– Nicăieri. Pretutindeni. Au devenit altceva.

Atingerea unei forme superioare de existenţă: un subiect fascinant, deşi… la fel ca Aidan, cei mai mulţi dintre noi considerau teoriile transcendentale drept speculaţii aberante. Şi la ce ne dusese pragmatismul nostru încăpăţânat? Aidan era mort, la fel Liam, probabil şi Alix. Eu, Raven, veneam tare din urmă, ajutate de acoliţii lui Skylar. Despre Kayla, Keegan, Calder nu ştiam dacă mai sunt în viaţă. Moarte, supravieţuire – repere între care rătăceam ca printr-un labirint. Poate exista vreo scurtătură, o cale de a scăpa de lanţul consecinţelor.

Ne aflam într-o lume a tuturor posibilităţilor, nu? Silit de împrejurări, bărbatul de lângă mine crease un întreg univers oniric. Am încercat să mă pun în locul lui.

– Cum e să trăieşti un vis infinit…

M-a întrerupt, aproape cu bruscheţe.

– Un studiu în nuanţe de negru despre absoluta singurătate!

– Ce te face să…

– … nu mă arunc în hău, ca indienii Pemon? Când nu trăieşti cu adevărat, nici nu poţi muri. Vrei să bem pentru asta?

Între noi apăruse o măsuţă cu două pahare înalte, de şampanie; în mâinile lui, o sticlă cu eticheta neagră: Chateau Neuf, 1789.

– Un an bun pentru recolta de struguri.

Era o replică din filmul „Highlander“, dar el n-avea cum să ştie. Şi m-a luat în serios.

– Mi-ar fi plăcut să te întâlnesc atunci, Lorena Argyll. Înainte de…

Da, între timp situaţia se complicase. Nici nu ştia cât de mult. A umplut paharele, iar eu l-am golit pe al meu dintr-o sorbitură; era cea mai bună şampanie pe care o băusem vreodată. El însă, abia dacă îşi muiase buzele şi mă privea ciudat.

– Întreabă-mă, Lorena. Cine sunt, ce sunt. Orice. Ce vrei să ştii?

– Nimic. Ar strica armonia clipei.

S-a aplecat spre mine, eu am înălţat capul şi buzele ni s-au întâlnit. Firesc, de parcă aşa trebuia să se întâmple. Un sărut între două fantasme. Şi totuşi, l-am simţit cu o stranie intensitate.

Era atât de real.

– Pe curând, Lorena.

– Pe curând… Ewan Hayden.

Uimirea din ochii lui a fost ultima imagine pe care am păstrat-o pe retină, ca pe un dar de rămas bun.

 

=va urma=
Rodica Bretin

Rodica Bretin

Scriitor, cercetător ştiinţific, editor, realizator de programe TV, are o bogată activitate culturală. A fost redactorul-şef al Editurii Baricada, al Editurii Nova şi al Companiei Naţionale de Film, Televiziune şi Video „Canal b“ şi lector al redacţiei „Ştiinţă - Frontierele cunoaşterii“ din Editura „Cartea de buzunar“, a participat la cercetări istorice şi arheologice în Languedoc (Franţa) şi Milano (Italia). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association din Cornwall (Marea Britanie). A publicat nouă volume personale de beletristică: „Efect Holografic“ (1985); „Şoimul Alb“ (1987); „Uriaşul cel Bun“ (1989); „Drumul fără Sfârşit“ (1991); „Cel care Vine din Urmă“ (1993); „Lumea lui Hind“ (1998); „Omul de Nisip“ (2000); „Fecioara de Fier“ (2002; 2006; 2014); „Cetatea fără trecut“ (2015). Premii: „Premiul pentru cea mai bună proză străină“ (1996) la Festivalul Internaţional al Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela „Negura“. „Premiul Volaverunt“ (2001) (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din Valencia (Spania), pentru nuvela „Conquistadorul“. „Premiul pentru cel mai bun roman străin“ (2005) al Fantasia Art Association, pentru romanul „Fecioara de Fier“, publicat în serial de revista „The Historian“ din Truro (Cornwall – Marea Britanie). În publicistica istorică dedicată frontierelor cunoaşterii i-au apărut volumele: „Dosarele Imposibilului“ (2003); „Tunelul Timpului“ (2003); „Poarta Vrăjitoarelor“ (2004; 2015); „Poltergeist – atacatori invizibili“ (2005); „Misterul Lumilor Paralele“ (2006); „Naufragiaţi în Timp“ (2006); „Călătorii în timp şi lumi paralele“ (2015); „Războinicii Nordului“ (2015); „Cronicile Imposibilului“ (2015).

More Posts