GSF85 banner-650

          Situată la granița dintre un volum de proză scurtă și un roman modular, cartea „Eu 2.0”, ultima creație a lui Dan Doboș, ne propune șapte povestioare conectate, în mod ingenios, printr-un personaj secundar, care pare prea puțin implicat în fiecare poveste în sine, dar care devine motorul ansamblului. Cassandra, femeia care prin simpla ei existență naște pasiunea sexului opus, joacă pe rând mai multe roluri, dându-ne mai multe perspective ale iubirii, toate reunite în acel inefabil „je ne sais quoi”.

          Ceea ce e remarcabil în primul rând la această carte este modul în care Dan Doboș a reușit să construiască un personaj profund doar din ricoșeuri, ajutându-se în a-l contura doar de efectul pe care acesta-l are asupra celor cu care interacționează. Și, și mai interesant, deși ajunge obiectul dorinței în aproape toate ipostazele, felurile în care această dorință se manifestă îi adaugă cu fiecare povestire un nivel de complexitate în plus.

dobos_eu20_science-fiction          Dar să vedem, pe scurt, despre ce ar fi vorba în fiecare dintre aceste povestiri:

          Prima dintre ele, cea care dă și titlul volumului „Eu 2.0”, ni-l prezintă pe bărbatul, singurul dintre ei, a cărui iubire pentru Cassandra s-a și materializat, însă narațiunea începe după ce a pierdut-o. Personajul respectiv este un scriitor de-un succes enorm care decide să-și salveze conținutul cortexului într-o matrice heptadimensională, în care va urma să trăiască după moartea trupului său natural. Aici însă, omul se va trezi obsedat de ideea readucerii la viață a fostei sale iubite, ceea ce, cu toată generozitatea spațiului contractat, ajunge să-l pună în fața deciziei de a-și sacrifica întreaga lume doar pentru a o aduce pe ea. Sau a unei părți din el însuși.

          Urmează „Ultimul marțian”, povestea unui băiețel lăsat singur pe Marte, într-un complex abandonat. Relația lui cu Cassandra, în timpul său doar o fetiță, cade cumva în planul al doilea, evenimentul principal aici fiind bombardamentul nuclear pe care Pământul l-a ordonat asupra lui Marte, dintr-o rațiune politică neclară, bombardament care urmează să producă efect în două sute de zile de la conștientizarea singurătății copilului. Deși el doar îi transmite Cassandrei gândurile pe care iminența morții și viața în izolare i le stârnește, fiindu-i imposibil să-i recepționeze mesajele, prezența ei este completă prin simplul rol de prezumtiv cititor.

          Vom regăsi însă efectele pe care destăinuirile copilului condamnat pe planeta roșie le-a avut asupra fetiței Cassandra în următoarea povestire, „Corsetul Julietei”. Și aici povestea este alta, cititorul fiind provocat să se gândească la o lume în care piesele de teatru sunt jucate perfect, dar mașinal, de către actori artificiali sau sub hipnoză, și numai la final adevărata miză este revelată, atunci când actrița principală, de data aceasta o adolescentă, intră în scenă și, odată cu ea, și întrebarea: cât de departe poate merge omul pentru un joc scenic desăvârșit?

          În sfârșit, o Cassandră matură găsim în „Orbitaliner 12C”, o schiță despre ceea ce pasagerii unui zbor către inelul care înconjoară Terra cred că vor fi ultimele zeci de minute din viețile lor. Aflăm aici cât de ușor este să te îndrăgostești, dacă femeia ideală îți zâmbește, chiar și în asemenea circumstanțe.

          În „Fata cu batic galben”, găsim un cercetător specializat în detecția și neutralizarea virușilor încercând să-și salveze soția infestată. Nu, nu e vorba despre Cassandra, aceasta-i apare doar în vis, ca fetiță, pentru a-i provoca dileme morale și a-i îngreuna munca. Finalul neașteptat al poveștii vine să mai adauge o perspectivă în plus întregului complex de povestiri

          Ceva similar mi-a părut că transmite și „Banca de sub ulm”, proza care-l are în centrul atenției pe un om de știință care, sub imperiul unei admirații secrete și a unei dorințe neîmpărtășite pentru Cassandra, cea care aparține scriitorului din „Eu 2.0”, găsește formula teleportării doar pentru a se întreba dacă cel care a ieșit e același cu cel care a intrat. Soluția găsită pentru a răspunde la această întrebare mi s-a părut chiar ingenioasă. Și-mi permit un citat:

          „Mă apropii de finalul epistolei mele. Nu știu ce să-ți spun să faci, dacă simți că nu o iubești pe Cassandra. Părerea mea este că, atâta vreme cât sentimentele de genul ăsta vor muri în teleportor, tehnologia nu merită păstrată. E doar părerea mea, desigur.

          Tu să faci cum vrei, dar te rog să decizi după ce vei privi măcar o dată banca de sub ulm, la asfințit.”

          În fine, „Zahanaua șapte stele”, schița care închide volumul, mi-a lăsat, din păcate, un gust amărui. Pe lângă centrarea întregii acțiuni pe gastronomie imaginară, ceea ce mi s-a părut o ușoară exagerare, textul suferă și de câteva imperfecțiuni scriitoricești, dintre care aș aminti doar repetarea obsesivă a lui „extrem de”. Nici rezolvarea nu pot spune că m-a satisfăcut, iar includerea unei Cassandre artificiale, care de data aceasta nu mai are nimic de-a face cu acea femeie naturală care seducea bărbații prin simplul ei fel de a fi, pot spune chiar că mi-a displăcut. Totuși, textul are ceva memorabil, probabil că, dintre toate, datorită specificului său, are cele mai mari șanse să rămână în memoria cititorului. Dacă în locul androidului primitiv am fi avut o „hostess” umană…

          Luat pe de-a întregul, volumul eu 2.0 mi s-a părut unul mai mult decât reușit. Felul în care poveștile continuă una în alta, se completează și-și oferă una alteia perspective noi este foarte atent gândit, imaginile complementare fiind foarte abil utilizate. Dacă ar fi purtat numele „De ce iubim femeile?”, cred că ar fi putut oricând sta lângă cartea omonimă a lui Cărtărescu.

          Pentru că femeia, Cassandra, în speță, nu are nimic spectaculos în aparența ei fizică, însă atrage de la prima privire. Iar naturalețea ei captivează. Este femeia de care te îndrăgostești înainte de a sta de vorbă cu ea, și te face să-ți pierzi mințile din câteva cuvinte. Este idealul feminin frust, așa cum scriitorul Dan Doboș îl vede. Și așa cum dorește să ni-l împărtășească și nouă.

         

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website