Subsemnata scrie sefe-uri şi de curând, la Kiev a avut loc Eurocon-ul – adunarea abracadabrantă a autorilor europeni de ficţiuni fanteziste. Aşa că m-am îmbarcat împreună cu însoţitorii mei la bordul unui monstru metalic menit să mănânce mile, cu inima inocentă şi incapabilă să intuiesc ciudăţeniile cumetrilor caucazieni.

Zburând zglobiu către capitala Chardonay-ului şi a croquet-ului monsieur – pentru că geografic vorbind e mai logic aşa, doar liniile aeriene stiu de ce! – am ajuns în Ucraina fandosindu-ne franţuzeşte: trei români joviali, cu paporniţa plină de păreri preconcepute şi pe picioare preumblate prin Paris poposind la poarta prietenilor ucrainieni.

O duduie grănicer, blondă-apretat cu rădăcinile pana corbului şi ochi de un albastru infinit dar glaciar mai ceva ca un blue curaçao, mi-a preluat persoana pentru o privire prin paşaport. Electronic, de ultimă generaţie, plin de plastic şi cu poză proastă. În ciuda “dobri den-ului” meu zâmbăreţ, vaşnica vestală descendentă din khazari m-a întrebat scurt: “Rumânsky?”. A sunat ca o sentinţă la necazuri nemeritate! “Yes, Romanian!”, am rânjit eu radios, ca-ntre vecini, fie ce-o fi! Şi a fost că mi-a puricat documentul de identificare de parcă Necuratul însuşi s-ar fi aciuat între paginile sale preţioase! Ce n-a pătimit mon pauvre passport nu pot preciza: ciupituri, pleznituri, scanări, control prin calculator, râcâit de unghie ucraineană şi un tratament în trei paşi cu ultraviolete de parcă îi cumpărasem voucher de bronzat la spa prin cele străinătăţuri! Într-un fericit final, după negocieri cu colegul granicer care între timp îmi trecuse companionii de călătorie prin furcile caudine cu întrebări despre scopul şi durata vizitei, adresa, lichidităţi şi dacă ţin cu Dinamo Kiev, am păşit tustrei dincolo. Dacă ar fi fost o pancartă la intrare cu “lasciate ogni speranza voi ch’entrate perché qui non si parla anglicus“, măcar am fi fost preveniţi. Aşa, am fost doar loviţi în moalele cunoştinţelor lingvistice de sorginte latină de lipsa unei limbi limpezi pe care să o pricepem! De vorbit – pardon, gavarit! nici nu se mai punea problema! Dacă nu ştii că “s” se scrie “c” iar ceea ce aduce a “a” e de fapt r,  iar “p”-ul piteşte un “r” în persoana sa, atunci you’re screwed cum ar zice anglo-saxonii! Ni panimaiu!
“Blestemul sufletului sovietic” se face simţit de cum glisează uşile în aeroport şi zăreşti feţele orice numai fericite nu ale filoruşilor. Anii de antrenament anti-amuzament se arată în atitudine, în agresivitatea abordării, în aerul de încrâncenare învechită.  Puterea pogromurilor, chinurile culacilor, postul prelungit, toate au condus la sublimarea speranţelor dar şi la siluetele silfide ale domniţelor care populează perimetrul pravoslavnic. Un bărbat normal organic poate obţine un orgasm vizual la orice oră, ferice de ei! Însă pentru reprezentantele sexului slab care visează la zeii blonzi ai Caucazului… circulaţi, circulaţi şi căutaţi în altă parte! Distinşii domni par prăvăliţi dintr-un teritoriu ţărănesc; te aştepţi din clipă în clipă să scoată furca sau sapa şi să prăşească niscai brazde de barabule! Prea puţină plăcere vizuală descinde dinspre dânşii.

Şi pentru că tot îndeamnă plaiul pravoslavnic pe posesorii de testosteron să păcătuiască pascal – cel puţin cu gândul dacă nu şi cu fapta, Kiev-ul are totuşi grijă de starea sănătăţii sufletelor sale. O buluceală de biserici, bisericuţe şi catedrale colosale oferă ortodoxism de la Oleg vikingul încoace. Printre blocurile gri, roz, bleu ciel de câte cel puţin 30 de etaje, străluceşte sfânt în soare câte o cupolă aurită chemând credincioşii către cuminţenie şi calea corectă. Aici nu trebuie să-l cauţi pe Dumnezeu, te găseşte El pe tine!
De gura ghidurilor am vizitat şi noi Lavra Pecerska, complexul bisericesc vechi de aproape un mileniu, supravieţuitor al vicisitudinilor mongole, actual scaun al mitropolitului de Kiev. Cu taxa tămâiată achitată, înainte către împărăţia îngerească! Ne-am învârtit şi închinat prin curţi şi biserici până am descoperit intrarea în renumitele, arhi-pomenitele “mânăstiri din grote”. Dacă suferi de claustrofobie, de religiofobie, de tămâiofobie cu accente de frică de baubaul sfânt care pândeşte în beznă, atunci aceste aşa-zise “peşteri” nu sunt o idee bună.

Cât ne codeam să intrăm, vreo patru cucoane îmbrobodite au năvălit pe mine – probabil păcătoşenia mea pişca privirea – să-mi ofere ( “îndese în mână” ar fi mai aproape de adevăr) un cerc de hârtie din cele folosite în noaptea de Înviere pentru a proteja palma de ciupitura fierbinte a lumânării în topire. Buuuun… Astfel aprovizionată cu accesoriul, înainte către subteran! Şi păşim noi sfioşi pe calea îngustă, joasă, claustrofobică a credinţei, când un călugăr ne atrage atenţia că trebuie să ne acoperim capul. Noi fetele adică; pletele de roaker ale celui de-al treilea de pe bicicletă aveau voie să se vadă. Virilitatea nu vătămează văzul. Odată părul păcătos pitit, cu eşarfele răsucite arăbeşte, primim undă verde. În şir indian pe culoar, tot mai în subsol, în duhoare tămâioasă… Pe lângă noi treceau două coloane de oameni: unii vii, alţii morţi. Să explic: din direcţie opusă veneau valuri de femei cu basmale, lumânări şi lacrimi în ochi(?!). Pe lângă pereţi dormeau în racle acoperite de puhoi de pupături, moaşte de sfinţi. Mulţi şi scurţi – oasele conservate de temperatura subpământeană adunate sub veştminte pentru mumii adolescente. Şi pentru că se făcea din ce în ce mai întuneric iar cartonul găurit din mâna mea cerea flămând o flacără, am apucat cu nonşalanţă neortodoxă o lumânare dintr-un sfeşnic şi mi-am însuşit-o! Şi nu, niciun trăznet, niciun glob de pucioasă arzândă nu a căzut peste mine, dovadă că dumnezeul ucrainean e îngăduitor. Sau absent. (Nenea Nietzsche ar fi avut şi o a treia opţiune.) Am supravieţuit serpentinelor subterane, senzaţiilor sufocante şi după prea multe moaşte dar fără bob de blagoslovenie în noi, am făcut cale întoarsă în pas alergător. Lumină, aer proaspăt, cer senin deasupra capetelor creştinate, constatând că nimic nu te face să apreciezi viaţa (laică) mai mult decât nişte mumii mânăstireşti! De aici, în coborâre printr-un luuuung culoar oblic am trecut printre o gălăgie de tarabe cu articole bisericeşti, de la icoane la cărţi la mărgele la rase aspre pentru asceţi aspiranţi – cine spune că religia nu e o afacere nu e dus la biserică! – şi apoi afară, la circulaţia citadină, la urbea urâcioasă.
Mai departe în poveste că prea mult nici nu mai este!

O experienţă execrabilă pe care am proliferat-o prin povestire pătimaşă printre prietenii personali a fost amenda pentru fumat şi abordarea amicală în care am eludat-o. Eram la Rodina Mat, vaşnica femeie de fier de peste 100 de metri înălţime, şi vreo 500 de tone de gingăşie, o reprezentare a patriei mamă care te bântuie prin Kiev la fel ca sonda lui Eiffel în Paris, amintindu-ţi că muma, muierea, martiriul şi moartea pentru pământ sunt cam unul şi acelaşi lucru. O fi existând un semnuleţ cu “fumatul interzis” la intrarea în complexul muzeal, dar noi, ca turiştii, eram prea preocupaţi să pozăm priveliştea decât să ne uităm după indicatoarele de interdicţii! Când Rodina a fost fotografiată din toate unghiurile accesibile, cu satisfacţia omului care a bătut oraşul la pas pentru a ajunge la dânsa, ne-am aşezat noi – două fete cucuiete – să furăm un fum de ţigară în dosul tancurilor înflorate. Dar scurtă ne-a fost fericirea pentru că umbra unor uniforme a poposit în perimetrul nostru! Şi de aici…circ. Passport! Where you from? Consoane consoane consoane ruseşti colorau aerul… Ni panimaiu, we don’t speak Russian!, na paşaportu’, ia paşaportu’…”Rumânsky! – din nou tonul de “belele cu dedicaţie”, apoi multe consoane ruseşti zburând înspre noi, vocale englezeşti vâjâind înspre ei, expresie de stupefacţie vinovată românească get-beget pe feţele noastre de sfinte silite să fumeze de un duh diabolic, dornic de dănţuială cu autorităţile, toată maimuţăreala multilingvistică amuţind la  puternicul “Protocol!” zis de ei, acompaniat de gestul grăitor “Veniţi după noi!” Aaaa…  păi niet bun comme ça! gândim noi. Dar hai în ghereta graniţei monumentului, noi înaintând cu picioarele de plumb ale prizonierilor nemţi siliţi cândva să le construiască metroul! La ghiduşa gheretă ne-au luat datele din paşaport, pregătind un pravoslavnic proces-verbal de penalizare pecuniară pentru că fumatul în Ucraina în perimetru public e persecutat cu perseverenţă perversă! Iar ironia e că ţigările lor costă jumătate cât ale noastre! În fine, poveste lungă pe scurt, cu rusa mea lăutărească – zece cuvinte maximum, dar utilizate până în esenţa ultimului sunet slav! – am negociat ca în loc de două amenzi documentate de o sută de grivne fiecare – cam 50 de lei româneşti – să plasăm în palma primitoare a paznicilor o hârtie mov de o sută de grivne şi totul va fi dat uitării. Slavă Sfântului Vladimir, creştinătorul ucrainenilor, ca mita e printre multele moaşte la care se închină vecinii noştri!

Următoarea ţigară am fumat-o furioase, pitite într-un gang, departe de rezonanţele răzbunării Rodinei pentru răutăţile referitoare la robusteţea-i răvăşitoare! Să mai fumeze în Kiev cine o pofti, noi ne-am lecuit, amin!

Ultima urâţenie a ucrainenilor faţă de noi a fost că nu ne-au lăsat să fotografiem falnicele staţii de metrou, deşi ni le fâţâiau prin faţa ochilor pe fiţuici publicitare. Muşca blitz-ul meu din mozaicuri, din bustul lui Lenin, din coloana de candelabre de la Zoloti Vorota? Mister!

Aşadar, analizând atent, dacă favorizezi frumuseţea feminină, tutunul nu te tentează, nici chirilica nu constituie o corvoadă comunicaţională, atunci Kiev-ul te va captiva! Drum bun si bogumilism în bagaj!

Dar de la ce pornisem? Aaa, Eurocon…

 

Alexandra Niculae – sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii – în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

Alexandra Niculae

Alexandra Niculae

sau „Dodo”, cum îi spun cunoscuţii, locuieşte în Bucuresti. Este o iubitoare a genului horror, se antrenează pentru mai multe romane de fantasy si a publicat povestiri inGazeta SF, Revista de Suspans siSuspans.ro. Deasemenea a publicat poezie si proza in Aphelion – the Webzine of Science Fiction and Fantasy. Asculta heavy-metal, face face-painting si printre gigantii pe urmele carora spera sa calce intr-o zi se numara Serge Brussolo, Mircea Eliade, Vasile Voiculescu , Anne Rice, Theophille Gautier, Frank Herbert si Stephen King.

More Posts