Câţi am ucis, nu ştiu. Oricum, nu pe toţi. Mă enervează faptul că, în ochii lor, nu văd frică. Nu văd decât imaginea pierzaniei mele. De fiecare dată.

          Ea. Păr lung, negru, parfumat, piele fină, albă. Amintiri.

          Acum. Moarte. Duhoare. Putreziciune. Singurătate.

          Soare. Enervant. Nu mă simt bine în timpul zilei. Căldura, mirosul, lumina, liniştea, toate astea mă rănesc. Nu am alternativă. Trebuie să fug. Să fiu mereu în mişcare. Să fac tot posibilul pentru a găsi măcar un supravieţuitor. E tot ce îmi doresc.

          Partea bună a acestei situaţii e aceea că pot să conduc beat. Sticla de Jack stă pe scaunul din dreapta, alături de pachetul de Davidoff. Am avut noroc ieri cu Mall-ul ăla.

          Sunt prea bătrân pentru tot rahatul ăsta.

          Un singur lucru mă ţine în viaţă. Ura. Urăsc tot ceea ce e în jurul meu. Urăsc singurătatea. Urăsc moartea. Urăsc cerul şi cerurile. Urăsc modul în care tipul ăla celebru, ce acum vreo două mii şi ceva de ani călca pe aici şi vindeca bolnavi, a ales să abandoneze jucăria lui preferată. Dar, mai ales, îi urăsc pe Ei. Pe toţi.

          Deschid geamul şi las curentul de aer să-mi răvăşească părul mizerabil şi barba lungă, cu multe, prea multe, fire albe. Hainele îmi sunt pline de tot felul de fluide biologice, bocancii parcă s-au lipit de tălpile mele. Trebuie să găsesc un loc unde să mă pot ocupa de igiena mea, altfel mă voi îmbolnăvi dracului. Şi nu-mi permit asta acum. Un bolnav e o pradă uşoară, iar colţi mari îmi vor sfârteca măruntaiele, muşchii, inima şi, mai ales, plămânii. Am observat predilecţia lor pentru organele astea. Nu ştiu de ce. Partea proastă e alta. O dată muşcat sau zgâriat, chiar superficial, evoluţia este spre cimitir. Numai că nu te însoţeşte nimeni până acolo. Nu tu alaiuri, nu tu bocitoare, nu tu prieteni, care, măcar de ochii lumii, te plâng, nu tu cuvinte de bine spuse despre tine. Nimic din toate astea. Doar suferinţa, teama care îţi paralizează reacţiile. Doar tu şi descompunerea ta pe străzile pustii, pe betoanele supraîncălzite. În aerul pestilenţial din fostele mari oraşe. Am văzut muribunzi. Am ascultat tânguiri. Şi am trecut nepăsător.

          Mi-a trebuit ceva timp să învăţ cum să mă adaptez. Când a început carnagiul, nebunia globală, eram doar un simplu funcţionar. Una din miile de feţe şterse ce lucrau la ghişeele de distribuţie a cipurilor de identitate. Viaţa mea era guvernată de programul de 12 ore de muncă. La sfârşitul săptămânii îmi mai făceam de cap prin bodegi, mai mergeam pe la sala de box, mai citeam, mai încercam câte un surogat de iubire în braţele unor prostituate al căror preţ mi-l puteam permite. Prieteni nu aveam, dar mă bucuram de sinceritatea singurătăţii mele. Asta până în ziua în care am auzit-o cântând. Am asociat vocea ei cu emoţiile refulate, interzise în mod voluntar, cu toate neîmplinirile mele. Am început să o caut, să încerc să ajung aproape de ea. Era solista unei trupe obscure, fără prea mari perspective, fără prea mulţi fani, fără prea multe pretenţii. Muzica ei a fost un punct de sprijin pentru mine. Am început să renunţ la unele elemente distructive din viaţa mea. Nu mai beam până la inconştienţă. Nu mă mai băteam prin baruri. Nu mă mai drogam cu toate rahaturile ieftine de la colţ de stradă. Nu mai riscam boli venerice prin tot felul de bordeluri jegoase. Mi-am impus chiar să fiu atent la modul în care mă îmbrăcam.

          Şi a venit momentul în care Universul mi-a făcut singurul cadou pe care-l aşteptam cu înfrigurare. Privirea ei, parfumul ei, părul ei negru, lung, zâmbetul ei. Ahhhh!!! La naiba!! Sunt femei pe lumea asta, care pot transforma bărbaţii în zei. Pardon. Au fost.

          Opresc maşina pentru că bordul ei a devenit pom de crăciun. Tot felul de senzori semnalizează chestii nasoale. Nu vreau să iau foc. Privesc atent afară. Nici o mişcare. Nimeni pe urmele mele. Am noroc pentru că e încă zi. Odată cu apusul soarelui, Ei devin activi şi ucid tot ce mişcă. Vehiculul meu e ranforsat. Îmi vine să urlu de nervi la gândul că voi fi nevoit să-l părăsesc. Dar ce dracu pot face? Ce alternativă am? În decursul lunilor în care am reuşit să păcălesc moartea mi-am făcut temeinice cunoştinţe de mecanică. Fac o inspecţie rapidă şi constat că s-a spart baia de ulei. Nu pot merge mai departe fără să calez motorul. De asemenea, mersul pe jos nu e o soluţie. Oraşul din care am plecat e la câteva zeci de kilometri depărtare. Cel spre care mă îndrept e la câteva sute. Autostrada e plină de maşini abandonate. Sunt sigur că pot găsi ceva folositor, dar asta abia mâine dimineaţă. Sunt forţat să petrec noaptea aici. La naiba cu toate!! Mă voi bloca în Volvo, mă voi îmbăta până la limita comei alcoolice şi voi aştepta zorii. Toate astea le voi face acoperit complet de sacul meu de dormit special. Ei văd în infraroşu. Aşa detectează organismele vii. Am reuşit să fac rost rost de o folie de aluminiu. Astfel devin invizibil şi pot să-i ucid chiar şi în cuiburile lor. Ziua e uşor pentru că sunt foarte lenţi în reacţii. Lumina nu-i omoară din păcate, doar îi încetineşte.

          Am renunţat să folosesc armele de foc. Le păstrez doar pentru situaţii delicate. Dispun de un aruncător de flăcări, două pistoale automate şi două lansatoare de rachete. Prefer cuţitul. Prefer să-i privesc în ochi atunci când lama rece distruge centrii nervoşi de la baza craniului lor alungit. Mă droghez cu ultima lor respiraţie. Deliciul suprem e atunci când reuşesc să-i decapitez. Dacă biologia lor e asemănătoare cu cea umană, şi trebuie să fie, dat fiind faptul că respirăm acelaşi aer, atunci, capul despărţit de trup mai vede câteva secunde. E fetişul meu: moaca mea, moartea lor. Cum e să-ţi priveşti propriul trup fără bostan pe umeri?

          Noaptea e rece. Mai şi plouă. Alcoolul îmi aleargă prin sânge şi îmi distruge neuronii. Şi aşa nu am ce face cu ei. Profesorul de biologie din liceu îmi spunea că, în primă fază, receptorii sunt exprimaţi mai puternic pe suprafaţa celulelor, de aici euforia din primele momente ale beţiei. Un scriitor pe care-l citeam frecvent spunea că la prima sticlă eşti un zeu, la a doua un înger, iar la a treia devii un porc. Şi porcii, aşa cum mi-a atras atenţia un poet, nu pot privi cerul. Morţii mă-sii!!! De ce naiba să privesc un cer impasibil, arogant şi pătat de strălucirile unor stele inaccesibile? De ce dracu nu e negru complet? Aşa ar fi trebuit să fie. În ton cu mizeria pe care o patronează. Ce-mi pasă mie, fir de praf, de nebuloasele lui, de galaxiile lui, de expansiunea lui, de bozonii lui, de materia sau energia lui neagră? Ce-mi pasă mie, gunoi stelar, de supernovele lui, de distanţele dintre structurile lui, de găurile lui negre? Ce-mi pasă mie, pungă de apă, de timpul lui? El nu dă nici un atom pe mine. Aşa cum s-a lepădat Petru de Christ, aşa mă lepăd şi eu de Univers. Arunc anatema asupra cosmosului. Ăsta e sediul fiinţei supreme? Asta e casa în care eu trebuie să locuiesc după ce dau colţul? Bună glumă! Nu-mi pasă. Şi, ştii ceva urmaş al Bing-Bang-ului? Nu vreau să mor acum, chiar dacă în carnea mea se ciocnesc drezine. Şi o să cad mort de sete alături de fântână, dacă apa vie, cu care mă îmbii, poartă în ea germenii supunerii mele. Nu eşti tu stăpânul meu! Pentru ce mi-ai dat liber arbitru dacă mă forţezi să te venerez?

          Nu pot da drumul la mp3. Nici nu pot fuma. Picături dese cântă la claviatura peisajului.

          Ea. Buzele, aroma ei, modul în care rosteşte numele meu, căldura ei, catifeaua unor orgasme ce mi-au dat iluzia armoniei cu Creatorul, urma capului ei pe pieptul meu, picăturile de apă pe trupul ei în dimineţile în care rămânea la mine. Felul ei de a se comporta şi, mai ales, cana din care beam amândoi cafea. Sărutul ei cu gust de migdale, sânii ei tari, picioarele ei strângând gâtul meu, şoaptele ei, promisiunile ei, fanteziile ei, fanteziile mele, formele ei, fiinţa ei.

          Acum. Frig şi deznădejde. Râd plângând. Dezumanizare şi licăriri efemere de speranţă. Un şancru sifilitic pe faţa celei mai frumoase femei din lume. Mi-e dor de un râs de copil. La dracu!!! Mi-e dor de o voce umană.

          Stau sub folia de aluminiu, încordat ca un arc. Mi-e o silă organică, o silă care mă face să vărs, o silă perversă de tot ce e în jurul meu. Am un mic furtun cu care absorb nectarul alcoolic, fără să fac gesturi inutile. Sănătatea mea mintală se bazează doar pe discuţiile cu mine însumi, pe anumite melodii şi pe faptul că am resursele planetei la picioare. E o anumită voluptate în degradare. În descompunere, eşti sedus de beţia mocirlei. Pot să decad mai mult de atât? Ucid, sunt alcoolic, sunt mizerabil. Dacă aş avea posibilitatea, aş deveni şi violator. Spunea un filozof că fiinţa umană poartă infernul în oase. Avea dreptate. Din lut nu poţi face diamante.

          Paşi. De unde naiba vin? Ei se deplasează fără zgomot. Par a nu atinge pământul. Şi se mişcă foarte repede noaptea. Inima îmi pulsează în gât. Stomacul îmi e contractat. Alcoolul a dispărut din creierul meu schizofrenic. Nu mă înşel. Aud zgomotul unor paşi pe beton. Pare a fi produs de tocuri. Ce divă are curajul de a străbate un asemenea peisaj, o asemenea mare de ură, colţi şi măruntaie putrezite? În pantofi de gală.

          Am modificat Volvo astfel încât să fie imposibil de pătruns în el din exterior. Geamuri nu mai am. Sunt doar câteva găuri în oţelul cu care am învelit-o. Prin ele pot privi afară şi mă pot orienta. Am o trapă specială în podea, prin care pot fugi în caz că situaţia o cere. Sunt învelit în aluminiu. Am chiar şi o cască specială. Practic nu pot fi detectat de Ei.

          Paşii se opresc chiar lângă maşină. Un fascicul subţire de lumină pătrunde în interior. Ce dracu e 

          – Eşti aici?

          Vocea ei.

          Cum e posibil aşa ceva?

           – Răspunde te rog! Nu mă abandona! E atât de frig…

          Ce glumă sinistră e asta? Am halucinaţii? Am văzut cu ochii mei cum a murit sfârtecată. Am auzit trosnetul oaselor. I-am privit plămânii. Am fost scăldat în sangele ei.

           – Deschide, te rog. Ia-mă lângă tine.

          La naiba!!! E prea mult. Urlu.

           – Nu pot!!!!!

          Linişte. Apoi încep zgomotele pe care le recunosc. Sunt colţii şi ghearele lor, care încearcă să străpungă oţelul. Scot aruncătorul de flăcări. Prin găurile de orientare pulverizez moarte.

          Dimineaţă. În sfârşit sunt în siguranţă. Aprind o ţigară şi cobor din maşină. Duhoarea e de nesuportat. Fac o inspecţie rapidă a cadavrelor carbonizate şi rămân fără glas. Am găsit o fiinţă umană din care încă mai iese fum. Are un lanţ lung de oţel la gât şi rămăşiţele unor electrozi ce, se pare, i-au fost implantaţi în creier. Implicaţiile sunt uriaşe, iar eu trebuie să mă adaptez la noua situaţie, la noii duşmani. Se pare că Ei au reprezentat doar primul val al invaziei. Abia acum îşi fac apariţia cei care sunt de fapt cotropitorii. Cei capabili de călătorii interstelare. Cei care au urmărit extincţia rasei umane din navele lor. Cei capabili de multe…

           

          Ce dracu mă împiedică să-mi trag un glonţ în meclă? Ura, nu?

 

          Am reparat vehiculul. Sunt din nou în mişcare. Am câteva ore de când nu am mai băut. Mintea mea e la capacitate maximă. Mă motivează imprevizibilul. Mă excită această nouă luptă. M-am săturat să ucid carcase. Vreau să mestec inteligenţă. Vreau să sodomizez aceste creaturi ale Universului. Scot cuţitul şi îmi crestez pe piept o cruce răsturnată sub care scriu numărul bestiei. 666. Torn Jack apoi pe plagă şi savurez durerea. S-a dus dracului ultima fărâmă de umanitate.

         

           ***

         

          Nu e sânge. E un lichid negru ca petrolul. Nu sunt creieri. E o substanţă albă, vâscoasă. Nu sunt ţipete. Sunt doar gemetele mele. În cuibul ăsta am avut prima erecţie. Douăzeci de carcase. Notez în carnet această cifră. Sunt fericit. Am prins un pui. E o premieră. Nu am mai văzut niciodată aşa ceva. Nu seamănă cu Ei. Are corpul acoprit de solzi şi ochii lipiţi. Pe spate are două aripi mici. E fierbinte. Ei sunt reci. E albastru. Ei sunt cenuşii. Îl iau cu mine. Îl voi creşte. Îl voi studia. Poate aşa îmi voi da seama care sunt punctele slabe ale adversarilor mei.

           

          ***

         

          Ea. Deasupra mea. Am ochii acoperiţi şi mâinile legate. Căldură. Mişcări haotice.  Pasiune fără tandreţe. Durerea unui orgasm prea mult refulat. Întuneric fără tristeţe.

           

          ***

           

          Aripile albastre se deschid. Fiinţa ce tocmai a primit ADN-ul unei alte specii se avântă în frumuseţea unui cer sătul de imperfecţiunile unei rase al cărei ultim reprezentant a devenit creator plătind preţul suprem.

 

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook