gsf43 banner 610

           Cum ar putea oare, în situaţia dată, un orb din naştere să redea în cuvinte o întâmplare pe care, deşi a trăit-o numai cu ochii minţii, să o scoată în evidenţă astfel încât să nu displacă cititorilor de rând şi în acelaşi timp să se facă înţeles? Răspunsul acestei întrebări, sau mai degrabă lipsa lui, a fost motivul pentru care amânarea de la o zi la alta s-a transformat în ani de aşteptare care au acumulat temeri şi, inevitabil, nesiguranţa că relatarea întâmplării nu va fi primită decât ca o altă povestire fantastică, fapt pe care am încercat să-l evit, înainte de toate. Iată-mă deci ajuns la o vârstă când amânarea a căpătat o impresie de amăgire conştientă, iar timpul, odată aliat, s-a transformat într-un virus mortal, incurabil. Iar înţelepciunea nu a venit odată cu asta. Poate numai percepţia asupra lumii s-a schimbat într-o ignoranţă care a reuşit să-mi spulbere temerile. Și totuşi, iată că ezit…  La naiba! acum ori niciodată!

          Am fost atenţionat că partea cea mai dificilă, atunci când te hotărăşti să scrii o nuvelă, este începutul. Pentru mine, nu exagerez dacă spun că acesta mi-e la fel de clar, de viu şi proaspăt ca mirosul cafelei care tocmai mi-a fost servită. Aşa că nu-i nevoie decât să-mi las memoria să deruleze etapele aventurii mele neobişnuite şi să o retrăiesc, pentru a mia oară poate, la fel de intens ca întâia dată…

         

          Era la începutul primăverii anului 1958 şi mă aflam întins într-un hamac din curtea vilei mele, situată pe coasta de nord  a Queensland-ului, la o distanţă de trei mile de Pallarenda[1]. Obişnuiam, înainte de apusul soarelui, să rămân singur, ascultând la gramofon anotimpurile lui Vivaldi, în mirosul curat şi îmbătător al frunzelor şi florilor abia înmugurite. Sunt puţine formele de divertisment ce pot alina singurătatea unui orb. Deşi îmi puteam permite orice gen de excentricităţi, preferam să mă retrag în tăcerea mea, inundată de simfoniile divine ale lui Mozart, Vivaldi şi Chopin. Viaţa era simplă; o găseam, de cele mai multe ori, plăcută.

          În seara aceea nu mă gândeam la nimic. Aşteptam că răbdare ca ultimele raze ale soarelui să se stingă în orizont; atunci era momentul când umbrele luau forma întunericului deplin. Am auzit paşi pe lespezile de piatră, apropiindu-se. Aparţineau lui Quoba, cel care, de aproape douăzeci de ani, era ochii şi ajutorul meu de nădejde, întruchiparea unui prieten devotat şi ocrotitor. Era un băştinaş de treizeci şi şase de ani, solid ca un urs şi manierat ca un veritabil gentleman. Începuse să lucreze pentru mine ca servitor, iar acum, datorită încrederii pe care i-o acordam, ajunsese să fie contabilul, secretarul şi administratorul celor două firme de conserve cu creveţi pe care le deţineam. Deşi îl eliberasem de orice îndatorire, fusese alegerea lui să-mi fie mereu aproape, să-mi satisfacă personal nevoile, ca un părinte grijuliu sau un frate.

          S-a oprit la doi paşi în stânga mea şi a spus:

          – Wunya[2], un anume Francis Culver doreşte să-ţi vorbească. L-am lăsat să aştepte în sufragerie.

          Vestea m-a surprins. Nu aşteptam pe nimeni, şi se întâmpla foarte rar să primesc vizite.

          – Francis Culver? murmurai. Îl cunosc?

          – Nu l-am mai văzut niciodată. Probabil este iar unul ce are nevoie de o favoare. Îi pot cere să se întoarcă mâine, ori să-i spun să nu te mai deranjeze, dacă a venit cu intenţia asta.

          – Cum arată?

          – Cam patruzeci de ani. Nu foarte înalt, dar nici mic de statură, robust şi cu o figură antipatică. Are un costum cam ponosit şi cizmele murdare. A venit cu o motocicletă.

          – Pare un personaj interesant. Trimite-l aici, o să-mi mai alunge plictiseala.

          – Cum doreşti, wunya.

          Quoba s-a întors în compania străinului şi mi l-a prezentat. I-am întins mâna pe care a strâns-o uşor, cu nişte degete lungi şi grosolane.

          – Îmi cer scuze că vă deranjez la ora asta, a vorbit omul. Plănuisem să ajung mai devreme, dar am întâmpinat unele probleme pe drum.

          Avea un glas sonor, de bariton. L-am invitat să ia loc şi i-am cerut lui Quoba să trimită pe cineva cu două cocktail-uri reci.

          – Ascultaţi Vivaldi, remarcă Culver. Unul dintre preferaţii mei!

          – Vă pasionează muzica, d-le Culver?

          – N-aş putea spune. Îmi place, dar timpul nu-mi permite să acord o importanţă foarte însemnată acestui lucru.

          – Sper că nu sunt indiscret dacă vă întreb cu ce vă ocupaţi.

          – Dimpotrivă, d-le N., mă asigură el. Mai ales că scopul vizitei mele este legat de meseria sau mai bine zis profesiunile pe care le practic. Sunt doctor genetician[3], avicultor, om de ştiinţă şi nu în cele din urmă, aventurier de ocazie. Profesor Francis Culver, la dispoziţia dumneavoastră!

          Îmi puse o carte de vizită în mâini. Am zâmbit, puţin încurcat.

          – Oh! Îmi pare rău, se scuză Culver. Aflându-mă aici, în faţa dumneavoastră, pentru câteva momente, am avut chiar impresia că mă puteţi vedea. E straniu…

          – M-aţi făcut curios, l-am întrerupt repede, schimbând direcţia conversaţiei. Cu ce vă pot ajuta? 

          A băut cocktail-ul pe nerăsuflate apoi, pe un ton misterios, vorbi:

          – Aţi auzit de químishá-vári? Desigur, întrebarea e absurdă, mai ales că în afară de mine nu mai sunt decât unul sau doi oameni care să-i cunoască existenţa. Este denumirea pe care băştinaşii tribului Amahuaca din Amazon o dau unei plante şi care înseamnă “trei-sori”. Numele ăsta i se potriveşte foarte bine deoarece florile îi sunt formate din trei petale perfect rotunde, de un galben ce dă senzaţia că strălucesc, asemeni soarelui. Dar nu forma plantei e ceea ce o face atât de specială, d-le N., ci capacităţile ei farmaceutice.

          Bărbatul făcu o pauză, moment ce contribui şi mai mult la curiozitatea şi nerăbdarea pe care cuvintele lui reuşiseră să mi le declanşeze. Într-un final, s-a hotărât să continue:

          – Nu am suficiente cuvinte ca să vă explic importanţa pe care această plantă miraculoasă o poate avea, în special în medicină. Pe scurt, vă spun că e posibil, de fapt am certitudinea că e capabilă să combată cancerul. Imaginaţi-vă numai, ar putea fi cea mai importantă descoperire făcută vreodată de un om!

          – Sunt confuz, i-am întrerupt entuziasmul. Într-adevăr, e o descoperire mai mult decât remarcabilă, dar tot nu înţeleg rolul meu în povestea asta.

          – Rolul dumneavoastră, d-le N., ar putea fi mai important decât că puteţi închipui. Vi se oferă ocazia să intraţi în istorie.

          – Mie?! făcui eu surprins. Cum aşa?

          Tăcerea lui Francis Culver mă scotea din sărite. Mi-aş fi dorit să-i pot smulge cuvintele cu forţa. Dovedea un calm deosebit, sau era poate numai impresia pe care dorea să o creeze, aşteptând să realizez mai bine importanţa afacerii.

          – Mă aflu aici, d-le N., grăi aventurierul cu glas solemn, să vă fac o propunere unică. Vă dau prilejul să salvaţi, poate, milioane de vieţi. Vă întreb, d-le N., dacă doriţi să-mi fiţi partener în expediţia de colectare a plantei químishá-vári!

          – De ce tocmai eu? am formulat prima întrebare ce mi-a trecut prin minte.

          – Mă tem că răspunsul e foarte simplu, ați putea crede, cam artificial. Ei bine, sunteţi singurul om din partea asta a Australiei care puteţi finanţa expediţia, fără ca asta să vă afecteze cumva bugetul. Ca întotdeauna, totul se rezumă la bani. Dumneavoastră îi aveţi pe aceştia, iar eu ştiu de unde să luăm planta. Împreună, d-le N., putem realiza ceea ce alţii nici nu îndrăznesc să viseze.

          Oricât de mult încercam să rămân impasibil, entuziasmul pe care-l simţeam în glasul lui Francis Culver a reuşit să-mi acapareze gândurile.

          – Da, astfel prezentat, motivul e bine întemeiat, i-am spus. Să nu-mi înţelegeţi greşit ezitarea, afacerea mă tentează, nu se pune problema. Dar mai înainte de a intra în detalii, vreau să vorbim de rolul exact pe care-l voi juca eu în chestiunea asta.

          – Dar dumneavoastră…

          – Nu doresc, d-le Culver, dacă misiunea va fi să aibă succes, să fiu amintit doar ca omul ce a semnat cecurile, în spatele unui birou. Vreau o implicare personală mai profundă. Accept propunerea dumneavoastră; singura condiţie e să fac parte din membrii expediţiei.

          – Poate nu sunteţi conştient de primejdiile la care vom fi expuşi. Trebuie să vă previn…

          – Sunt nevoit să insist!

             Aventurierul nu a răspuns imediat. Îl auzeam foindu-se în scaun, trosnindu-şi degetele cu febrilitate. După aceea mi-a întins mâna, spunându-mi:

          – Avem o înţelegere, d-le N.!

          Ultimele pete de lumini cenuşii ale soarelui dispăruseră de mult. I-am cerut lui Culver să rămână peste noapte la vilă dar s-a scuzat, precizând că mai are unele probleme de rezolvat. A promis că va reveni în cel mult două zile, să vorbim mai pe larg şi să punem la punct aranjamentele necesare expediţiei. Mi-am petrecut restul nopţii ascultând gramofonul, valurile mării şi greierii, gândindu-mă la sălbaticii Amazonului, deşi nu văzusem niciodată unul şi fiind conştient de faptul că nici nu o să văd vreodată.

         

          Pe 16 aprilie, într-o miercuri, am ajuns cu avionul la  Carlinda[4]. În afară de mine, Quoba şi Francis Culver, echipa expediţiei a fost completată de doi vânători, Jover şi Neville, cunoştinţe ale acestuia din urmă. Erau nişte personaje puţin comunicative şi firi rezervate, care nu mi-au dat prilejul să îi cunosc suficient de bine.

          Planta químishá-vári, după spusele profesorului Culver, se găsea între Teles Pires[5] şi râul Azul, situat în partea pre-columbiană a civilizaţiei Maya, care în prezent este Guatemala. S-a încercat, fără succes, un ultim gest de-a mă face să realizez adevăratele pericole şi eforturile fizice deosebite la care voi lua parte dacă mă încăpăţânez să traversez jungla în condiţia mea. Desigur, eram conştient că nu va fi asemeni unei plimbări în parc dar, poate pentru prima dată, merita să îmi asum un asemenea risc. Astfel, aveam impresia că viaţa mea capătă un sens, iar acest gând îmi insufla un curaj pe care, în mod obişnuit, l-aş fi găsit nebunesc şi inutil.

          De la un negustor din Carlinda am reuşit să închiriem o şalupă de agrement, apoi am angajat un pilot şi cinci indigeni pe posturi de cărăuşi. Culver s-a ocupat de aprovizionare şi celelalte lucruri trebuincioase.

          Am pornit cu şalupa pe Teles Pires în după-amiaza aceleiaşi zile. Să descriu cu de-amănuntul desfăşurarea călătoriei pe râu, mi-e cu neputinţă… Peisajele şi locurile pe care le traversam îmi erau semnalate de Quoba în cuvinte puţine, numai sugestive, ce abia îmi permiteau imaginaţiei să creeze o idee de ansamblu. Clima umedă, caldă în timpul zilei şi deosebit de rece seara, m-a învrednicit cu o răceală uşoară abia la numai o zi de la plecarea din Carlinda.

          Negăsind altceva de făcut, îmi petreceam timpul în compania lui Culver, legând cele mai dinamice şi interesante conversaţii cu putinţă. Exagerez însă numindu-le conversaţii, deoarece, în majoritatea cazurilor, mă limitam la rolul de ascultător. Subiectele înfăţişau, de obicei, cu lux de amănunte, unele aventuri şi întâmplări trăite de Francis Culver în numeroasele lui expediţii din Amazon, Africa, şi chiar Polul Nord. Acest personaj îmi crease o impresie atât de puternică, încât ajunsese să mă fascineze. La asta se adăuga şi efectul invidiei datorat neputinţei mele fizice; dar nu dezvoltarea lui într-un sentiment de ură, ci de admiraţie. Deşi tratarea diferitelor subiecte o făcea în cel mai firesc mod posibil, de fiecare dată când încercam să îndrept convorbirile spre zone mai personale, devenea rezervat şi schimba brusc subiectul. Din politeţe, nu insistam. Numai curiozitatea mea creştea, de la o zi la alta.

          Mai apoi, când am ajuns la Ariosta Riva, n-am mai avut prilejul să-mi ocup mintea cu acest gen de probleme lipsite de importanţă. Fiindcă Ariosta Riva reprezintă o mică insulă răsărită într-o cotitură a Teles Pires-ului înconjurată de pietre şi bolovani, continuarea deplasării pe râu devenea imposibilă. Pilotul avea însărcinarea să rămână la bordul şalupei, în timp ce restul echipajului trebuia să continue drumul prin junglă. Ne-am petrecut noaptea pe ambarcaţiune, iar dimineaţa cei cinci indigeni au fost încărcaţi cu provizii, corturi şi uneltele necesare.

          – Aţi putea rămâne cu pilotul, a precizat Culver.

          Quoba, a insistat, de asemenea, că ar fi mai indicat să ascult de sfatul profesorului. Pe lângă faptul că eram nevăzător, se mai adăuga şi răceala care se încăpăţâna să persiste. Nici de astă dată nu m-am lăsat înduplecat.

          Era sâmbăta, 19 aprilie, când noi, cei zece bărbaţi ai expediţiei de căutare a plantei químishá-vári, am părăsit malul vestic al Teles Pires-ului şi ne-am continuat drumul prin junglă, spre nord-est.

          Dacă până atunci nu resimţisem vreun dram de oboseală, în noaptea acelei zile, când tabăra a fost ridicată, cu trupul tremurând din cauza efortului la care-l supusesem, m-am strecurat în cortul meu şi m-am prăvălit pe pământul tare, unde am dormit ca un mort, până ce Quoba a venit să mă trezească, la răsăritul soarelui.

          Au fost cinci zile, cele mai intense din viaţa mea, de continuă mişcare prin sălbăticia junglei, care m-au solicitat la maxim, nu doar din punct de vedere fizic, cât şi psihic. Mi-am dat seama că la un moment dat, picioarele mele, pline de vânătăi şi băşici, ar fi cedat, oricât de motivat şi dornic eram să nu se întâmple asta, şi în pofida stării de exaltare ce mă îndemna să continui.

          Încă nu se înserase când l-am auzit pe Francis Culver poruncind să ne oprim. M-am întins pe iarbă şi l-am întrebat pe Quoba:

          – Ce s-a întâmplat? Aşezăm tabăra mai devreme azi?

          – Nu ştiu, waruy, răspunse acesta, cu emoţie în glas. Am ajuns într-un loc… E ca o cetate, construită într-o stâncă uriaşă. N-am mai văzut aşa ceva!

          Profesorul Culver s-a apropiat şi mi-a spus, încercând să-şi stăpânească entuziasmul:

          – Am ajuns!

          Prima reacţie a fost un suspin de uşurare.

          – Am ajuns, repetai eu mecanic.

          Aventurierul mi-a pus mâna pe umăr, spunându-mi:

          – Vom înnopta aici.

          – Acum? am exclamat. Nu căutăm mai întâi planta?

          – Nu e nici-o grabă, d-le N.. Avem suficient timp. Vom face asta mâine.

          Calmul subit din glasul lui m-a surprins. Îmi închipuisem că era mai nerăbdător decât mine să culeagă prima plantă miraculoasă de químishá-vári.

          Indigenii au montat corturile şi au aprins focul. Aşa cum mi-a descris Quoba, ne aflam în apropiere de râul Azul, la poalele unei stânci înalte de vreo 100 de picioare şi aproape la fel de lată, înfiptă într-un munte de pământ. Curios era faptul că aceasta avea rolul unui coridor spre interiorul muntelui, impresie creată de porţile uriaşe din lemn masiv ce blocau trecerea. Dacă ţinem cont de faptul că această minunată construcţie aparţinea vechii civilizaţii a mayaşilor, nu era nimic surprinzător. Ce m-a mirat a fost gândul că Francis Culver uitase să-mi prezinte acest detaliu şi mă întrebam dacă era intenționat ori nu. Am încercat să-i vorbesc înainte de a merge la culcare, dar nu am reuşit deoarece, împreună cu cei doi vânători, plecase într-o recunoaşterea amplă a zonei. Într-un târziu, după mai multe ore de aşteptare, am reuşit să adorm, din cauza oboselii.

         

          Mai întâi mi-am simţit umărul scuturat uşor, apoi l-am auzit pe Quoba şoptindu-mi:

          – Wunya, trezeşte-te! Trebuie să mergem…

          – E dimineaţă, deja? am murmurat.

          – Nu avem timp. Să fugim, wunya! Vor să ne ucidă.

          Am devenit atent.

          – Ce vorbeşti? am coborât tonul. Cine să ne ucidă?

          – Să mergem, wunya! Îţi voi explica mai târziu, acum trebuie să ai încredere în mine.

          Încă sub efectul somnului întrerupt, m-am lăsat în voia prietenului meu care m-a tras după el, afară din cort, şi ne-am pierdut urma în desişul junglei. Am alergat câteva minute apoi, istovit, m-am aşezat pe iarbă.

          – Ce înseamnă asta? am reuşit să rostesc.

          – Cât timp dormeai, m-am strecurat până la locul unde Culver şi vânătorii şi-au pus corturile. N-am avut încredere în omul ăsta de când l-am văzut! Am reuşit să ascult ce vorbeau. Culver nu e un om de ştiinţă, aşa cum pretinde. El, şi ceilalţi doi, sunt jefuitori de morminte. Nu există nici-o plantă numită químishá-vári. Motivul pentru care se află aici sunt bogăţiile care se presupun că se găsesc în interiorul muntelui. Culver spunea că ar fi trebuit să rămânem la şalupă. În felul ăsta, va trebui să scape de noi…

          Restul cuvintelor nu le-am mai auzit. Totul părea să capete un sens, absolut opus aşteptărilor mele. Modul în care Francis Culver, dacă acesta era adevăratul lui nume, îmi propusese afacerea, insistenţele şi promisiunile făcute, le-am revizuit pe rând, cu repeziciune, până ce am realizat absurditatea întregii situaţii. Cel mai mult mă supăra naivitatea de care dădusem dovadă, încrederea mea oarbă într-un om infam ce a reuşit să mă manevreze, la fel ca pe o păpuşă într-un spectacol de bâlci. Neputincios în furia mea, m-am resemnat cu gândul că mai puteam întreprinde totuşi ceva împotriva planului mârşav al bandei de tâlhari. Am realizat însă, la fel de repede, inepţia acestei reflecţii. Deşi Quoba reuşise să ia cu el o puşcă, muniţii şi câteva provizii, nu intra în discuţie posibilitatea ca numai noi doi să reuşim a desfăşura o acţiune contra celor opt bărbaţi, dintre care doi erau vânători experimentaţi, iar mai apoi, retragerea spre Teles Pires, prin junglă, avea şanse de reuşită la fel de mari. Aşa cum vedeam eu situaţia, aveam de ales între două variante. Prima era să încercăm un atac rapid asupra lui Culver şi a oamenilor lui, mergând pe principiul că indigenii nu se vor implica, iar a doua era să ne lăsăm în voia sorţii, adâncindu-ne în jungla unde, într-un final, urma să pierim de foame sau să servim ca pradă animalelor sălbatice.

          Acestea erau gândurile care treceau cu viteză prin capul meu, până în momentul în care un zgomot de paşi mi-a atras atenţia. Quoba îl sesizase şi el, deoarece mi-a spus:

          – Au venit, waruy! Ne-au ajuns din urmă…

          Detunătura de armă ce a urmat, glonţul muşcând din carne şi trupul lui Quoba prăbușindu-se la pământ, lângă picioarele mele, m-au paralizat timp de câteva secunde. Când mi-am revenit, m-am aplecat şi i-am luat pulsul. Am constatat, cu o durere imensă, că era mort. Sângele cald, din rana adâncă poziţionată între sprâncene, mi s-a prelins printre degete. Îngrozit, am strâns la piept trupul lipsit de viaţă al prietenului meu, răcnind cu disperare.

          Francis Culver şi doi bărbaţi, care nu puteau fi decât cei doi vânători, Neville şi Jover, au făcut roată în jurul meu, păstrând tăcerea.

          – Nemernicilor! am strigat. Blestemaţi să fiţi!

          – Vina o porţi dumneata, d-le N., a vorbit Culver, încet, cu un calm diabolic. Dacă m-ai fi ascultat şi ai fi rămas în Queensland, nu s-ar fi ajuns la asta. Situaţia nu mă încântă deloc. Nu sunt un criminal, d-le N., dar nu mi-ai dat de ales.

          – Eşti mai mult decât un criminal! Ce fiinţă ar face una ca asta? Ce animal odios?

          – Mă judeci cam aspru. În fond, afacerea era destul de simplă. Închipuie-ţi că dacă totul decurgea conform planului, toată lumea ar fi fost fericită acum, inclusiv amicul dumitale, a cărui moarte survine în urma încăpățânării dumitale.

          Nu mai puteam face faţă unor asemenea torturi. Mi-am luat capul în mâini şi începui să plâng.

          – Omorâţi-mă! am ţipat, aproape implorând. Ce mai aşteptaţi?

          – Vei crede că sunt absurd, vorbi Culver, dar, în ciuda firii dumitale, mi-ai devenit simpatic. Nu-ţi doresc moartea, şi atâta timp cât acest lucru nu-i necesar, nu îl vom pune în practică. Băştinaşul Quoba a reprezentat un pericol ce-a trebuit înlăturat. În schimb, dumneata, datorită faptului că eşti orb, nu însemni nici cea mai mică ameninţare la adresa mea sau a colegilor mei. Tot ce cunoşti sunt nişte nume, după cum probabil ţi-ai dat seama, imaginare.

          La ordinul lui Culver, cei doi vânători m-au luat de braţe şi m-au târât după ei spre tabără, lăsând în iarbă trupul scăldat în sânge al bietului Quoba.

         

          Noaptea care-a urmat nu am reuşit să adorm, nu din pricina frânghiilor care-mi imobilizau membrele, ci a furiei, a urii de moarte îndreptate împotriva celor trei ucigaşi. Cuvintele lui Francis Culver îmi reveneau permanent în memorie, acuzatoare. M-am zbătut majoritatea timpului, încercând să slăbesc legăturile, însă n-am reuşit decât să-mi provoc răni la încheieturi, pe care le-am resimţit abia dimineaţa, când unul dintre cei doi vânători m-a scos din cort, redându-mi libertatea mişcărilor.

          – Bună dimineaţa, d-le N., mi s-a adresat Culver, pe acelaşi ton calm, indiferent, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Observ că n-ai avut parte de o noapte liniştită. Mare greşeală din partea dumitale! Dacă lucrurile decurg cum trebuie, nu vom avea timp de odihnă pe parcursul zilei. 

          N-am îndrăznit să-i răspund, de teamă ca starea mea de indignare să nu se reflecte în cuvinte ce puteau atrage consecinţe nefavorabile.

          Straniu şi întortocheat lucru este mintea omului! Dacă numai cu două ore în urmă dorinţa mea era să fi murit alături de Quoba, în acele momente nu voiam decât să supravieţuiesc. Acest instinct primar, necunoscut până atunci, s-a exteriorizat deodată în fiinţa mea, schimbându-mi, mai înainte de toate, modul de a raţiona. Mi-am dat seama că situaţia se prezenta mai gravă decât anticipasem. E adevărat că, poate datorită unei slăbiciuni de moment, Culver alesese să-mi cruţe viaţa, dar cine îmi putea garanta că nu se va răzgândi mai târziu? Totodată, eram convins că dacă prezenţa mea le-ar fi îngreunat cumva treburile, nu s-ar fi dat în lături de-a se debarasa de acest impediment pe care-l reprezentam. Aşa că grija mea cea dintâi a fost să mă supun fără a crâcni ordinelor primite şi de-a încerca să ţin cât mai bine pasul cu ceilalţi.

          După ce am consumat în grabă conţinutul conservei de peşte care mi-a fost servită, Culver a ordonat strângerea taberei şi continuarea expediţiei în interiorul muntelui. Nu înţelegeam ce vorbeau indigenii, dar după ţipetele lor şi glasurile brutale ale celor doi vânători, mi-am dat seama că aceştia refuzau să treacă dincolo de uşile masive ale grotei. Într-un final, s-a decis ca indigenii să aştepte în tabără.

          – Nemernici primitivi! îşi exprimă supărarea Culver. Trebuia să mă fi aşteptat la asta când i-am angajat. Dacă bogăţiile pe care le vom găsi aici vor fi măcar o treime din totalul pe care-l estimez, nu ne va ajunge o zi ca să le putem transporta până la tabără. Blestemaţii!

          Jover şi Neville au pornit înainte, iar Francis Culver, mergând în urma lor, mi-a oferit umărul ca sprijin. Am auzit deschizându-se porţile masive de lemn, abia urnite de cei doi vânători suficient cât să ne permită trecerea. Mai întâi m-a izbit mirosul închis, de mormânt, iar apoi aerul jilav şi rece.

          – Ce este locul acesta? am întrebat.

          – Un templu mayaş, mi-a explicat Culver, înaintând încet, spre interiorul muntelui. Poate fi unul dintre templele închinate lui Hunahpu Utiu despre care, în mitologia mayaşilor, se spune că ar face parte din cei treisprezece zei care-au ajutat la crearea umanităţii. Nu-i nevoie să fii istoric şi nici arheolog, d-le N., ca posibilitatea unei asemenea descoperiri să nu-ţi dea serios de gândit. Imaginează-ţi bogăţiile colosale ce se ascund aici! Cel ce le posedă ar putea fi stăpânul lumii, omul suprem! Ah! Suntem aproape… Puţin! Încă puţin…

          Glasul lui Culver s-a stins într-un murmur nervos, febril. Deoarece drumul era greu accesibil, ne deplasam cu dificultate. Pe alocuri, pământul era pavat cu lespezi din piatră sau scări abrupte, dar în cea mai mare parte trebuia să traversăm porţiuni în care bolovani şi bucăţi de rocă îngreunau trecerea. Abia după o jumătate de oră am ajuns într-o zonă în care solul era neted. Am mai înaintat vreo două sute de metri, pe parcursul cărora simţeam cum aerul devenea, treptat, tot mai proaspăt, deşi ne aflam încă în interiorul grotei. Explicaţia aveam să o găsesc repede, când am sesizat susurul unei ape înaintea noastră.

          – Probabil un afluent subteran a râului Azul, a presupus Culver.

          Apoi, l-am auzit exclamând, cu o voce pierdută:

          – Priviţi! Priviţi!

          Neville şi Jover i s-au alăturat cu entuziasm, strigând şi râzând de fericire.

          – Aş vrea, d-le N., mi-a spus Culver, să-ţi pot împrumuta, măcar câteva secunde, ochii mei. Suntem aici, în templul lui Hunahpu Utiu!

          În momentul acela, izbucnind din senin, un sunet puternic, pe care-l nu pot asemăna decât cu suflul unei cascade uriaşe, m-a forţat să-mi acopăr timpanele. A fost obtuz ca o explozie, inexplicabil.  Ce a urmat, mi-e aproape imposibil de descris. Ţipete, detunături de armă, zgomote asurzitoare – ca un ecou, înăbuşit de bătăile propriei mele inimi. Confuz şi neajutorat, m-am ghemuit la pământ. Nu am reuşit să-mi închipui ce se întâmpla! Tăcerea a venit brusc. Mirosul acela de mormânt căpătase o nuanţă mai accentuată. I-am şoptit numele lui Culver, apoi l-am strigat. Nici-un răspuns! Erau morţi, tustrei…

          Am plâns, am tremurat de frică şi m-am lăsat, neputincios, în voia inexplicabilului. Îmi aşteptam sfârşitul…

         

          Am simţit nişte braţe enorme care m-au ridicat de la sol, ca pe un fulg, şi m-au aşezat pe o lespede de piatră. Nu m-am împotrivit, şi nici nu aveam puterea să o fac. Un obiect rece şi neted mi-a atins pleoapele. Mai întâi, întunericul a fost tulburat de o pată albă, incoloră. După aceea, s-a produs o explozie de lumină care m-a forţat să închid ochii. I-am deschis încet şi am privit printre gene. Făptura, înconjurată de o aureolă strălucitoare, s-a întors repede şi a dispărut într-o nişă a templului de aur.

          Faptului în sine i-am acordat atenţie abia după ce, sub efectul impresiilor ce mă copleşeau, blocând orice urmă de raţionament, am conștientizat irealul fenomenului. Pentru prima dată în viaţă, vedeam! Îmi studiam propriile mâini, curios ca un nou născut. Totul era atât de diferit!

          Nu ştiu câtă vreme m-am subjugat acelei stări de inconștienţă, însă, când am realizat că ceea ce avea impresia unui simplu vis era cât de poate de real, am încercat să-mi dau seama ce se întâmplase. Trupurile celor doi vânători şi al lui Francis Culver le-am descoperit, intacte. Păreau că dorm. Nu exista nici-o rană sau urmă care să indice cauza morţii lor. Ce era fiinţa aceea care mi-a redat vederea? Nu reuşisem să văd decât o siluetă difuză, uriaşă, inundată de lumină… Ce putea fi? N-am îndrăznit să-mi răspund. Era posibil să fi fost, de asemenea, numai efectul primului meu contact vizual, sau numai produsul imaginaţiei. Dar acest gând, chiar mai absurd decât primul, l-am alungat repede.

          Mi-am însuşit unul dintre revolverele celor trei, am mulţumit în gând făpturii şi-am încercat să găsesc drumul spre ieşirea din templu. Deoarece acesta trecea de fapt printr-un coridor fără bifurcaţii, nu mi-a fost greu să ajung cu bine la uşile din lemn masiv de la intrare.

          Am reuşit, prin semne, să explic indigenilor care era situaţia, apoi am ridicat tabăra şi ne-am întors la şalupă, de unde am făcut cale-ntoarsă la Carlinda. Aici este sfârşitul aventurii mele misterioase şi tragice de care-am avut parte în inima sălbatică a Amazonului!

         

          Desigur, prima grijă pe care-am avut-o când am ajuns în Queensland, a fost să consult un doctor oftalmolog. Acesta a pus efectul vindecării mele miraculoase pe seama climei Amazonului. Mi-a spus că era singura explicaţie logică pe care o putea găsi. Nu am încercat să-i dezvălui varianta reală a cazului, de teamă să nu fiu luat în râs.

          Timp de mai mulţi ani, fără un rezultat favorabil, am încercat să aflu răspunsul întrebării care continuă totuşi să-mi acapareze de cele mai multe ori gândurile. Cărei făpturi, umane, spirituale sau, de ce nu, chiar extraterestre, îi datorez evadarea mea din întuneric?



[1] Pallarenda = o suburbie a oraşului Townsville din Queensland, Australia

[2] wunya = frate mai mare (cuvânt originar din dialectul Ayapathu, vorbit în nordul Queensland-ului)

[3] genetician = specialist în genetică (totodată, ramură a biologiei care studiază fenomenele şi legile eredităţii şi variabilităţii organismelor)

[4] Carlinda = oraş din Matto Groso, Brazilia

[5] Teles Pires = sau râul São Manuel, se întinde pe o lungime de 1370 km, trecând prin Matto Groso şi formează, împreună cu râul Juruena, unul dintre cei mai mari afluenţi ai fluviului Amazon, numit Tapajós