1.

 

La sfârşitul lumii o poveste e oricum tristă.

Şi ce ghinion, să te naşti tocmai când toată lumea moare!

Sunt Jahedy kaf Thal, căpitanul galionului spaţial “Foc Alb”, cu un echipaj de optzeci de oameni la bord. Bărbaţi, femei, copii… Războiul ne-a menţinut mereu tineri. Fiindcă ne-a secerat mereu.

Sub noi, Pământul…

Pericolele ar fi enorme dacă am coborî. Ni s-ar usca oasele în deşert. Ne-ar devora iarba mişcătoare. Ne-ar prinde pe veci maţele de piatră. Sau ne-ar înghiţi apa fulgerată. Cei mai mulţi de la bord nu au fost niciodată acolo. Le e frică, au rău de pământ.

Luptăm pentru cine plăteşte mai bine. Murim din plictiseală. Am uitat să iubim.

Imperiile angajate de veacuri în război ne-au vândut şi revândut, dintr-o tabără în alta, încât acum n-aş şti dacă o navă ce se aproprie e duşmană sau nu. În general aşteptăm – asta se cheamă înţelepciune.

Un lucru îl ştiu sigur: nu-mi plac lipitorile. Şi exact asta mi se întâmplă acum.

Evident, n-avea sens să pedepsesc pe nimeni, mai ales că se lipise chiar pe domul meu. Era de cinci zile acolo şi aşa se explica de ce apometrul meu o lua razna din când în când. Individul îşi făcuse bine legăturile climatronice şi pot spune că, după mine, o ducea cel mai bine pe “Foc Alb”. De fapt, în exteriorul lui…

Când am intrat în hangar “lipitoarea” tocmai era tăiată în două cu laserul. Băieţii supravegheau mişcările agitate ale unicei forme de viaţă din interior.

Era o hodoroagă imposibil de descris. Ruginită, pocnită de meteoriţi şi dotată cu sisteme antice de cuplare la energia navei. O adevărată “scorburică” spaţială, cum spuneau copiii care aşteptau curioşi în jur. De altfel, i-am gonit imediat.

Curând, “lipitoarea” s-a desprins în două bucăţi şi, deşi n-ar fi trebuit să ne mire, din hodoroagă a ieşit un hodorog. Însă nu mai văzusem un bătrân din tinereţe! Războiul ne seceră mereu, prea tineri…

Înalt şi drept, foarte slab, moşul avea părul alb, lung, unit cu barba şi mustăţile la fel de lungi şi albe. Purta doar o cămaşă lungă până la călcâi, înfăşurată cu o curea de care atârna un fel de port-hart.

– Luaţi mâinile de pe mine… porcilor! s-a zbătut el.

Ofiţerii sanitari s-au dat înapoi, probabil derutaţi şi de cuvântul “porcilor”, despre care recunosc că nici eu n-aveam habar prea multe.

Bătrânelul, şi-aşa destul de furios, a explodat pur şi simplu când a văzut că secţionarea capsulei sale antropomorfe continuă.

– Opriţi! Ticăloşilor, opriţi-vă! şi a deconectat el însuşi, prin smulgere, braţul robotului.

Apoi, cu laserul în funcţiune, s-a îndreptat spre echipa de gardieni. Era momentul să intervin.

– Sunt Jahedy kaf Thal, comandantul acestei nave…

– Iar eu sunt cel ce sunt şi mă pregătesc să vă zbor la toţi creierii!

– Opreşte energia! am comandat.

Bătrânul a trântit unealta inutilă pe podea.

Aşa cum rămăsese, ca un copil cu lacrimi în ochi, îmi devenise brusc foarte simpatic. Nu ştiu de ce, dar îmi doream să ne împrietenim. Poate mă atrăgea încăpăţânarea lui, inclusiv aceea de a trăi atât. Era un moşneguţ adevărat, purtând încă urme de praf autentic pe pantofi. În ciuda figurii cu “lipitoarea”, se vedea că nu mai fusese niciodată în spaţiu, plimbându-şi autovehiculul cel mult pe deasupra deşertului din jurul străvechiului său sat.

– Trebuie să răspunzi la câteva întrebări.

Mă privea cu destulă încredere. Eram numai noi doi, în biroul meu.

– Nu ai voie în spaţiu. Regulamentul dă acest drept numai vehiculelor militare. Ai fost soldat?

–  Nu.

– Asta nu te absolvă de cunoaşterea Codului Imperiului.

Am tuşit.

– Vreau să spun Codurile Imperiilor, dar ambele au cam aceleaşi reguli…

– Ştiu. Nu există decât o singură castă, cea militară, şi războiul e singura raţiune de a fi.

– Începe să sune bine. Cu ce te ocupi?

– Sunt… preot.

L-am privit complet aiurit. În urmă cu un an avusesem treizeci de “lipitori” odată, supravieţuitori care abandonaseră un asteroid secătuit. Aveau tot felul de meserii. Bucătarul şi frizerul meu îi racolasem dintre ei – ceilalţi fuseseră trimişi înapoi în spaţiu.

Totuşi, parcă auzisem eu ceva şi de chestia asta. Odată, căutând prin terminalele bibliotecii, descoperisem un fişier despre relicie… sau religie, nu mai reţin exact, în orice caz, se autoştersese. Tot ştiam ceva, tot aveam idee despre cuvântul preot, dar să recunoaştem că nu prea sunt mulţi care să aibă timp şi pentru timpul trecut.

– În satul meu sunt mulţi credincioşi, mi-a citit el gândurile. Am plecat să le aduc adevărul, viaţa, calea.

Nu mai înţelegeam nimic.

– Am plecat să ÎL aduc înapoi pe Dumnezeu.

– Pe cine?!

– Dum-ne-zeu!

Eram mai nelămurit ca niciodată. Până şi la naştere cred că ştiusem care e înainte  şi care  înapoi.

– Cine e Dumnezeu?

– Tot e bine, a oftat el. Cei mai mulţi întreabă cine a fost…

2.

– Şi, mă rog, cine este? Un dezertor?

– Aparent, a zâmbit bătrânul. Tinere! s-a încruntat brusc. Nu huli!

M-a privit ameninţător. Şi, la naiba, nu ştiu de ce, aproape că m-am speriat. Am privit prin cameră; nu mai era nimeni, dar, cu o secundă mai devreme, nu fusesem prea sigur de asta.

– Eşti ţicnit, m-am scuturat eu.

– Adevărul e că, până acum, am făcut o groază de tâmpenii. Jahedy kaf Thal! Am nevoie de tine ca să le îndrept.

– Garda, am cerut eu calm în interfon.

– Jahedy, ar putea fi afacerea vieţii tale! a început bătrânul să se grăbească. O groază de bani…

– Nu mă îngrozesc prea uşor. Câţi?

– Să zicem, 100.000 de monezi.

– Mici?

– Mari.

– Luaţi-l, am făcut semn celor doi băieţi voinici care tocmai apăruseră. E nebun.

– Nu mă atingeţi! a răcnit bătrânul sărind pe birou.

În mână ţinea ceva ca un plus  cu o coadă mai lungă. În plus, strălucea prea auriu… Nu mai văzusem aur de vreo cincisprezece ani.

– Da, e aur! mi-a confirmat bătrânul.

– Băieţi, sunteţi liberi!… Ce spuneai de afacere? m-am întins eu spre obiect.

Moşul l-a băgat la loc în porthart.

– 100.000 monezi mari. Cu banii ăştia ţi-ai putea importa un asteroid propriu din centura jupiteriană. Să ai pământul tău, în cer.

Am deschis computerul. Agenda nu părea prea încărcată – sincer, era goală.

– Să zicem că am la dispoziţie o  zi.

– O zi?! a ţipat moşul. Vrei să câştigi 100.000 într-o zi?! Nici regele din Buangatoro nu are un asemenea câştig!

– Da, dar spre deosebire de mine, e sigur de el!

M-a privit atent.

– Cât dai pe cruce?

– Cruce? Aşa se numeşte… 2000.

– Zece.

Aşa era; cel puţin zece.

– Consider-o plata pe o săptămână.

– O săptămână?! Unde naiba vrei să zburăm atâta? Sau vrei să zburăm în cerc? O săptămână…!

– La dus.

– La dus în Soare, pe naiba, într-o săptămână ajungem la Soare!

– Adevăr grăit-ai, a răspuns bătrânul, spre Soare vom zbura.

Eram năucit.

– După ce ajungem acolo vei avea toată suma.

Uitasem că era vorba de mai mult de 10.000.

– Bătrâne… Doar nu-ţi închipui că Soarele e din aur?!

El mi-a întins, zâmbind, crucea.

– Să n-o topeşti. Aş vrea să mi-o dai înapoi după ce ajungem acolo.

– Acolo… Dar ce-i acolo?

Bătrânul a ridicat din umeri.

– Asta vei afla mai târziu. Acum e timpul să mă conduci în camera mea.

Mă enervase la culme.

– Aveţi preferinţe, maestre? Cu vedere spre Marte ori ferestre spre Luceafăr…

– Nu contează. Uneori mă simt… omniprezent.

Şi a ieşit.

– Tot nu mi-ai spus cum te cheamă! am strigat în urma lui.

În primele două zile am zburat continuu, numai spre Soare. Echipajul n-a întrebat prea multe; era de ajuns crucea de aur închisă într-o vitrină din biroul meu. Unul câte unul, aparent după alte treburi, toţi au venit s-o vadă. Ochii le deveneau galbeni, parcă, la aproprierea de metalul superpreţios. Lăcomia le lucea în priviri, un lucru bun: cât timp există lăcomie există interes şi cât timp există un interes comun, totul merge perfect.

Dacă nu s-a amestecat la cârma navei, în schimb bătrânul a zbierat continuu în interfon, cerând tot felul de lucruri imposibile, hărţi astronomice (nici una nu se potrivea cu socotelile lui) ori calculatoare vechi – am fost nevoit să-i fac unul cam de 100 de ori mai slab decât cel care administra apa la toalete.

În a treia zi am micşorat binişor viteza. Bătrânul a venit imediat.

– Nu mai putem funcţiona cu toate motoarele. Nava e şi-aşa supraîncălzită. Tocmai am trecut de orbita primei planete, Venus.

– Bine, a mormăit el. Nu de asta venisem. Oricum, te înşeli cu privire la Venus.

M-am descheiat la tunică, fără să-l ascult prea atent. Mai spusese el şi alte prostii.

– E cald, s-a aşezat moşul.

Bătrânesc dialog.

– O să fie şi mai şi, l-am completat eu.

– Uite de ce am venit, s-a întors el spre crucea din vitrină. Curând, o să întâlnim pe cineva.

– Nu cred să mai fie vreun nebun atât de departe de Pământ.

– Multe lucruri nu crezi. Nebunul ăsta a fost totdeauna departe de Pământ…, cu mintea. La mine a fost invers.

– Iar începi să vorbeşti fără înţeles.

Discuţia asta s-a încheiat destul de aiurea. Câteva ore mai târziu, însă, am primit un semnal din spaţiu.

– Decodează, am ordonat ofiţerului de serviciu.

– Am izolat din semnalul radio o undă video, domnule.

Brusc, am devenit foarte nervos. Pur şi simplu, nu ştiu de ce. O tensiune ciudată punea stăpânire pe mine.

– Decodificaţi semnalul ăla odată sau nu?! m-am răstit.

– Imagine în ecran, domnule! a raportat ofiţerul de punte.

Era chipul unui bărbat tânăr, întunecat, în ciuda abundentului machiaj. Decorul din spatele lui arăta că e într-o navă şi, la inteligenţa mea, am dedus imediat, după poziţia stelelor care se vedeau prin hubloul din dreapta lui, că şmecherul se află undeva chiar în faţa noastră.

– Concentraţi toate radarele înainte, pe un arc de la 85 la 95 grade! am şoptit secundului.

– Jahedy! vorbea misteriosul personaj. Să înţeleg că doreşti să traversezi prin domeniile mele?

– Transmite impertinentului, m-am adresat către secund, că fac ceva pe domeniile lui! Şi să nu-mi stea în cale…

– Nu e nevoie de intermediari, Jahedy! a zâmbit necunoscutul. Eu nu am slujitori care să vorbească în numele meu.

– Ai un nume? l-am ironizat.

– Mi se spune Satan, căpitane.

3.

 

Puţin îmi păsa mie cum îl chema, atâta timp cât nu eu îl chemasem acolo.

– Nu avem timp de conflicte, m-am întors spre ecran. Cât vrei ca să-ţi vezi de drum?

– Nu cât… Ce vreau, este întrebarea.

L-am privit întrebător.

– Ai la bord un personaj pe care îl vreau, a continuat cu tupeu tâlharul. Dă-mi-l şi-ţi jur că nu te voi mai deranja.

– Cred că ştiu la cine te referi, am răspuns sec. Dar mă văd nevoit să te refuz. De altfel, pentru el am şi vrut să evit lupta.

– Te-a plătit suficient de bine, căpitane? a râs din nou Satan. Eu îţi pot da mai mult.

– Abia acum încep să cred că bătrânul nu spune prostii. Probabil caută ceva ce există cu adevărat, din moment ce te interesează şi pe tine.

– “Începi să crezi”?! a tunat întunecatul personaj. “Ceva ce există cu adevărat”?! Ascultă, muritorule… Vrei aur? Eu sunt cel ce a inventat aurul!

– De calitatea asta? am scos atunci crucea de la brâu şi, în lucirea reflexelor ei, ecranul s-a întunecat brusc.

Atât am mai apucat să văd, cum Satan îşi dusese mâinile la ochi.

– Domnule, a raportat secundul, am pierdut emisia.

– În schimb, s-a apropiat ofiţerul de securitate, avem o “lipitoare”. Chiar în zona frontală a navei…

– Aduceţi-o în hangar! am ordonat.

– Nu! a sărit atunci bătrânul care probabil stătuse ascuns pe undeva.

– Ascultă, moşule! m-am răstit eu. Am avut o zi cam “fierbinte”! Era cât pe-aci să declanşez un război din pricina ta! Nu ştiu de cine fugi, dar…

– Nu aduceţi “lipitoarea” înăuntru!

– Uiţi că aşa te-am găsit pe tine? Cine ştie, poate îţi găsim perechea!

Între timp, roboţii dezlipiseră deja scoica de pe blindajul exterior şi o aduceau în hangar.

– Te implor, bâiguia moşneguţul, nu-l aduce… aici! Ne vrea răul… E el – e Satan!

– Ascultă… încep să nu te mai cred!

Bătrânul a tăcut atunci, dar n-a plecat din hangar. Cu ochi strălucitori urmărea cum unitatea de descarcerare tăia cu laser “lipitoarea”.

Şi am avut dreptate. Înăuntru, într-o scoică minunată, am găsit o frumoasă adormită. S-a trezit, dar nu ştia cine e şi nici cum a ajuns acolo.

– Vezi, bătrâne, am râs eu. În amintirea spaimei tale, o vom boteza… Satana.

Tipa era frumuşică. Imediat ce a deschis ochii am luat-o la întrebări.

– Ce ziceai că nu-ţi aminteşti?

Eram decât eu şi ea în infirmerie. Întrebarea, inteligent pusă, să recunoaştem, a derutat-o pentru moment.

– Nu-mi amintesc nimic, a zâmbit uşor.

– A-haaa… Întotdeauna m-am întrebat cum e cu amnezicii ăştia. Uită tot felul de fleacuri, dar nu uită să vorbească – chestie destul de importantă, nu crezi?

– Poate că unii uită şi asta.

– Poate… Ce spuneam?

A zâmbit din nou.

– Că amnezia e singura experienţă pe care n-ar avea sens s-o încerci.

– Exact. M-aş simţi prea… gol. Aşa că ai face bine, fetiţo, să pui ceva amintiri pe tine!

A tresărit

– Încep să-mi amintesc!…

– Spune!

– M-am trezit într-un pat. Imediat, un individ a început să mă ancheteze… Nu cred să aibă nici două minute, dar sunt deja amintiri, nu crezi?!

Am ieşit val-vârtej din infirmerie.

Obişnuiam să stingem toate luminile la fiecare 24 de ore. Numeam asta noapte deşi în spaţiu nu există zi.

În cazul acelei expediţii însă, regretam “nopţile” de altădată. Întunericul dinăuntru nu putea păcăli căldura de afară. Cu toate că între noi şi Soare spaţiul era încă la zero absolut, iluminarea înroşise carena, făcând prova să ardă mai rău decât reactoarele de la proră.

În noaptea aceea nu puteam dormi.

Deşi aş fi putut aprinde lumina pe fiecare coridor, mă plimbam folosind o lanternă străveche. Ca să simt răceala podelelor, eram desculţ. Aşa că am ajuns foarte uşor să surprind finalul unei discuţii. Absolut din întâmplare l-am auzit pe bătrân vorbind cu Satana.

– Nu poţi să-mi faci nici un rău, spunea ea.

– Ar fi un pleonasm, nu crezi? a oftat bătrânul. Nici tu nu te poţi atinge de mine, cât timp ei mă cred.

– Ultimii care te mai cred… nu uita. Ultimii.

Atunci am intervenit.

– Poate ar trebui să-ţi iau un “a” înapoi… Satan?! am zbierat căutându-mă inutil de armă la echipamentul de somn.

Oricum, eram un caraghios. Încăperea era goală.

Aproape ruşinat, am trecut pe la infirmerie. Călătoarea clandestină era tot acolo, cu perfuzii în ambele mâini. Dormea. Sub pleoape, pupilele i se învârteau în vise despre amintiri uitate. Cum de-mi închipuisem că bărbatul acela întunecat se putuse preface într-o tânără frumoasă?

Şi bătrânul era la el în cameră, a ieşit să-mi arate o nouă hartă a cerului.

Dar eu am intrat posomorât în cabină. Nebunia spaţiului pusese stăpânire pe mintea mea.

            Dimineaţa, secretara, care îmi e şi amantă şi soţie, mi-a făcut o criză de gelozie apropo de incursiunea nocturnă, aşa că a trebuit s-o iau cu mine la infirmerie şi să-i fac cunoştinţă cu Satana.

– Nu sunteţi fericiţi, ne-a zis aceasta cum am intrat.

– Tu ai fi în locul nostru? m-am răstit. Ne-am certat din cauza ta.

– Nu trebuia să vii azi-noapte aici, a zâmbit nenorocita.

Nevastă-mea m-a privit cu asemenea ochi că, în ciuda Soarelui, m-a luat frigul.

– Ce-ai zis?! Bine, am fost! am renunţat eu împăciuitor.  Dar nu s-a întâmplat nimic…!

– Ai zis că n-ai fost! a izbucnit amanta mea. Ticălosule! a zbierat secretara. Te-ai jurat pe amintirea mamei mele! s-a pus pe plâns nevasta.

– Ascultă…! m-am repezit eu la Satana. De unde ştii?

– Din mintea ta! a râs nemernica. Eu n-am amintiri, în schimb mi le amintesc perfect pe ale altora. Vrei să-ţi spun ce făceai luna trecută în timp ce abordaţi velierul lordului Sehga? În birou, sub hubloul oval…

– Nu… Nu! m-am înroşit eu.

– Domnişoara are puteri retrotelepatice, a intrat atunci bătrânul. Şi eu am.

Era calm, nu mai părea speriat.

– Da? a scrâşnit nevasta, amanta şi secretara mea. La ce mă gândesc acum?

– Un gând simplu şi eficient, duduie. Ai vrea să-l bagi pe domnul căpitan în camera de decompresie şi să deschizi sasul exterior.

Femeia s-a înroşit toată.

– Să terminăm circul ăsta! am tuşit eu fiindcă n-aveam de gând să-mi citească şi mie gândurile.

Era un plan mai vechi de a scăpa de Matilda.

– Se pare că adevăratele lipitori sunteţi voi! am continuat privind pe bătrân şi tânăra cea frumoasă. Vă lipiţi de creierii oamenilor şi le sugeţi minţile.

– O clipă! s-a ridicat tremurând frumoasa. Îmi amintesc…

– Îmi amintesc şi eu o fabulă! m-am îndreptat spre ieşire. Nu merge de două ori!

Dar tânăra continua.

– Eram în autovehiculul de protocol… Fugisem de acasă, din regatul tatălui meu… Apoi, explozia! Apoi…

Tânăra a sărit cu tălpile goale pe podea. De fapt, era goală toată. Vocea i se schimbase, ca printr-un sintetizator, şi avea ochii închişi.

– Comandante Jahedy, văd că traversezi prin domeniile mele…

 

4.

 

L-am prins pe bătrân de mână. Tremura.

– Ai avut dreptate, i-am şoptit. Încep să te cred.

Asta i-a dat puteri. Am văzut cum ochii i s-au luminat.

– Parcă spuneai că nu ai nevoie de intermediari, Satan! am încercat să bravez.

– Forma nu are nimic de-a face cu conţinutul. Nici ceea ce ai văzut prima oară nu arăta aşa cum arăt eu. Vrei să mă vezi?

– Vreau să te văd dispărând! am scos încet arma.

– Ucizi degeaba biata fată, a intervenit bătrânul. Ar intra imediat în oricare din voi.

Între timp, în infirmerie apăruse garda, pentru că simpla scoatere din toc a armei mele activează butonul de alarmă.

– În oricare?! m-am întors eu spre Matilda. Poate că în nevastă-mea a intrat mai demult…

– Îl vreau pe bătrân, comandante Jahedy!

– Ha! a pufnit nervos acesta. Cine vorbeşte… Parcă el e mai tânăr!

– Dă-mi-l şi-ţi jur că nu te voi mai deranja!

Şi cum să ţi-l dau?! Să-i dau la cap?

– Nu-l mai susţine. Părăseşte cu oamenii tăi această încăpere.

– Lăsaţi-ne, a încuviinţat bătrânul.

– Nu te voi trăda, am zis eu în timp ce ne retrăgeam.

– Sper, a zâmbit moşul, că n-ai uitat de avans.

În clipa aceea m-am luminat. Crucea! Ea îl mai speriase o dată pe Satan sau Satana, cum l-o fi chemând.

Compartimentul s-a închis ermetic în urma noastră, iar eu am plecat în fugă spre cabina mea, lăsându-i pe ceilalţi să urmărească scena prin pereţii de sticlă.

În vitrina din biroul meu mă aştepta însă o surpriză: crucea dispăruse. Cineva o furase…

            Cine furase crucea, pusese în locul ei, spre a nu porni alarma, un cub de aceeaşi greutate. L-am luat şi pe ăsta şi m-am întors spre infirmerie. La jumătatea drumului, am avut întâlnirea vieţii mele.

Faţă în faţă, drept în mijlocul coridorului, am dat peste mine însumi. Ca-ntr-o oglindă.

– He-ei! Cine eşti? m-am făcut eu de râs.

Dar, la urma urmei, îl făcusem de râs şi pe el.

– Sunt tu, mi-a răspuns individul.

– Eşti o clonă?!

– Nu vezi că sunt mai bătrân?! Ar însemna că te-au clonat înainte să fii conceput… ceea ce ar fi o inepţie, nu?! Vin din viitor.

– Nu pari prea bătrân!

– Nici nu vin de prea departe. La câte greşeli faci, crezi că mai ai mult de trăit?!

– Cum de coexistăm? N-ar trebui să se întâmple… ceva?

– Ascultă-mă! Chiar dacă am învins timpul… n-am prea mult timp la dispoziţie!

– Atunci de ce nu te-ai întors mai devreme? am fost eu spiritual.

Zic “eu”, dar care eu, naiba ştie… În fine!

– Ştii bine că eşti un tip răbdător, însă, până la urmă o să-ţi pierzi răbdarea!!

– Mâna ta stângă… Eşti neterminat! am descoperit atunci. Eşti o clonăăă!

Nava s-a smucit puternic într-o parte şi din perete s-a desprins un panou care mi-a retezat braţul stâng de la jumătate. Eul meu din viitor şi-a desfăcut repede propriul bandaj şi mi l-a pus mie. Lui i se cicatrizase amputaţia.

– De unde ai pansamentul? am scrâşnit eu de durere.

– E al tău!

– Şi eu de unde îl am?! mi-am tras o palmă. Clar că de la tine…

Cred că-l enervasem.

– Au!

– Rabdă! a scrâşnit el. Ştiu că doare. M-a durut şi pe mine.

– Cel puţin… Cel puţin, văzându-te, ştiu că mai am de trăit! am şoptit patetic.

– Nu mult, dacă nu faci ce trebuie!

Nava se zguduia din toate temeliile. Probabil o furtună solară căci încă mai aveam până la bariera gravitaţională de unde nu ne mai puteam întoarce. În orice caz, hublourile începuseră să frigă.

– În primul rând coboară naibii panourile! s-a răstit eu-l meu din viitor şi trebuie să recunosc că aveam dreptate.

Aşa, stând în fund cum mă trântise ultima zguduitură, am comandat coborârea tuturor panourilor exterioare de protecţie. “Foc alb” se prefăcuse într-un peşte cu solzi lungi, verticali. Erupţiile solare spre care înota păreau gigantice alge şi sargase…

Imediat, parcă s-a mai răcorit.

– Ce trebuie să fac?

– Să nu duci cubul bătrânului! Ai înţeles?

Înţelesesem cuvintele, dar nu şi motivul.

– De ce?

– Pentru că altminteri totul se duce de râpă! Bătrânul te-a trimis după o cruce sfântă, nu după un amărât de cub!

– Aşa e… dar de unde cruce?

Nava s-a zguduit din nou. Eul meu din viitor a început să devină transparent. Vedeam prin el.

– În nici un caz nu-i da cubul!…

Şi întâlnirea aia grozavă a luat sfârşit.

În fiecare zi luăm cel puţin o decizie. Dacă aceasta n-ar fi una ci ar fi alta? Ce s-ar schimba?

Toată viaţa mea executasem misiuni şi ordine, împlinisem dorinţele altora. Niciodată nu crezusem în ceva, dincolo de realitatea concretă, într-un ideal, de pildă. În ceva personal.

Adevărul e că totdeauna m-am împăcat cel mai greu cu mine însumi. Nu mi-am anticipat niciodată mişcările şi nu m-am gândit niciodată de două ori înainte sau după ce am făcut un lucru. Nici nu-mi venea să cred că m-aş fi întors vreodată să schimb ceva, să mă contrazic pe mine însumi! Nu-mi place să fiu contrazis.

În plus, mai era ceva… Când plecasem din biroul meu şi luasem cubul acela nu mă gândisem să-l dau bătrânului. Îl luasem pur şi simplu.

…Timpul trecea, aşa că n-am mai stat şi am luat-o la goană spre infirmerie. Umărul mă durea îngrozitor, dar nu simţeam lipsa braţului. Dimpotrivă, eram sătul de mine însumi până în gât.

 

5.

 

La infirmerie se adunase aproape tot echipajul. Cine nu putuse veni acolo, urmărea lupta prin sistemul de televiziune cu circuit închis. Mai târziu aveam să aflu că emisia noastră, împinsă înapoi de vântul solar, era interceptată şi pe Pământ.

Abia după ce am reuşit să ajung la peretele de sticlă am înţeles de ce toţi ceilalţi încremeniseră: lupta dinăuntru depăşea orice imaginaţie. Şi asta pentru că era o luptă a imaginaţiilor. Combatanţii nu se atingeau, în schimb creaturile lor, da. O istorie veche de milenii defila înaintea ochilor noştri uimiţi. Imperii se ridicau şi cădeau, cerşetori ajungeau regi şi împăraţi deveneau sclavi.

Am văzut oameni torturaţi şi murind de foame. Mi-au îngheţat mâinile când alţii tremurau de frig; am transpirat când i-am văzut arşi în cuptoare. Am amuţit când ei ţipau şi am ţipat când ei tăceau…

Era prima oară când vedeam răul absolut şi binele pur. Le vedeam luptându-se.

Atunci am înţeles. De fapt, ce conta cine învingea, dacă n-am fi înţeles?! Pentru noi era totul şi depindea de ceea ce credeam pentru a învinge credinţa din noi…

Bătrânul tremura cu palmele întinse înainte.

Satana rânjea cu degetele încovoiate ca nişte gheare.

Mântuirea şi ispita se jucau pe harta lumii.

Mi-am amintit şi am scos încet cubul din buzunar. Acesta s-a lipit îndată de geam şi, spre surpriza mea, s-a desfăcut ca o floare, exact aşa cum se desfăşoară orice cub: într-o Cruce.

Întotdeauna am fost slab la geometrie. Dar în clipa aceea am plâns. Am plâns de fericire.

Fiindcă luasem hotărârea corectă.

Nava se zguduia mai departe în hăurile spaţiului, iar noi priveam împietriţi cum binele învinge. Lumina crucii lăsase în infirmerie doar pe bătrân şi o fată care-şi recăpăta încet memoria. Atât şi nimic si pe nimeni altcineva.

– Unde suntem? a ieşit bătrânul afară. Unde suntem??

– Ap… aproape! m-am bâlbâit eu.

Abia mă ţineam pe urmele lui, în drumul spre puntea de comandă. Avea cămaşa murdară de sânge pe spate.

Pe punte era deja agitaţie.

– O planetă, domnule! m-a întâmpinat secundul. Tocmai voiam să vă anunţ.

– Mercur! a zâmbit bătrânul în faţa ecranului. Vechi zeu al afacerilor… Ţi-am spus de la început că o să faci o afacere bună, Jahedy.

– Mda…! am citit eu datele. Nu e în ecosferă. Prea aproape de Soare. De-aia nici nu poate fi văzută în mod normal. Cu lunetele, vreau să spun… Totuşi, e ceva în neregulă; radarele ar fi trebuit să…

Secundul s-a apropriat cu ultimele analize.

– Nu are mişcare de rotaţie în jurul axei. Ca şi Luna faţă de Pământ, Mercur arată Soarelui doar aceeaşi parte. Astfel, jumătate din planetă e mereu topită, jumătate este veşnic îngheţată…

– Aşa gândeau şi vechii astronomi, a zâmbit bătrânul tuşind greu.

Sângele îi îmbibase cămaşa. A făcut semn ofiţerilor-sanitari să nu se apropie.

– Nu ştiu dacă au mai văzut aşa ceva, Jahedy. Şi, oricum, e prea târziu. Dar, pentru altceva încă nu e prea târziu…

Mă strânsese atât de uşor de mâini, că abia după ce mi-a dat drumul am simţit asta. De mâini… Da, le aveam din nou pe amândouă! Eul meu din viitor nu fusesem eu.

Eu eram eu şi făcusem ce trebuie.

6.

            Meridianul vieţii de pe Mercur avea un gradient termic de 200 km lăţime. Pădurile foşneau, apele curgeau în canionul acoperit de jungla luxuriantă. În plus, gravitaţia scăzută era tot ce puteam suporta.

“Foc Alb” se odihnea, după multă vreme, pe sol solid, sub cerul roşu-înflorat.

Ne adunasem toţi membrii echipajului lângă o movilă de pietre la capătul căreia înfipsesem crucea. Aşa cum dorise, I-o înapoiasem.

Plecase să-L aducă înapoi pe Dumnezeu, însă nu în carne şi oase. Plecase să-L aducă înapoi în inimile lor.

Acum, când murise, simţeam că ceva din el rămăsese în mine.

Asta şi vrusese. Reuşise.

Ne dăruise lumea asta, Raiul, cum îi spusese până în ultima clipă, dar, mai important de atât, pentru prima oară în viaţă, credeam în ceva.

– Cine a fost omul după care plângi? s-a apropriat soţia mea. Aş vrea să plâng şi eu, dar nu-l cunosc prea bine. Cum îl chema?

M-am întors spre cronicarul galionului, un tânăr pe care-l scosesem cu mâna mea dintr-o lipitoare micuţă pe când avea un an.

– Scrie, tinere. Scrie despre Cel care ne-a dăruit această lume…

Am privit spre dreapta, la orizontul mov-roşu-galben al eternului răsărit. Apoi am privit spre stânga, la orizontul verde-albastru al veşnicului asfinţit. De o parte focul, de cealaltă gheaţa. Şi, între ele două, un drum lung la mijlocul căruia ne aflam noi. Răsăritul şi asfinţitul păreau că se unesc astfel undeva înaintea şi înapoia noastră. Ca marginile unui drum care, de fapt, nu se întâlnesc niciodată.

– La început, Dumnezeu a făcut răsăritul şi asfinţitul. Aceasta a fost prima zi şi ultima. Căci ea nu are şi nici nu va avea sfârşit.

Vom face multe drumuri cu “Foc Alb”. Trebuie să-i aducem şi pe ceilalţi. Sunt atâţia care merită o şansă.

Voi duce tuturor cuvintele Lui, ca pe o veste bună,  cum ar fi spus bătrânul. Sper să-i conving. Sper să mă creadă.

Să creadă în EL.