GSF84 banner01-650

          — Hai, puneţi-l repede pe masă. Şi manevraţi-l cu grijă, tâmpiţilor. Dacă stricaţi ceva, o să-mi recuperez pierderile pe spinarea voastră. Nu râde, tâmpitule, că tu eşti primul vizat.

          — Da şefu’, nu râd şefu’!

          Markus Beake, farmacist cunoscut în aproape toată Arcadia Nova pentru promptitudinea cu care-şi onora obligaţiile faţă de clientelă şi, în timpul liber, şeful unui minor – deşi notoriu – clan interlop, stătea crăcănat pe un scaun aşezat strategic în mijlocul unei încăperi care purta pretenţiosul nume de subsol al unei clădiri.

          În faţa lui, lîngă peretele nevăruit şi plin de mucegai, doi indivizi îmbrăcaţi în zdrenţe se chinuiau să urce pe o masă de operaţie trupul gol şi inert al unui bărbat. În stânga şi-n dreapta, alte două mese burduşite cu echipament medical de ultimă oră şi tot felul de cutii întregeau imaginea unui laborator improvizat, rupt dintr-unul din filmele cu savanţi nebuni vechi de mai bine de un secol.

          — Dacă-l mai daţi o dată cu capul de pereţi, o să-l pun în loc pe al vostru! strigă Markus.

          — Şefu’, are f’o sută şi ceva de kile, e greu…!

          — Ţine-ţi respiraţia, tâmpitule, şi nu mai gândi! O să ai mai multă forţă!

          Beake se întoarse către bărbatul care stătea în picioare, lângă el, şi zâmbi larg.

          — Trebuie să stai cu gura pe ei, altfel te trezeşti cu tot felul de probleme. Nu-mi place să am probleme. Îmi plac lucrurile care merg ca unse, şi pentru ele plătesc bine.

          — Pe mine încă nu m-ai plătit, zise inspectorul Clement Brigante. Stătea ţeapăn, cu mâinile încrucişate pe piept şi, cu toate eforturile depuse, nu reuşea sub nicio formă să-şi schimbe expresia de greaţă de pe chip cu una cât de cât impasibilă.

          — Plata ta necesită nişte eforturi speciale, Clem.

          — Nişte eforturi ca ale spânzuraţilor tăi? răspunse omul, arătând cu bărbia către cele două gorile care se chinuiau încă să urce trupul pe masa de operaţie.

          — Orice-ai spune, Torq şi Mada îşi fac bine treaba, zâmbi Markus.

          — Tu i-ai botezat? Foarte inspirat, ai făcut şi-un slogan, ca să rimeze. Clem scuipă lung pe podeaua din beton.

          — Când primesc ce-am cerut? zise, aranjându-şi mustaţa cu un deget.

          — Cât de curând, răspunse Markus pe un ton afabil. Arătă către bărbatul întins pe masa se operaţie. Marfa e bună, nealterată, cel puţin aşa arată analizele generale. Ce să zic, două-trei zile? O să trimit un curier la tine acasă, cu invitaţia.

          — Ai grijă să nu fie nici… Torq, nici Mada.

          Markus pufni înciudat şi se întoarse cu tot scaunul către Clem.

          — Ce am spus aşa va fi, tinere. Nu e prima dată când lucrăm împreună. M-am achitat mereu de datorii. Cu dobândă, chiar.

          — Nu am mai colaborat până acum la nivelul ăsta. Şi sper să fie ultima oară.

          — Nu trebuie să fii răutăcios acum. O să primeşti acea invitaţie în câteva zile. Mulţumită ţie avem marfă nouă şi vine chiar la timp, aveam nevoie. Clienţii mă ameninţă de câteva zile că se vor îndrepta către alţi procuratori.

           Brigante mormăi ceva neinteligibil şi dădu să plece.

          — Te văd cam palid la faţă, nu te interesează un ficat nou? continuă Markus, ridicându-se de pe scaun. Putem ajunge la o înţelegere pe credit, în contul unui pachet viitor.

          Clem nu zise nimic. Se întoarse în loc şi o luă cu paşi largi către singura uşă din încăpere. O deschise şi o trânti violent în urma lui.

          — Şefu’, ăsta dă semne că începe să se trezească, zise Mada.

          — Păi treceţi la treabă, tâmpiţilor. Nu mai băgaţi anestezice în el, că mi-l stricaţi. Markus se uită la ceasul de la mâna dreaptă şi se aşeză înapoi pe scaun. Începeţi să-l dezmembraţi, aveţi două ore.

          ***** CU 20 DE ORE MAI DEVREME *****

          O rază de soare trecu razant prin draperia întunecată şi uriaşă care acoperea fereastra. Lumina căzu pe senzorul holovizorului, care piui lung şi oarecum suav. Ochiul de redare clipi roşiatic de cîteva ori, apoi îşi crescu intensitatea şi rămase aprins.

          În patul care nu era nimic altceva decât un morman de saltele îngrămădite una peste alta, inspectorul Clement Brigante deschise ochii, se întinse cât îl ţineau ciolanele şi se ridică greu, ca tras cu macaraua, în capul oaselor.

          — Bună dimineaţa, Clem, se auzi o voce încărcată de static din dispozitivul pătrăţos care decora de unul singur noptiera de la capul patului.

          — Trage draperiile, zise cu o voce care şi lui i se păru străină.

          Comanda vocală nu avu efectul scontat. Nici nu era de mirare, inspectorul vorbise bălmăjit, cu gura năclăită. Înjură scurt, scoase limba, îşi şterse în pernă urmele de salivă uscată din colţurile gurii, mai clefăi de câteva ori, apoi repetă comanda.

          — Kya, trage draperiile.

          De data asta se făcu înţeles. Holovizorul bipăi o singură dată, iar draperiile se retraseră de-o parte şi de alta a ferestrei care umplea mai bine de jumătate din perete. Camera fu inundată de lumina difuză a răsăritului de ianuarie, iar prima reacţie a lui Clement fu să se ascundă înapoi sub pătură. Îşi învinse cu greu impulsul – era totuşi destul de târziu şi-l aştepta o zi plină.

          Se întinse după sticla de apă lăsată de cu seară la marginea patului, bău cu sete, apoi o aruncă între cearşafurile jilave şi mototolite şi se ridică în picioare.

          — Kya, ce program am astăzi?

          — Programul de astăzi: ora 8, şedinţă operativă la sediu, condusă de comisarul Anita Bhagaval. Ora 9, şedinţă restrânsă la sediu, condusă de inspectorul-şef Mack. Ora 10, întâlnire cu Zarinne la cafeneaua “Mille Ani”.

          — Da, nu mai pot de nerăbdare să mă întâlnesc cu fosta nevastă.

           

          Clement făcu semn holovizorului să tacă şi intră în duş. Activă Sistemul Independent de Analize Medicale – SIAM – chiar înainte să dea drumul la apă. Era singura aplicaţie cu care îşi dotase cabina şi singura, de altfel, pe care o utiliza în fiecare dimineaţă. Apă caldă avea doar în zilele pare.

          Îşi lăsă mâna stângă pe consola duşului, primi cu stoicism înţepătura obişnuită în deget, lăsă şi o probă de salivă lângă cea de sânge şi scrâşni din dinţi când unda electromagnetică îi traversă corpul de la tălpi până în vârful ultimului fir de păr din cap. Aproape simultan, pe ecranul cabinei de duş începură să ruleze cifre şi procente. Plămâni – afectaţi 45%. Inimă – afectată 55%. Sânge – puritate 62%, toxicitate 36%. Restul de 2%, marjă de eroare. Afecţiuni nefrologice, tahicardie, stomac ulcerat. Nimic neobişnuit, astea fuseseră rezultatele şi cu o zi în urmă, dar săgeţile erau toate pe roşu, în scădere. Singurul organ care-i mergea bine era creierul. La final, ecranul afişă numărul 2130.5. Asta era speranţa sa de viaţă, în scădere cu 10 zile de la analizele de ieri. 2130 de zile.

          Clem înjură scurt şi ieşi din duş fără să se mai spele. Încercă să calculeze singur cât mai avea de trăit cu adevărat, dacă la fiecare zi pierdea alte zece. Îl apucă o migrenă subită şi renunţă. Ce porcărie, să-i ia dracu pe toţi specialiştii şi inventatorii în frunte cu nemernicul care considerase o idee bună să ofere oricărui cetăţean din Arcadia posibilitatea să-şi facă analizele medicale singur, la domiciliu. Puse migrena pe seama depresiei, aşa că se duse în bucătărie, aşa gol cum era, şi deschise dispenserul de medicamente. Mai avea o singură pastilă psihotropă, aşa că o fărâmiţă într-o ceaşcă, puse apă şi bău conţinutul pe nerăsuflate, sperând din tot sufletul să-şi facă efectul cât mai repede.

          Intră apoi în dormitor şi începu să-şi pregătească hainele de lucru. Alese un costum din două piese şi o cămaşă, dar renunţă la cravată. De câteva zile avea momente de panică şi descoperise că nu-i folosea la nimic o cârpă care să-l strângă de gât chiar în momentele în care rămânea fără respiraţie.

          Odată îmbrăcat, Clem observă că mai avea încă o jumătate de oră până-i sosea transportul, aşa că pierdu câteva minute oscilând între a mai lenevi ceva timp în pat, aşa îmbrăcat cum era, sau să coboare până la Centrul de Alimente de la parterul complexului, să-şi ridice mâncarea pentru ziua în curs. Până la urmă decise că nu are chef să mai petreacă timpul în locuinţa pe care începuse s-o urască încă de când se mutase aici în urmă cu câţiva ani, după divorţ, aşa că-şi luă geaca şi ieşi pe uşă fără să-şi mai bată capul să pornească sistemul de alarmă.

          — Bună ziua, domnule Brigante! strigă după el omul de serviciu, când ajunse la parterul complexului. Clem se uită la cel care-i vorbise, un copil de vreo 14 ani.  Abia se vedea din spatele monitoarelor îngrămădite pe biroul de coordonare a roboţilor de curăţenie.

          — Salut, Anton. Inspectorul ar mai fi zis ceva, dar nu se simţea prea comunicativ. Îşi închise haina până la gât şi se-ndreptă cu paşi clătinaţi către Centrul de Alimente al Treptei a III-a. Puse mâna pe cititorul de amprente şi uşile se deschiseră cu dificultate, scârţâind. “Să nu uit să-i spun lui Anton să repare uşile”. Gândul fugar îl surprinse, nu-l interesa nici cât negru sub unghie dacă uşile scârţâiau sau nu.

          În Centrul de Alimente nu era nimeni, în afara câtorva drone de supraveghere. Una dintre ele se apropie şi-l studie cu un ochi roşu care-i aminti de Kya, holovizorul lui. “Or fi fraţi”, gândi. Ce prostie, roboţii nu au fraţi. Poate doar dacă vin de pe aceeaşi bandă de asamblare. Şi atunci ar fi fraţi de asamblare…? Şi părinţii lor? Roboţii care i-au construit.

          — Stupid, zise Clem cu voce tare. Drona îl mai studie câteva secunde, apoi plecă bâzâind pe deasupra rafturilor şi dispăru după un colţ.

          Inspectorul luă un coş şi începu să îngrămădească în el alimente preambalate. Toată operaţiunea devenise un automatism. Nici nu se mai uita la etichete, le ştia pe de rost. Pui la grătar – clonat. Salată de varză – clonată. Sote de ciuperci cu morcovi şi vită – toate clonate. Era exact ceea ce mâncase şi ieri, şi alaltăieri, dar nu-i păsa. Oricum toate aveau acelaşi gust şi aceeaşi dată de expirare: mâine. Mai puse în coş nişte mezeluri, o sticlă de vin şi una de apă alcalină, apoi îndesă coşul într-unul din lifturile personale aşezate în paralel cu rafturile de alimente şi formă numărul apartamentului său. Liftul miniatural îşi închise uşa (şi asta scârţâie?!) şi porni către frigiderul său de la etajul 114, iar Clem simţi un val de salivă cum îi inundă gura. Ar fi scuipat pe jos, dar drona de mai devreme apăruse din nou în peisaj. Părăsi Centrul de Alimente nu înainte de a mai lua dintr-un raft o portocală, ieşi din complexul de locuinţe şi acolo, pe trepte, desfăcu fructul şi începu să-l mănânce felie cu felie, aşteptând transpodul care urma să-l ducă la birou.

          *****

          Sediul Inspectoratului Arcadian pentru Egalitarism era o clădire pătrată şi întunecată cu douăzeci de etaje, chiar în centrul oraşului. Fusese pe vremuri cazarma regimentelor de protecţie din Arcadia, iar la finalul războiului din ’63 clădirea trecuse în administrarea autorităţilor civile, care nu se străduiseră prea mult să o facă mai primitoare. Avea aceleaşi ferestre de o palmă şi aceleaşi uşi de buncăr la intrări. Uriaşele reflectoare antiaeriene fuseseră înlocuite cu un sistem de iluminat mai prietenos, piaţa unde înainte aveau loc execuţiile prin spânzurare devenise o parcare, iar uriaşele ziduri de apărare ale fostului complex militar fuseseră dezasamblate şi mutate la marginea oraşului.

          Inspectorul Brigante intră în sala de consiliu de la etajul cinci cu haina pe un umăr. Era nervos, pentru a treia zi consecutiv întârziase la şedinţă şi nici măcar nu era vina lui. Transpodul care ar fi trebuit să-l aducă la timp la birou făcuse un scurtcircuit la jumătatea drumului şi pierduse aproape 10 minute până când îl preluase unul de rezervă.

          — Inspector Brigante, mă bucur că ai sosit la timp, zise în gura mare comisarul Anita Bhagaval de pe podiumul care trona la un capăt al sălii. Din păcate, cred că avem noţiuni diferite când vine vorba de timp.

          — Nu e vina mea, Anita, mormăi Clem când trecu pe lângă comisar, în drum către biroul lui.

          — Ştiu, la tine acolo e un alt fus orar, îi răspunse femeia, tot în gura mare.

          Comentariul îl irită şi mai tare pe Clem, mai ales că iscă rumoare în rândul celor câteva zeci de inspectori care erau deja în sală. Ajunse la biroul său, îşi lăsă haina pe spătarul scaunului şi se aşeză îmbufnat. Lângă el, inspectorul Jackson Targan îi făcu cu ochiul şi-i întinse un ecran mobil.

          — Programul zilei de astăzi, zise Targan, împingând tableta până în dreptul lui Brigante, care-l privi întrebător. Da, tot o zi de rahat ne aşteaptă.

          Ca şi când ar fi auzit comentariul lui Jackson – ceea ce nu era imposibil, printre inspectori se zvonea că în toate birourile sălii de consiliu sunt instalate microfoane – comisarul Bhagaval îşi începu aproape imediat prezentarea.

          — Dragi colegi, în ciuda eforturilor noastre, situaţia arată tot mai rău în Arcadia. Primim nenumărate semnale că în oraş, mai ales în anumite zone din centru, piaţa neagră a luat o amploare la care nici măcar nu visam acum un an. E un fenomen extrem, iar misiunea noastră devine tot mai grea. Pentru că cei care s-au implicat în traficul de produse în economia underground nu se mai mulţumesc să practice trocul obişnuit cu servicii sexuale sau cu alte activităţi minore…

          Inspectorul Targan se întoarse către Brigante. Avea un zâmbet lat săpat pe faţa bărboasă, iar ochii-i licăreau într-un fel anume.

          — Pst, Clem. Ghici.

          — Nu mă pricep să ghicesc, Jake. Ce-i?

          — Nevastă-mea a reuşit. Administraţia de Muncă de la Treapta a II-a i-a acceptat solicitarea şi i-a transmis invitaţia să se prezinte la o agrofermă legumicolă din sectorul Exterior5. Începe de săptămâna viitoare, pentru că cei de la Judecătorie au cerut s-o mai păstreze câteva zile ca să-şi termine toate dosarele, dar nici nu mai contează.

           

          Clem îşi privi colegul pentru prima oară de când se aşezase la masă. Ştia că Targan şi nevastă-sa încercau de ceva vreme marea cu degetul pe la porţile Treptei a II-a, dar nu ar fi crezut niciodată că o să şi reuşească. Un gol îi crescu în stomac, apoi un val de sânge i se revărsă în obraji şi simţi cum i se ridică părul de pe ceafă. De ce trebuia să aibă atâta noroc nenorocitul ăsta de Jackson cu ochii lui de batracian şi cu chelia şi cu mâinile lui lungi şi subţiri?!

          — Asta înseamnă că o să pleci şi tu, nu? întrebă Clem într-un final.

          — Păi cam asta înseamnă, zise Targan, încântarea picurându-i din fiecare cuvânt. Încă nu i-am spus Anitei, dar o s-o fac la finalul şedinţei.

          — Felicitări, mai apucă să spună Clem. Se întoarse către podiumul unde comisarul Bhagaval ajunsese la un punct culminant al discursului, pentru că ridicase tonul într-atât încât vorbele-i ieşeau acum aproape strigate.

          — … cu alte cuvinte, domnilor, se pare că avem în Arcadia o resurgesc-… se pare că cineva din oraşul ăsta a găsit o cale să aducă din nou printre noi un sistem monetar, la 20 de ani de când banii, în cea mai largă definiţie a lor, au fost eliminaţi din societatea arcadiană. Pe lângă problemele generate inerent de re-apariţia conceptului de monedă, o altă problemă şi cea mai mare este faptul că autorităţile centrale nu sunt implicate în niciun fel în aceste tranzacţii, care au loc exclusiv pe piaţa neagră.

          Anita Bhagaval făcu o pauză lungă, trase aer adânc în piept şi luă o gură de apă dintr-un pahar pe care-l aşeză înapoi în pupitru. Unul dintre inspectorii mai tineri care ocupau birourile din faţă profită de ocazie, se ridică şi puse întrebarea pe care-o gândeau toţi ceilalţi colegi din sală, toţi în afara lui Brigante.

          — Doamna comisar, vreţi să spuneţi că în Arcadia, în acest moment, sunt vândute şi cumpărate bunuri? Cu bani?

          — Nu asta vreau să spun, Maxim, asta am spus, se oţărî Anita.

          — Noi cum de nu am aflat până acum? continuă inspectorul.

          — Poate pentru că nu v-aţi făcut treaba cum trebuie?!

          — Atunci cum de s-a aflat acum, doamna comisar?

          Anita Bhagaval mai luă o gură de apă şi butonă ceva pe tableta pe care-o avea în faţă. Îşi drese vocea, însă vorbele tot răguşite ieşiră.

          — Am primit informaţii şi dovezi de la prietenii şi colegii noştri din Consiliul Treptei I.

          În sală, câţiva inspectori săriră în picioare şi începură să strige pe mai multe voci că nu au nevoie de informaţii şi dovezi, că cine sunt cei care s-au băgat peste munca lor, dacă ar avea susţinerea consilierilor ar fi mers totul mai bine, de ce nu sunt lăsaţi să-şi facă treaba aşa cum au fost pregătiţi, nu asta înseamnă egalitarismul şi alte replici, unele dintre ele de nereprodus.

          — Nu e corect, ce treabă au ei să se bage peste noi?

          — Să stea acolo în fermele lor, de ce trebuie să se implice în ceea ce facem noi?

          — Linişte, vă rog! strigă comisarul, peste toţi cei care vociferau. 

          În acel moment, uşa sălii de consiliu se deschise şi în cadrul ei apăru un bărbat înalt şi masiv, cu nişte umeri care aproape că blocau intrarea. Omul era îmbrăcat într-o salopetă albastră peste care avea un palton lung din piele, iar pe cap purta o pălărie din acelaşi material, de sub care se revărsa o coadă de păr blond. Nou-venitul ajunse la podium din câţiva paşi, o salută zâmbind pe Bhagaval, care coborî ca la comandă şi luă loc într-un birou gol, din apropiere.

          — Bun găsit, dragi colegi. Sunt Inspectorul Zootehnist Stanley Raucher, comandantul sectorului Exterior1. Vă pot confirma că cele spuse de comisarul Bhagaval sunt corecte.

          Clement Brigante făcu ochii mari când auzi numele omului urcat pe podium. Raucher… avusese un coleg în liceu cu numele ăsta. Stan Raucher, el să fie? Era un prăpădit, un puşti mucios, bolnav tot timpul, suspectat c-ar fi avut şi un pic de retard mascat. Nu era priceput la nimic, mediocru la învăţătură… El să fie? Raucher, inspector zootehnist şi comandantul celei mai mari ferme de animale din Arcadia. Era aproape imposibil.

          — Veţi afla toate detaliile cât de curând, spuse Raucher către inspectorii care-l ascultau acum într-o linişte profundă. Pentru moment, nu pot să vă rog decât să vă vedeţi de treabă aşa cum aţi făcut-o până acum.  Eu sunt omul de legătură de la Treapta I şi voi avea nevoie de un coleg de la Inspectoratul pentru Egalitarism, care să intre în echipă din partea Treptei a III-a. Am stabilit cu Anita ca acesta să fie Clement Brigante. Clement, vino încoace.

          Cuvintele căzură ca lovituri de ciocan într-o poartă de fier. Cel puţin aşa sunară în urechile lui Clem, care tresări din toate încheieturile. Se ridică în picioare şi se îndreptă către pupitru, unde-l aştepta Stanley, chiar înainte ca Anita Bhagaval să transmită pe tablete semnalul încheierii şedinţei. În urma lui, Jackson rămase privind nedumerit la colegul său, care mergea aproape teleghidat printre birouri.

          — Ce faci, Clem, toate bune? îi zise Raucher când ajunse în faţa lui, întinzându-i o mână bătătorită şi noduroasă. Nu mă recunoşti? Am fost colegi de clasă la liceu. Crede-mă, am rămas surprins când am dat de tine în lista de cadre a Inspectoratului.

          — D-da, chiar mă gândeam dacă eşti într-adevăr tu, bâigui Brigante, strângându-i mâna fostului său coleg.

          — Eu sunt, râse Raucher. De dragul vremurilor de demult, dar şi pentru dosarul tău aproape fără pată… te-am ales să facem echipă din nou.

          Pe lângă ei începură să treacă ceilalţi inspectori din sală, în drumul lor către ieşire. Unii dintre ei se mişcau totuşi în reluare, sau dădeau din colţ în colţ încercând să se apropie cât mai mult de podium într-o încercare puerilă de-a trage cu urechea. Clem gândi înciudat că mulţi dintre colegii lui nu au deloc abilităţile necesare să-şi facă datoria discret şi să-i descopere pe cei care încalcă Tratatul de Egalitarism.

          — Hai să mergem jos la cafenea, mai adăugă Raucher. Aici sunt prea multe urechi şi ţie am mai multe să-ţi spun în legătură cu ce-avem de făcut.

          — Cafeneaua de la Treapta a III-a nu cred că este pe gustul tău, zise Clem, luându-şi haina pe el.

          — Nu mergem acolo, mergem la a I-a.

          — Păi eu…

          — Eşti invitatul meu. E interes de serviciu, zâmbi uriaşul şi-l luă pe Brigante de braţ.

          *****

          Era deja ora şapte seara, când Clem intră în holul complexului său de locuinţe. Îl salută pe Anton, care nu se mişcase de la pupitrul lui plin de monitoare, îi strânse mâna unui vecin care aştepta să intre în Centrul de Alimente şi intră în lift. Îşi simţea capul greu, ca şi când ar fi stat câteva ore pe balconul său de la etajul 114. Îşi privi mâinile, tremurau încă din cauza surescitării. Plecase de aproape o oră de la întâlnirea cu Raucher, însă furia şi enervarea abia acum începuseră să se disipeze.

          Începuseră discuţia cu o cafea din boabe adevărate, crescute pe o plantaţie adevărată de cafea. Numai mirosul ar fi fost suficient să-i dea toate simţurile peste cap lui Clem, iar gustul… Gustul era incredibil. Cafea adevărată. De la cafea trecuseră la depănat amintiri din liceu, iar Clem se lămurise repede cum de-şi mai aducea aminte Stanley de el, după atâţia ani. Îi luase apărarea într-o zi, în faţa unor elevi mai mari. Asta fusese tot. Clem era convins că nu făcuse muncă de caritate pentru că-l simpatiza pe Raucher, ci pentru că-i ura mai tare pe ticăloşii din clasa cealaltă.

          Stanley trecuse apoi la discuţii mai serioase. Îi spusese cum nişte fermieri din Treapta I descoperiseră că dispar produse din depozitele lor. Uneori era vorba doar despre zeci de kilograme de carne de cea mai bună calitate, nemodificată genetic, alteori chiar animale vii erau găsite lipsă la numărătoare. Într-un final au început să dispară şi fermieri. În cârca lor au fost puse toate lipsurile anterioare, până când cei din Treapta a II-a, legumicultorii, au anunţat că şi la ei au început să dispară produse sau chiar seminţe. Şi totul culminase în urmă cu câteva zile, când o femeie de la o fermă de cartofi fusese prinsă din întâmplare cu câteva zeci de bucăţi rotunde din piele tăbăcită în geantă. Strânsă cu uşa şi ameninţată că va fi trimisă înapoi la biroul de avocatură de la Treapta a III-a de unde venise, femeia declarase că bucăţile de piele sunt… monede. Şi că nu sunt singurele.

          Clem ajunse în casă, îşi aruncă haina pe pat şi se îndreptă glonţ către frigider. Scoase de-acolo coşul cu mâncare, aruncă la coş mezelurile pentru că prinseseră deja o culoare verzuie – “data viitoare ar fi trebuit să le mănânc pe loc, astea au cea mai scurtă perioadă de valabilitate”, îşi zise – şi se aşeză la masă.

          Raucher îi spusese că un sistem monetar, chiar dacă ar fi valabil doar pe piaţa neagră, ar putea da peste cap tot echilibrul existent în acest moment între Treptele din Arcadia. Clem clătină din cap: era sigur că asta nu era un lucru rău. Băuse din cafeaua aia… şi nu i se mai părea corect ca din boabele de cafea adevărate să se înfrupte doar cei care le cresc şi le îngrijesc, iar ceilalţi să se mulţumească doar cu clonele.

          Tocmai deschisese şi caserola cu sote de ciuperci şi vită când cineva sună la intrare.

          — Clem, ai primit un pachet, se auzi vocea metalică a Kyei.

          Surprins, Brigante se ridică de la masă şi deschise uşa. În faţa lui, la nivelul feţei, plutea o dronă-curier care-i întinse cu un braţ metalic un pachet, o cutie din plastic. Nu era mai mare de-o palmă şi nici mai groasă de două-trei degete. Clem o luă şi trânti uşa în nasul dronei, apoi se duse la masă, puse cutia lângă caserolă şi o deschise. Înăuntru era un bilet scris de mână şi o bucată de carne, înfăşurată într-o folie transparentă. Un miros pătrunzător, pe care nu-l mai simţise niciodată în viaţă, îl lovi pînă-n fundul plămânilor. Ar fi vrut să desfacă folia, să vadă ce e cu bucata de carne, dar era un bărbat precaut: găsi de cuviinţă să citească biletul mai întâi.

          — “Clem. M-am interesat în legătură cu ce m-ai rugat. Treapta a II-a a refuzat solicitarea ta, nu vei primi invitaţia. Îmi pare rău. Îţi trimit aici o porţie de carne de porc adevărat, nu mizeriile alea clonate. Cadou de la un prieten, sper să-ţi mai ia din supărare. Stan.”

          Brigante împături biletul şi îl aşeză pe masă, lângă caserola cu sote de ciuperci. Luă carnea şi o scoase din folie, apoi o aşeză pe o farfurie şi, pentru câteva clipe rămase nemişcat, uitându-se la ea. I se păreau nelalocul lor petele albe de grăsime, în contrast cu roşul cărnii macre. Ce lua el de la Centrul de Alimente avea o culoare uniformă, de un roşu închis, fără neregularităţi şi fără grăsime. Îşi linse degetele, apoi deschise uşa cuptorului pe care nu-l mai folosise de câteva luni şi puse înăuntru farfuria cu bucata de carne.

          — Kya, fă-o grill, zise. Dar nu în adâncime.

          Cinci minute mai târziu, Clem mesteca ultima bucăţică de carne. Ştia ce avea de făcut în seara aceea chiar înainte să pună jos furculiţa. Se şterse pe mâini, se ridică de la masă şi se îndreptă spre dormitor. Se opri în faţa holovizorului.

          — Kya, fă-mi o legătură privată cu Inspectorul Zootehnist Stanley Raucher, cod de acces Lyceum2051. L-y-ceum, cu igrec.

          Ochiul holovizorului clipi de câteva ori, în timp ce Clem se aşeză pe marginea patului şi începu să se dezbrace. Nu avu mult de aşteptat. O rază albastră, orizontală, răsări din holovizor şi se extinse mai întâi într-un pătrat, apoi într-un cub cu latura de jumătate de metru. În mijlocul lui apăru chipul lătăreţ şi zâmbitor al lui Raucher.

          — Clem! Ai primit pachetul?

          — L-am primit, Stan. Voiam să-ţi mulţumesc, a fost un cadou cu adevărat neaşteptat, zise Brigante, monoton.

          — Pentru nimic, bătrâne. Cât pot, fac…

          — Ştiu, Stan. Uite, că tot mi-ai zis că ai merge într-unul dintre localurile mai deocheate din Treapta a III-a, m-am gândit să te invit chiar în seara asta într-unul. Nu e mare lucru, dar măcar atâta pot să fac şi eu. Am şi nişte ponturi legate de dosarul nostru…

          — În seara asta? E perfect! Nevasta e plecată la ai ei şi eu am nişte documente plictisitoare în faţă. Când?

          — Într-o oră…?

          — Trec să te iau!

          Clem închise transmisiunea cu un pocnit din degete, se ridică de pe pat, făcu nişte mişcări ca de gimnastică în mijlocul încăperii, apoi se întoarse în dreptul holovizorului şi ceru încă o legătură privată, de data asta audio, cu Markus Beake, farmacistul de la care-şi primea pastilele psihotrope. Aşteptă câteva secunde, apoi luă un dispozitiv minuscul şi rotund dintr-un sertar ascuns în spatele holovizorului şi-l puse în ureche.

          — Markus? Clem. Am un pachet pentru tine. Da. Clasa I. Nu, vorbesc foarte serios. Clasa I cu adevărat. Da. Îl aduc peste o oră şi jumătate la Clubul “Purple Haze”. Fă pregătirile necesare. Cum? Cred că ai nevoie de doi oameni, e voluminos. Nu, de data asta nu vreau monede. De data asta vreau să-mi faci rost de o invitaţie. Da, o invitaţie. Treapta I, afară din Arcadia. Iar răspunsul tău trebuie să fie cu “da” sau “nu”. Bine.

          Inspectorul Brigante de la Inspectoratul pentru Egalitarism pocni din degete, închise convorbirea, îşi scoase receptorul din ureche şi îl puse înapoi în sertarul din spatele HV-ului.

          — Kya, şterge toate înregistrările din ultimele 24 de ore, zise Clem şi începu să se îmbrace la loc.

 

Paul Dimulescu

Paul Dimulescu

S-a născut în Craiova, a crescut în Slatina, a studiat în Sibiu şi trăieşte în Bucureşti, aşa că poate spune despre el că este un oltean ardelenizat cu influenţe dâmboviţene. Scrie fantasy, histfic şi SF (dintr-o perspectivă antropologică, pentru că nu se pricepe deloc la ştiinţă), e pasionat de istorie, filme noir, westernuri spaghetti şi jazz, iar printre autorii preferaţi se numără Mark Twain, James Clavell, Raymond Chandler, Rodica Ojog Braşoveanu, Leonida Neamţu, Glen Cook, Dan Abnett, Elmore Leonard şi James Ellroy. Preferă dialogul descrierii şi multe dintre personajele lui sunt "împrumutate" din viaţa de zi cu zi. Pentru el, scrisul e şi terapie, şi fugă, iar principala lui convingere e că nu există câştigători sau perdanţi: lucrurile se termină mereu prost pentru cineva. e-mail: paul.dimulescu@gmail.com facebook: https://www.facebook.com/pauldimulescu

More Posts