Vîntul care sufla dinspre colinele sterpe nu avea nume, dar prezența lui se făcea simțită în fiecare seară prin rafalele care loveau bungalowul șubred ridicat din scînduri și carton asfaltat. Înăuntru, luminat de un opaiț în care ardeau ulei și resturi organice, un bărbat scund, solid cu fața roșcovană asculta vîjîitul vîrtejului de nisip antrenat de vînt în ferestre. Cu un gest rapid, palma lui lată, acoperită pe dos şi falange cu peri deşi, roşcaţi, descrise o scurtă traiectorie eliptică terminată cu un plescăit sonor şi strivi lăcusta agăţată de jaluzele. Din insectă rămase un cocoloş chitinos fleşcăit şi o pată umedă, verzuie impregnată în țesătura storurilor.

” Hai, Piombina, mănîncă tot cuş-cuş-ul… e tîrziu şi trebuie să ne culcăm!”
Vocea  răsuna ca o talangă înfundată, cuvintele îi ieşeau cu greu printre buzele groase, din hăţişul bărbii roşii.
” N-am chef, miş-maş-ul pe care l-ai gătit are un gust oribil, n-ai pus nici sare destulă, parcă e fiert din clei de oase şi făină de peşte!”
Logoff zîmbi, un rictus larg care-i aprinse luminiţe vesele în irişii mov şi-i înroşi vîrful borcănat al nasului.
”În realitate, e preparat din clei de peşte şi făină de oase, avem încă rezerve mari cu clei de peşte…hrănitor şi sănătos, nu-i obligatoriu să fie gustos!”
Piombina aşeză bolul cu fiertura cenuşie-gelatinoasă împănată de boabe alburii pe covor, o luxoasă ţesătură din lînă vopsită în tonuri calde, oranj, brun de siena, carmin, magenta ca frunzele ofilite de acant şi se ridică de pe perna din velur roşu pe care stătuse ghemuită. Îl domina, era mai înaltă decît el cu cinci palme, iar atunci cînd refuza să-i asculte sfaturile se înălţa pe vîrfuri şi vorbea repede, legînd cuvintele într-o sfoară sonoră, răsucită din consoane şi vocale.
” Nu-am-de-gînd-să-înghit-porcăria-asta-adu-repede-budincă-de-mure!”
De fapt, n-o chema Piombina, numele ei era Chiara-Betina, dar singurul obiect pe care-l avea asupra ei  cînd o găsise Logoff, în urmă cu zece ani la baza unui deal pleşuv, împînzit cu bucăţi de cremene, era o ilustrată din Piombino. Un carton colorat înfățișînd un golf pitoresc, cu ape ultramarin pe care pluteau yahturi şi iole imaculate.
” Nu mai avem mure!” ridică el din umerii laţi, cu musculatura proeminentă. Hîrîi din gîtlej, dinspre cîmpiile roşii venea o boare asfixiantă şi urît mirositoare de hidrogen sulfurat, și scuipă o replică categorică: ” Tre-bu-ie să mă-nînci as-ta, e sin-gu-rul a-li-ment din că-ma-ră!”
Spre deosebire de Piombina, cînd se enerva, despărţea cuvintele în silabe, fiindcă altfel s-ar fi bîlbîit ca un gnom caraghios.
Storurile de pînză pocniră scurt cînd o altă lăcustă nomadă ateriză pe suprafaţa lor. Îşi roti ochii bulbucaţi, de un roşu-fosforescent, îşi curbă abdomenul cenuşiu şi începu să freamete din aripile unghiulare, verzi ca iarba, stropite cu oranj şi vişiniu.
Mîna Piombinei se întinse fulgerător şi prinse insecta în căuşul palmei, înainte ca Logoff s-o strivească.
” De-ce-ai-omorît-o-pe-sora-ei?” ţipă fata.
” De ce re-fu-zi să îţi ter-mini ci-na?”
” De-ce-nu-avem-mure-zmeură-jeleu-de-caise-zahăr?”
“De ce nu vrei să mă-nînci?”
” De-ce-mă-sîcîi-cu-porcăria-asta?”
Duelul “dece-urile” putea dura încă două-trei ore, iar piticul ştia din experienţa înfruntărilor anterioare că limba lui era învinsă înainte ca limba ei să obosească.
” Bineee…atunci culcă-te…trag storurile, îţi aduc perna mov cu stele aurii şi…”
” Nu mi-e somn… mi-e foame, dar n-o să mănînc lăturile tale… nici-o-da-tă!”
” Never say never, i-a spus Beaver-dinţosu vecinului său Marele Iepure Alb!”
Piciorul gol al Piombinei lovi castronul din porţelan, iar conţinutul împroşcă culorile covorului, desenînd o hartă lipicioasă cu piscuri, văi, canioane şi platouri cenuşii.
” Minţi, nu există niciun iepure alb!”
” Există, l-am văzut eu, l-a văzut şi Lewis… e înalt cît tine, are un joben gri, redingotă la două rînduri cu nasturi din sidef şi un ceasornic de buzunar, cît o ceapă, prins la butonieră cu un lanţ de argint!”
” Minţi-nu-există-niciun-iepure-alb!”
” Lewis l-a văzut primul, ieşea din casa-văgăună… tu nu erai acolo să-l vezi cum mormăia consultîndu-şi ceasul: vaaai, am întîrziat, ce mă fac…”
” Minţi-minţi-minţi!”
Călcîiul ei lovi podeaua de trei ori şi, îndată, sub ea se iscă un cutremur devastator care nărui megalopolisul construit din praf, rumeguş şi fire uscate de iarbă. Mii de furnici roşii ieşiră dintre dărîmături şi se furişară în coloane printre spaţiile goale ale scîndurilor.
Logoff încercă o diversiune şi întinse un arătător bont spre mormanul de cuş-cuş.
” N-am de gînd să curăţ asta…te-ai calmat?”
Ea deschise pumnul mic şi lăcusta îşi cabră aripile şi sări aterizînd pe creştetul lui mare, ornat cu bucle rare, arămii. Logoff strigă înspăimîntat, vru să o strivească dar nu nimeri, nomada verde plană din nou şi se căţără pe becul care atirna din tavan. Piticul însă, se tăvălea pe covor urlînd îngrozit, izbind în toate direcţiile cu braţele-i scurte şi groase.
” Prinde-ooo, ia-o repede de pe m-m-mi-ne…o să-mi ddd-de-vo-re-ze cre-ie-ruuu…”
Ea se lăsă în genunchi, prinse trupul rubicond şi agitat în braţe şi începu să-l legene ca pe o păpuşă:
” Sssst, Logo-logo-logo-fel, ssst, gata-gata, a plecat… mami n-o lasă pe lăcusta rea-rea-rea să-l pape pe puişor!”
Pereţii din scînduri subţiri, cenuşii, decolorate de arşiţă ai bungalowului scîrţîiră încurajatori. Nu oferea cine-ştie-ce protecţie, dar totuşi, în perimetrul lui şubred se simţeau oarecum izolaţi de arşiţa sufocantă de afară. Încet, scîncetele lui Logoff se stinseră şi rămase nemişcat holbîndu-se prin deschizătura ferestrei spre vîrtejurile de praf care măturau împrejurimile. După ce apuse soarele mijlociu, se culcară pe saltelele umplute cu fîn fîşîitor care-şi pierduse demult parfumul.
” Mîine facem o excursie în Eukarya” mormăi Logoff.
” Promiţi? Pe cuvîntul tău de paladin şchiop?”
“Pro-mit. Promit” spuse el şi treptat, respirînd moale, pe nas, filtrînd aerul înţepător cu arome de acid formic, adormiră amîndoi. După două ore, Logoff se trezi deranjat de cîteva furnici santinele care-l pişcau de loburile urechilor şi de pleoape. Oftă, se tîrî spre spaţiul cămară, de fapt o ladă mare din plastic, răvăşi mormanul de zdrenţe, hîrtii motolite şi ambalaje goale şi scoase dintre ele o sticluţă verde. O privi îngrijorat în lumina roşiatică a soarelui mic care se strecura printre jaluzele, era pe jumătate goală. O cîntări în palme, deşurubă dopul metalic şi-şi picură pe limbă doi-trei-patru stropi uleioşi.Plescăi, oftă din nou şi. după ce ascunse şipul se întoarse în culcuş. Rupse o cîrpă în două, motoli bucăţile între degete şi şi le înfundă în urechi. Potrivi apoi cu delicateţe pătura destrămată peste spinarea dezgolită a fetei şi observă că ceata miilor de furnici îi ocoleau trupul, desenînd pe pînza soioasă a saltelei un contur purpuriu
” Sigur, ea e o Virgjër Kuqe autentică, mormăi, insectele nu-i fac niciun rău!”

Logoff se ţinu de cuvînt. Plecară imediat  ce se deşteptară cu feţele înţepate de razele fierbinţi ale soarelui mare.
” Sud-sud-est, înainte maaarş”, spuse el pe un ton vesel, întinzînd braţul în prelungirea direcţiei pe care o indica acul busolei. Nu era prea sigur că nu greşea, în definitiv instrumentul îl construise chiar el dintr-un ac de seringă înfipt într-un dop şi aşezat într-o caserolă mică din sticlă, plină cu agar-agar..
” O să vezi, vom găsi de tufe verzi, adevărate, pline de fructe, vom culege mure, coacăze şi zmeură necongelată” o încurajă, înaintînd cu paşi mari prin nisipul încă reavăn. Ea tăcea şi-l urma plină de energie, grăunţele de nisip scîrţîiau sub tălpile ei, iar cînd piticul obosi, îl depăşi trecînd în frunte, mărşăluind cu îndîrjire. Praful din aer era tot mai dens, linia orizontului era aproape invizibilă, cerul se contopea cu spinările vălurite ale dunelor. Se opriră în umbra uneia doar pentru cîteva clipe să lingă picurii de ceaţă de pe cîteva pietre şi-şi continuară marşul. Cînd soarele mijlociu se alinie lîngă cel mare, zăriră dinaintea lor un con alb, înalt şi strălucitor.
” Aia e borna spre Eukarya?” întrebă fata.
” Nu ştiu, cred….sper că da… să ne convingem, hai!” spuse piticul, frecîndu-şi spinarea, acolo unde razele străbăteau pînza motolită şi găurită, pe alocuri, a cămăşii.
Măriră ritmul şi se apropiară destul ca să observe cu ochiul liber. Logoff uitase binoclul acasă, deşi era un instrument prăpădit, bun doar ca să fie folosit într-o sală de teatru, dar acum îi simţeau lipsa fiindcă acum putea desluși doar o umbră pîlpîitoare, brun intens. Se tîrîră spre ea, iar umbrei îi crescură, destul de rapid, mîini şi picioare.Pe urmă brunul căzu ca o perdea şi-n faţa lor stătea ameninţătoare silueta unei ffiinţe înalte, cu membre lungi, viguroase şi ţeasta ovală. Epiderma de-un arămiu intens lucea de sudoare, muşchii abdomenului ca nişte pătrăţele de carne se umflau şi se relaxau în ritmul respiraţiei, doar un şorţ din imitaţie de leopard îi încingea şoldurile, în rest era aproape goală, cu bustul strîns în curele din piele neagră ornate cu ţinte metalice. Era în mod cert o wahamadji, o femeie barbară, urîtă şi-n acelaşi timp frumoasă care-i scruta cu nerăbdare, aşteptînd, conform obiceiului din cîmpiile nisipoase, să salute primii.
” Maji na usalama, pace şi apă, ţie, din plin!” spuse răspicat Logoff, ridicîndu-se pe vîrful picioarelor sale strîmbe, încercînd să pară mai impozant.
Wahamadji tăcea aşa că el urmă după ce schiţă o reverenţă:
” Eu sunt Logoff, fiul lui Bowma, nepotul lui Thuir barbă-de-foc…”
Se întoarse şi făcu un gest cu palma spre fată:
” Ea e Chiara-Betina din Piombino, e cu mine…”
Atunci vorbi şi barbara în cuvinte scurte, sacadat, mîrîind de parcă îşi strecura vocea aspră printre dinţi:
” Numele meu, Etje…apă nu…staţi cu umbra!”
Se aşezară, la o distanţă de un braţ întins între ei, în firava pată de răcoare de la baza conului şi zîmbiră, aşa era obiceiul, dacă nu ai ce spune, să nu pari ascuns sau agresiv trebuie să rînjeşti cît poţi de inofensiv.
Logoff trebuia să recunoască, zîmbetul lui Etje era desăvîrşit, buzele ei cărnoase se răsfrîngeau frumos peste caninii albi şi avu din nou în minte, ca întotdeauna cînd întîlnea o femeie, imaginea trupului său grotesc cu picioare scurte şi strîmbe, bustul disproporţionat de lung şi ţeasta ca un dovleac încadrată de smocuri încîlcite de păr roşu.
Piombina îşi linse buzele crăpate, avea o scuză că îi era sete şi nu putea zîmbi şi întrebă:
” Ai-apă-aici?”
” Apa nu!” zîmbi, de data asta cu tristeţe, Etje. Clătină şi capul ca să fie mai bine înţeleasă, iar pletele ei negre-albăstrii mirosind puternic a trei sori şi a frunze amare vînturară puţină răcoare pe sub nasul lui Logoff.
Privi în sus, irişii aurii sclipeau prietenoşi şi fluieră din vîrful buzelor. Din vîrful conului se desprinse o săgeată cu pene oţelii care plană peste capetele lor, descrise o elipsă largă în aer şi apoi se năpusti cu un ţipăt ascuţit, scurt şi inuman spre spinarea unei dune.
” Gjeraqinë, prietenul meu şoim!” îi lămuri cînd pasărea se întoarse cu un şoarece-cangur în gheare. Îl depuse la picioarele ei, privindu-i curios pe cei doi necunoscuţi, înclinînd capul, pe rînd cu fiecare ochi.
Etje scoase de la cingătoare un pumnal mic, cu plăsele din lemn negru şi decapită şoarecele întinzîndu-l spre pliscul şoimului, apoi jupui repede trupul mic, lingîndu-şi degetele ude de sînge. Făcu trei porţii egale, le aşeză pe pielea păroasă, caldă şi îi îmbie:
” Mîncaţi, carne gust bun.”
Logoff întinse mîna, luă o bucată de carne, o duse la gură şi începu să o molfăie cu precauţie, dar fata refuză. Înălţîndu-şi glasul ]n aerul torid, subţire, limpede, viu, cu faţa întoarsă spre linia tremurătoare, întinsă între cei trei sori, întrebă:
” Acolo, Eukarya?”
“Eu-ka-ry-a” o îngînă femeia wahamadji şi repetă, modulîndu-şi vocea în cinci acorduri de lăută, :”e-uu-kaa-riii-a”.
” Da, zise fata, Eukarya, ştii unde?”
Etje îşi arătă caninii albi, ascuţiţi de lupoaică neagră şi-şi sciorăi indiferentă cu vîrful pumnalului o bucată de piele moartă din călcîi.
“Vrea ceva în schimb ca să ne spună pe unde s-o luăm” mormăi Logoff.
Piombina îşi plecă fruntea, pipăi rotocolul de metal care-i frigea pielea pe sub stamba rochiei, desfăcu lănţişorul din jurul gîtului şi i-l întinse nomadei. Aceasta deschise cu un pocnet medalionul, îl mirosi, muşcă uşor metalul, îl răsfiră între degete mijindu-şi ochii, apoi cu un gest dispreţuitor îl azvîrli înapoi, fetei.
” Dacă ar fi avut înăuntru o buclă de păr, o fotografie mică, i-ar fi plăcut”, gîndi aceasta cu tristeţe.
” Nu e destul, traduse Logoff, vrea altceva!”
” Ce vrei, se repezi fata, după ce-şi primi înapoi medalionul, n-am nici aur nici jad!”
Femeia se îndreptă spre conul alb, scînteietor şi-şi vîrî amîndouă mîinile, pînă la coate în el, de parcă ar fi fost construit dintr-o pînză de paianjen. Scoase dinăuntru un chiup mic şi zvelt din caolin poros şi-l vîntură sub ochii lor, era gol şi uscat.
” Apă, spuse, daţi apă, arăt Eukarya!”
” Apă, apă roşie, da!” plescăi piticul din buzele. Luă pumnalul scurt din cingătoarea nomadei, îi rezemă tăişul de încheietura mîinii stîngi şi-o întinse deasupra ulciorului. Sîngele se scurse încet, în picuri grei pînă cînd lichidul ajunse la buza vasului.
” Eukarya… dă-ne!” spuse imperativ Logoff după ce-şi legă strîns antebraţul cu o fîşie smulsă din poalele cămăşii.
Etje bău o înghiţitură lacomă, apoi îşi înmuie arătătorul în sînge, apucă mîna fetei între degetele ei lungi, mlădioase cu unghiile rupte, negre şi îi trasă în palmă un Y mare.
” Aici, spuse lovind cu arătătorul linia din stînga a bifurcaţiei, muntele de sticlă, cîinii samsara, rău, mult rău…aici, arătă spre dreapta, drum bun, apă, multă apă…Eukarya-oaza!”
Plecară după ce soarele mare se ascunse în spatele dunelor. Etje îi însoţi o jumătate de ceas pînă lîngă trunchiul contorsionat al unui smochin uscat. Se aşeză sub băţul umbrei strîmbe aşternute pe sol şi întinse braţul spre sud, acolo unde soarele mijlociu încă pîlpîia cărămiziu.
” Înainte, Eukarya, mergeţi!”
“Suntem pe drumul cel bun, se bucură Logoff după ce silueta ei brună se topi tremurătoare, vezi ţi-am spus că busola mea e bună…înainte!”
“Înainte, mergem înainte” repetă Piombina, luînd-o cu paşi mari prin nisipul dogoritor. Piticul o urma ţopăind, rupsese din smochinul uscat o cracă de care se sprijinea, bălăngănindu-şi braţele prea lungi în raport cu torsul, încercînd să intre în ritm. Nisipul scrîşnea sub tălpi, urmele deabia lăsate sub paşii lor se ştergeau în cîteva clipe înghiţite de pielea dunei, se poticneau, alunecau dar nu se opreau, ţinînd calea spre sud, mereu spre sud.
Făcură un popas deabia după ce apuse şi soarele mijlociu, iar pe mătasea verzuie a cerului rămase agăţat doar palidul disc al soarelui mic. Adormiră ghemuiţi la poalele unei dune, strînşi unul în altul, zgribuliţi sub pătura rece a aerului nocturn.
Cînd răsări soarele mare, disc alb, orbitor încins cu o centură de flăcări porniră din nou.
“Un pas, doi, zece”, număra Piombina păşind ritmic şi din nou de la capăt, unu, doi, cinci, zece, însoţită de gîfîitul şi duhoarea de carne asudată a piticului.
Aproape că uitaseră încotro mergeau cînd tălpile lor crăpate pipăiră sub nisip marginile unei lespezi netede. Se aplecară, era lată cît zece palme mari şi arăta ca şi conturul desenat de nomada whamadji.
” E semnul, spuse Logoff, acum trebuie doar s-o ţinem spre dreapta!”
” Mi-e sete, tare sete, se plînse fata, de o mie ori mai multă sete arzătoare decît cînd eram acasă!”
” Ai răbdare, ajungem la apă, la izvoarele reci, la iarba verde şi tufele pline cu zmeură, coacăze, fragi…”
” Şi mure, gemu ea, multe mure!”
” Şi mure cît n-o să poţi mînca…Eukarya, draga mea, e aproape!”
Spre seară drumul urca uşor, valurile de nisip se răriseră şi-n loc se întindea un platou dur, presărat cu pietre ascuţite şi bolovani. Deodată trebuiră să se oprească, fiindcă în faţa lor, cît puteau să cuprindă cu ochii, se ridica un zid din rocă sticloasă, zimţuit şi prea abrupt ca să-l urce.
” Wahamadji e o proastă, nu ştie care e dreapta sau stînga…sau poate noi n-am înţeles bine!” oftă Logoff.
” Să ne întoarcem, spuse fata tremurînd, hai, înapoi” dar cînd vru să-şi îndrepte paşii spre vale, un urlet prelung, urît, ieşind dintr-un gîtlej fioros de fiară cu colţi răsună dincolo de stînci.
” Fugi, strigă piticul, fugi cît poţi de repede!”
Dintre bolovani se iviră una, două, nouă umbre cenuşii, cu blana zburlită, cu luminiţele ochilor pîlpîind galben-verzui în umbră.
” Stai, nu fugi, stai în spatele meu!” şopti Logoff în timp ce umbrele se apropiau cu prudenţă, cu spinarea aplecată, cu boturile deschise clănţănind ameninţător. Înfăşură craca pe carecare-i slujea de cîrjă într-o bucată smulsă din poalele cămăşii, iar cînd cercul de colţi ajunse la zece paşi vărsă pe ea tot conţinutul şipului verde şi o aprinse repede, ciocnind două bucăţi de cremene. Flăcările aruncară pîlpîiri luminoase spre spinarea şacalilor, iscînd jerbe de scîntei aurii care pîrîiau căzînd în blană. Cercul se lărgi, dar cînd piticul făcu un pas înainte, vînturînd torţa, samsara alfa, o căţea cu spinarea mai înaltă decît creştetul lui se repezi mîrind. El o pocni cu creanga arzîndă, dar animalul se feri cu un salt în lături, îi încleştă carnea între colţi şi trase icnind, cu balele curgînd, încercînd să-l trîntească la pămînt. Piombina ţipă şi sări din spatele lui, lovind de cîteva ori orbeşte, cu pumnul încleştat în grumaz, între ochi, peste botul fiarei pînă cînd căzu. Ceilalţi urlară prelung, cu botul îndreptat spre soarele mic şi apoi dispărură.
” Cum, cu ce ai…gîfîi Logoff ridicîndu-se greoi de lîngă cadavru.
Fata îi arătă un ciob de rocă lunguieţ, sticlos, cu marginile tăioase.
“Cu asta, am găsit-o sub talpă, înainte de a se auzi urletul!”
Îl şterse de sîngele închegat şi arătă spre trupul încă palpitînd, moale şi cald.
” Îi bem sîngele?”
El îşi examină rana, o muşcătură cu marginile roşii, zdrenţuite.
” Nu ştiu, mi-e că-i otrăvitor…samsara înfulecă orice: scorpioni, şerpi, şopîrle, cadavre ucise de sete…te-ai luptat ca o adevărată vdekja vajza o fecioară războinică din vechime!”
” Şi tu te-ai bătut bine…ai fost viteaz, viteaz ca niciodată, ca un cavaler al focului…ţi-e frică de furnici, muşte, lăcuste, dar nu de samsara, cruzii cîini ai pustiului!”
Patru ceasuri mai tîrziu, aşezat pe lespedea de piatră în formă de Y, Logoff privea soarele mijlociu coborînd şi gîndea.
” Nu ne-am rătăcit, ştiu unde am ajuns, nu mă mint singur. Aici trebuie să fie, dincolo de primul şir de dune. Dacă stăm pe loc, pînă mîine suntem morţi amîndoi, de sete…întîi eu, fiindcă asud mai mult, apoi ea, singură, în chinuri fără rost…mă ridic şi-i spun că plecăm!”
Piombina, care freca pumnalul din piatră de marginile lespezii, ridică privirea întrebătoare şi atunci spuse tare, bîlbîindu-se:
” Am g-g-greşit puţin drumul, dar Eu-ka-ry-a e a…a…acolo, după primul deal de nisip…mergem?”
” Mergem, rîse ea, nimeni nu ne poate împiedica… să bem din izvoare, să călcăm iarba veşnic verde, să culegem mure, zmeură, coacăze…”
” Eiii, zîmbi Logoff, poate n-o să găsim mure, zmeură, coacăze ci doar smochine dulci ca mierea şi rodii şi portocale mici, cu coaja tare şi amară dar care atunci cînd le muşti îţi umplu gura cu suc răcoros!”
” Hai, mai povesteşte-mi, îl rugă cînd reluară marşul, umăr la umăr, voioşi, chiar ai văzut un iepure mare, alb, îmbrăcat în redingotă care-şi consulta ceasul de buzunar?”
” Da, răspunse el, l-am văzut în oglindă, tu erai ocupată în ziua aceea să dezlegi enigmele din cartea aia cu cifre de neînţeles…”
” Matematică, îl corectă Piombina, şi nu era nimic misterios, încercam să rezolv postulatul lui Bertrand prin lema a doua, deşi cu funcţia gamma probabil mergea mai uşor…ştii, cel care spune că între un număr natural şi dublul său există întotdeauna…”
” Eu sunt dublul tău, un dublu cam pocit, cu nasul ca o pătlăgea şi cu picioarele strîmbe!”
” Nu eşti urît, doar un pic prea scund pentru un bărbat, dar eşti numărul meu prim… are un nume iepurele tău…să-i spunem Bertrand, vrei?”
Piticul nu-i răspunse, păşea anevoie pe panta dunei. Picioarele se înfundau în nisipul zgrunţuros şi uscat, fiecare pas îi solicita trupul îndesat, dar înaita strîngînd din dinţi pînă cînd ajunse în vîrf. Sub ei se căsca un gol nelămurit, fierbinte şi ascuns privirilor de o pîclă colbăită de culoarea cenuşii care rămîne după ce arzi nişte vreascurile putrede.
” Nu mai avem mult, aici se termină pustiul şi începe pămîntul umed!” gîfîi el făcînd un semn larg cu palma spre valea ceţoasă.
” Tu ce-ţi doreşti cel mai mult şi mai mult?” întrebă fata aşezîndu-se, să bei apă sau să…”
Logoff îşi dorea să-i crească o pereche de picioare zdravene, dar nu era momentul să-i mărturisească aşa ceva.
” Hai, ridică-te, mai avem puţin şi-am ajuns!”
” Eu aş vrea să ştiu cui îi aparţinea fotografia cu valuri şi bărci!”
” Era o fotografie oarecare, de felul celor care se pot cumpăra într-un oraş!” spuse el nemulţumit ca de fiecare dată cînd fata îşi amintea de ilustrata din Piombino.
” Aerul acolo e umde şi sărat, nu? Şi apa e sărată?”
” Sărată şi rea la gust, încuviinţă, nu poţi s-o bei şi dacă o bei îţi arde măruntaiele, ţi se încinge creierul şi te usuci pe dinăuntru!”
” Totuşi, eu aş bea o înghiţitură… nu poţi să mori dintr-o înghiţitură!”
Făcu un pas spre coborîşul pantei, proptindu-se bine în tălpi ca să nu alunece şi scrută pătura de praf care ascundea valea.
” Aici e, aşa spun toate poveştile…trebuie să ai încredere în adevărul din poveşti, mai ales atunci cînd nu ai nimic la îndemînă în care să crezi!”
” Chiar şi cînd povestea te îndeamnă MĂNÎNCĂ-MĂ? BEA-MĂ? Ca-n aia în care spuneai că fata ajunge în faţa unei ciuperci uriaşe şi ciuperca strigă MĂNÎNCĂ-MĂ!?”
” Vino, spuse piticul, sigur pe sine, nu mai avem timp să stăm, acum e momentul să verificăm povestea!”
Nu merseră mai mult de zece-doisprezece paşi şi simţiră că intrînd în ceaţa prăfoasă ceva e pe cale să schimbe. Păşeau şi respirau uşor, iar tălpile dădură de sol ferm şi feţele le erau mîngîiate de un vînt slab şi răcoros.

Întotdeauna cînd îţi doreşti cu ardoare să obţii ceva, atunci cînd dorinţa ţi-e îndeplinită, rămîi mirat de parcă acel ceva nu ar fi real. Stăteau încremeniţi în faţa pajiştii care se întindea verde, acoperită cu iarbă înaltă, cu firul gros, întretăiată de şănţuleţe umede în care clipocea apa izvorînd din pămînt. Tufe de toate mărimile, cu frunze late, palmate sau ascuţite îşi ridicau crengile încărcate de fructe sclipind în lumina amestecată a celor trei sori. Pînă şi aerul încins, care le pîrjolise plămînii tot drumul pînă acolo, era acum rece, umed şi mirosea dulce.
” Asta e, şopti Logoff frecîndu-şi fruntea, aici e Eukarya, exact aşa cum trebuie să fie!”
Piombina se repezi spre privelişte, călcă iarba cu tălpile goale ţipînd, se tăvăli prin ea, se mînji cu pămîntul gras şi umed al pîraielor, şi nestăvilită începu să rupă crengile şi să-şi îndese de-a valma în gură frunze, rămurele şi fructe.
El o privea şi simţea că se înalţă, că picioarele i se îndreaptă, spinarea i se lungeşte şi întreaga făptură îi creşte încet dar sigur.
” Ce gust au? De mure, zmeură sau portocale?! ”
” Hai, vino, Logoff, vino repede şi gustă!”
Făcu un pas mare înainte încercînd să îmbrăţişeze răcoarea, verdele, apa, gustul dulce dar se împiedică iar pămîntul i se surpă sub picioare, Eukarya dispăru sub un val enorm de nisip şi ameţit, plesnit de uriaşele aripi aspre, se prăbuşi în întuneric.
Cînd deschise pleoapele niciun soare nu licărea pe cer. Se ridică gemînd şi privi în jur, dunele, stîncile cu bot de fiară, întinderea necuprinsă, nemişcată de nisip alburiu.
Piombina icni şi se răsuci pe burtă, vomitînd şiroaie de suc incolor.
” Totul a fost în vis, întrebă după ce-şi recăpătă răsuflarea, iarba, apa, verdele nemaivăzut, fructele, tot a fost o amăgire, nu-i aşa?”
” Da…nu…nu ştiu!”
” Cînd o să murim…azi, mîine, peste trei răsărituri ale celor trei sori?”
“Nu ştiu..chiar nu ştiu…n-am mai fost atît de însetat niciodată!”
Îşi simţi sîngele curgînd molatic, îngroşat dar totuşi viu în artere. Umbra războinicei Ejte, nomada, cu muşchii prelungi tresăltînd sub pielea arămie pluti două-trei clipe deasupra creştetului şi dintr-o dată tot curajul i se urcă ca un şoim albastru, din piept spre gîtlej şi gură. Tuşi şi deschise buzele crăpate, eliberîndu-l:
” Ascultă-mă bine, Chiara-Betina…nu trebuie să murim amîndoi…tu trebuie să trăieşti ca să poţi povesti oamenilor din cîmpiile nisipoase despre Logoff, fiul lui Bowma, nepotul lui Thuir Barbă-de-Foc…”
Nu înţelegea, îl privea cu pupilele înceţoşate, cu gura întredeschisă, iar de colţurile sîngerînde ale gurii i se lipiră grăunţe de nisip.
” Ce să fac, murmură, mi-e sete, nu pot să mă mişc…”
” Să bei, strigă înăbuşit, să bei din mine…aminteşte-ţi apa roşie, ulciorul wahamandji, aşa făceau strămoşii lor care creşteau vite cînd venea seceta…tăiau o venă de la gîtul animalului şi sorbeau!”
“Nu vreau, nu vreau să beau din tine…oamenii nu fac aşa!”
” Trebuie, dacă nu vrei să mori…”
” Nu vreau să mor, dar nu aşa…”

După ce la orizont se înşirară cei trei sori, cel mare în stînga, apoi mijlociul cărămiziu şi ultimul, suspendat între alb şi verde întunecat, piticul soare al nopţii, se tîrî spre trupul ei rece. Îi puse pumnalul de piatră între degete, le strînse în pumn şi fixă vîrful sub şuviţele arămii, încîlcite, de barbă, pe carotida care pulsa rar.
” Apasă, apasă tare şi bea”…
Piombina deschise ochii, o lacrimă mică, săracă îi curse pînă în colţul gurii şi-l privi lung ca în urmă cu zece ani cînd întinsese braţele să o ridice din nisipul arzător.
Apăsă şi apoi îşi lipi gura de şuvoiul cald şi sărat. În nisipul din jurul lor răsăriră covoare de maci purpurii.
” Acum, gîndi fata, ar trebui să curgă un izvor, să crească iarba verde, tufe tot verzi, cu crengile pline de mure, smochine, zmeură şi portocale…Eukarya!”
Sughiţă, îşi şterse buzele înroșite şi bău din nou.

 

 

Dan Gheorghe Recheşan

Absolvent al IP Traian Vuia Timisoara, facultatea de tehnologie chimică organică, 1989

În anii 90, articole şi pamflete în „Timişoara”, „Strada”, Rîsu-Plînsu”, suplimentul literar al Gazetei  de vest

Nuvele în Signet.ro

Publică constant în roliteratura, fdl.ro, egophobia, nautilus

Premiul criticii la evenimentele roliteratura. Mai 2009

Nominalizat la concursul de scenarii de lung metraj, TIFF 2010