banner

          Andal se afla în mijlocul a câteva sute de conversaţii. Pentru a le face faţă, îşi îmbunătăţise cipul neural cu ultimul tip de procesor, capabil să desfăşoare nenumărate activităţi simultan, fără a încărca sistemul.

          Actualizările continue ale celor peste două mii de programe, canale de date şi emisiuni în care era înscris intrau în atribuţiile unui soft complex, achiziţionat pe bani grei. Bani acoperiţi de cele şase servicii desfăşurate în paralel. Fireşte, cea de pilot era de bază. Dar, în timpul salturilor de la o planetă la alta, avea vreme şi de restul.

          Deja se simţea copleşit. Muncind asiduu încă şapte luni standard, îşi putea permite să-şi achiziţioneze o aplicaţie modernă, menită să optimizeze procesele. Ştia că era doar o păcăleală – întotdeauna, după o scurtă perioadă în care savura liniştea, începea să adauge noi conversaţii şi programe, pe măsura capacităţilor aplicaţiei. După o vreme, ajungea din nou supra-încărcat.

          La fel ca toată lumea.

          Khadou îl aştepta răbdător în staţie. Savantul îl convinsese ca săptămâna liberă din acel an de muncă s-o petreacă izolaţi de sistem. După ce se salutară, Andal îşi exprimă din nou reticenţa:

          – Nu ştiu cum vom rezista atâta timp fără nicio interacţiune virtuală!

          – Vom avea, dar de alt fel, îl linişti Khadou. Nu murim dacă încercăm măcar o dată să ne deconectăm de la ritmul trepidant al vieţii…

          – Mda. Eu mă gândesc numai la cât de încărcat îmi va fi sistemul la întoarcere, cu mesajele, misiunile, actualizările şi tot ce se va aduna în săptămâna asta…

          Avuseseră discuţia aceea de mai multe ori. Până la urmă, pilotul se lăsase convins de savant şi, de aceea, se aflau în acel moment în staţia de îmbarcare. Spera doar că n-avea să regrete ulterior mai mult decât o făcea deja.

         

          *

         

          Primul şoc îl avură când trecură de orbita marţiană, intrând în sfera informaţională a Terrei. Comunicarea încetă brusc. Andal şi Khadou simţiră de parcă surziseră şi orbiseră. După câteva secunde, când se obişnuiră cu senzaţiile, îşi dădură seama că traficul virtual nu dispăruse complet, doar se afla la un nivel de câteva mii de ori mai scăzut decât cel normal. Totul era filtrat şi redus la strictul necesar.

          – Simt că mi-e gol capul, pufni pilotul. Înnebunesc!

          – E ciudat, într-adevăr, aprobă savantul. Parcă ne aflăm într-o… nu ştiu cum să-i zic… zonă lentă.

          – Cred că moartă e un termen mai potrivit! Probabil aşa te simţi când ai trecut dincolo.

          Khadou ridică din umeri.

          – Mai avem câţiva ani şi vom şti, făcu el o glumă macabră.

          – Nu-mi aminti de asta, te rog! În concediu ar trebui să mă încarc, nu să mă deprim.

          – Într-adevăr. Dar, vrem sau nu vrem, viaţa îşi urmează cursul…

          – Prea repede, Khady, prea repede! Acum eram copii şi puf! deja păşim spre vârsta a treia! Când au trecut toţi anii ăştia?

          – Mulţi filozofi au vorbit despre asta…

          – Lasă filozofii! îl întrerupse Andal. Tu eşti savant. De douăzeci de ani studiezi motivele pentru care curgerea timpului s-a accelerat…

          – Şi n-avem o teorie sută la sută valabilă, completă Khadou. Posibil să fie efectul combinat al expansiunii universului şi al gravitaţiei exercitate de găurile negre uriaşe din mijlocul galaxiilor.

          – Mi se pare nedrept – acum, când omenirea a ajuns la un asemenea grad de progres, timpul să se scurteze faţă de cum era cu câteva milenii în urmă, când tot ce aveau de făcut primitivii era să-şi asigure supravieţuirea, mâncând şi luptându-se!

          Savantul ridică din nou din umeri.

          – A spus cineva că viaţa e cinstită?

          Fură întrerupţi de vocea caldă a sistemului de bord, care-i avertiza că urmau să intre în atmosfera terestră.

         

          *

         

          Vehiculul îi lăsă la marginea unei păduri, camuflându-se. Khadou trase cu nesaţ aerul în piept.

          – Nimic nu se compară cu atmosfera unei planete! exclamă. Aer curat, nu reciclat. Arătă spre peisajul verde care se întindea de la o zare la alta: Iar aici e o adevărată oază…

          – Mda… Una destul de primitivă, nu se putu abţine Andal de la comentarii.

          Savantul porni prin iarba deasă, întreptându-se spre un grup de ruine vizibile la oarecare depărtare. Andal i se alătură.

          – N-am treabă cu faptul că au lăsat natura să reia planeta în stăpânire. Că au ajutat-o să renască. Am citit şi eu istoria Terrei de dinainte de Exod, să ştii. Dar… chiar nu puteau rămâne conectaţi la restul universului?

          – Sunt conectaţi. În felul lor…

          Merseră pe drumul care tăia câmpul, tăcuţi, scăldaţi de lumina caldă a soarelui, îndreptându-se spre ruine. Când ajunseră la o răscruce, întâlniră şi marcajele. Printre ele, unul îi făcu să se încrunte.

          – „Activaţi-vă al treilea ochi”, citi Andal. Ce naiba înseamnă asta?

          Khadou lansă interogarea către sfera informaţională a Terrei.

          – E o aplicaţie locală, îi explică însoţitorului său după ce primi răspunsul. O descărcăm?

          – Mai întrebi? Orice, doar să mă simt cât de puţin ca acasă!

          Procesul de instalare dură aproape un minut – un interval de timp revoltător de lung pentru cei doi. Răbdară cu stoicism până setările o particularizară pentru fiecare în parte, apoi o lansară simultan.

          – Uau! Asta e chiar mişto! exclamă savantul.

          În faţa ochilor lui, peste ruinele de piatră se suprapuse imaginea unei aşezări romane. Drumul se transformă şi el într-unul de epocă, iar din neant se materializară siluete de localnici, roind în jurul aşezării.

          – Ei, ce zici, Andy? Mai eşti la fel de nemulţumit?

          – Nu ştiu ce să zic… Pilotul miji ochii, încercând să distingă ceva în depărtare: Ăia sunt cavaleri în armură?

          – Unde?

          – Acolo…

          Savantul se strădui să desluşească ceva în direcţia indicată.

          – Nu văd nimic în afara carului care vine spre oraş…

          – Ce car? Ce oraş?

          – Castrul roman…

          – Ruinele?

          Dialogul absurd se desfăşura rapid, cu interlocutorii tot mai nedumeriţi. Primul care se lămuri cum stăteau lucrurile se dovedi a fi Khadou.

          – Ce perioadă ai selectat?

          – Stai să verific… Secolul al XV-lea.

          – Bun! Intră din nou în meniu şi alege secolul al II-lea.

          – Oh… Andal operă rapid, apoi chipul i se lumină: Da, acum văd şi eu carul. Şi castrul… uau! Ce frumos arată reconstituit!

          – Aşa-i?

          Îşi reluară drumul. De câteva ori, Andal comută între vederea reală şi cea permisă de aplicaţie. Îl amuza să vadă cadrul identic, cu zidurile refăcute suprapuse, cu oameni, animale şi zarvă. Sau călăreţii ce se apropiau la galop, dacă revenea la prima lui setare. Mai testă câteva, fiecare cu specificul său. Urmări cu interes modul în care castrul se măcina tot mai mult cu trecerea secolelor, în timp ce alte aşezări înfloreau şi se transformau în apropierea lui. Şi dispăreau, în cele din urmă, lăsând în loc alte ruine – invizibile toate în setarea secolului al II-lea.

           Îi relată prietenului său cele observate.

          – Ştii ce mă-ntreb? Oare programul n-are erori? Nu apar interferenţe? Adică, să zicem, romanii să vadă cei patru călăreţi apropiindu-se, preţ de câteva secunde, înainte să se repare desincronizarea temporală?

          – Mai ştii? Orice planetă trece prin perioade cu anomalii magnetice. E posibil ca, atunci, să apară interferenţe. Pe de altă parte, ceea ce vedem noi sunt doar proiecţii, nu oameni reali. Sunt animaţi de nişte programe, n-au conştiinţă de sine.

          – Mda… Dar e incitantă ideea.

          – Într-adevăr.

          Se apropiară de poartă, unde se alăturară fluxului de oameni. Reprezentarea extrem de realistă mergea până la cutele făcute de hainele de in în timpul mersului, scrâşnetul tălpilor sandalelor pe piatra cubică, ori mirosul parfumat al uleiului folosit de o femeie pentru protejarea părului.

          Dincolo de ziduri, aşezarea îşi desfăşura viaţa obişnuită. Oamenii mergeau la treburile lor, sau se trăseseră la umbră şi discutau de zor. Khadou şi Andal se amestecară cu uşurinţă în mulţime. Holograma care-i îmbrăca le dădea aspectul unor oameni ai acelor vremuri, iar translatorul aplicaţiei le permitea să înţeleagă totul. Pentru localnici, apăreau la fel ca oricare alt element al programului.

          Fascinat de asta, Khadou nu se putu abţine să nu tragă cu urechea la discuţia unor oameni aşezaţi pe treptele unui templu. După indicaţiile aplicaţiei, acesta îi era dedicat zeiţei Nemesis, reprezentată pe o piatră alături de o balanţă, un grifon şi o roată. Sesizându-i interesul, un roman se apropie de savant.

          – Vreţi să pariaţi pentru jocurile de după-masă?

          – Jocuri?

          – Gladiatori, îl lămuri celălalt.

          Khadou verifică rapid referinţele. Zidurile înalte din spatele templului delimitau amfiteatrul unde se ţineau luptele. Pe băncile sale de lemn şi piatră puteau lua loc până la 5.000 de oameni. Se părea că gladiatorii care urmau să se războiască în arenă o venerau pe zeiţă şi se reculegeau în templul ei în ziua premergătoare confruntării.

          Se răsuci spre Andal.

          – Ce zici?

          – Avem o săptămână la dispoziţie, ridică acesta din umeri. Presupun că putem sta o zi aici. Însă mâine aş vrea să vedem şi de cavalerii ăia…

          – Sigur, de ce nu? Savantul reveni cu privirea la localnic: Ne băgăm!

          Se lăsară cuceriţi de discuţiile despre gladiatori – locurile de provenienţă, istoricul lor, şansele de câştig… Ceilalţi doi rămaşi iniţial deoparte li se alăturară, dându-şi cu părerea. Până la urmă, vizitatorii lăsară câţiva sesterţi fără să ştie dacă investiseră cu cap, ori fuseseră păcăliţi ca nişte ageamii. Nici nu conta. Importantă era distracţia.

          – Ar fi bine să găsim şi un loc de înnoptat, dacă tot rămânem aici până mâine, nu? îşi dădu cu părerea Andal după ce se îndepărtară de templu. Sau revenim la navă?

          – Eu zic să stăm aici.

          Se apropie de un soldat şi-i ceru indicaţii, iar acesta îi ghidă monosilabic. Cei doi urmară strada indicată, cotind în dreptul atelierului de sticlărie. Hanul se afla dincolo de un templu mare, a cărui apartenenţă Khadou nu-şi bătu capul s-o afle. După ce plătiră pentru o cameră, îşi continuară plimbarea. Trecură de sediul procuratorului financiar, Praetorum procuratoris, şi ajunseră la intrarea în for. De o parte şi de alta a acesteia, două fântâni publice erau asaltate de localnici cu amfore. Căldura zilei îi însetase, aşa încât Khadou şi Andal aşteptară răbdători la coadă să le vină rândul şi să se răcorească. Realismul aplicaţiei era remarcabil – după ce băură pe săturate, senzaţia de sete dispăru.

          – Fantastic cum poate fi păcălit creierul, comentă savantul în timp ce se îndepărtau. O nouă dovadă că noi trăim realitatea pe care suntem în stare s-o percepem…

          – Mda. Dar asta nu va fi de ajuns pentru corpurile noastre, observă cu justeţe pilotul. Din buzunarul camuflat de proiecţia holografică scoase o pastilă şi o puse pe limbă: Mai bine apelăm la metodele cunoscute…

          – Ştii, dacă nu m-aş teme că aş putea rămâne cu un ochi vânăt, mai că mi-ar veni s-o provoc pe matahala aia, ca să văd cât de departe merge realismul!

          – Te cred! Şi eu sunt curios unde vom dormi la noapte: pe un pat, sau întinşi ca nişte proşti pe iarbă?

          – Pentru noi nu cred că va conta. Creierul ne va minţi.

          – De acord. Dar nu m-ar încânta să ştiu că sateliţii de pe orbită înregistrează doi fraieri alungiţi pe jos, la câteva sute de metri de naveta care le-ar oferi tot confortul necesar.

          – Relaxează-te, Andy! Suntem în vacanţă!

          La orele amiezii, reveniră la han. Mâncară, iar aplicaţia le păcăli gusturile cu arome necunoscute, dar interesante. Pentru nevoile reale, după masă apelară din nou la pastile. Îşi făcură apoi siesta, întinşi la umbra pomilor din faţa hanului.

          – Cred că m-aş putea obişnui cu genul acesta de viaţă, comentă Khadou.

          – Recunosc că nu mă mai oripilează ca la început, cedă Andal. Totuşi, îmi lipseşte agitaţia. Cred că mâine, pe vremea asta, deja voi fi în sevraj. Dacă eram acasă, puteam experimenta simultan toate secolele de pe planeta asta.

          – Învaţă de la ei, îi indică savantul oamenii de pe drum. Sunt preocupaţi de problemele cotidiene, dar ritmul vieţii e mult mai calm, mai aşezat. Parcă există timp pentru toate. Îşi scărpină barba scurtă: Chiar mi-aş dori să mai stăm şi mâine pe aici… Abia pe urmă să…

          – Hai, Khady, nu exagera! Vrei să mă duci înapoi mort?

          – Încă o zi.

          Celălalt mormăi ceva ce putea fi interpretat oricum. Leneviră în continuare la umbra pomilor, până când agitaţia de pe stradă le dădu de înţeles că lumea se îndrepta spre amfiteatru. Porniră şi ei spre arenă.

          – Sper ca măcar aici să avem parte de ceva adrenalină, şopti Andal.

          – Eu sper că…

          Khadou nu mai apucă să-şi exprime dorinţele. Oraşul se şterse din faţa ochilor lor, lăsând în urmă doar ruinele acoperite de iarbă..

          – Ce-i asta?!

          În depărtare, naveta semnaliza vizual şi acustic, chemându-i.

          – S-a întâmplat ceva! intră pilotul în alertă.

          O luară la fugă, călcând peste pietrele golite de zidurile virtuale, ori pe cărările dispărute pe care, cu câteva minute în urmă, era un furnicar de oameni. Urcară grăbiţi rampa vehiculului spaţial şi accesară sfera informaţională. Mesajul primit îi lăsă cu gura căscată.

          Excursie terminată.

          – Cum? Dar… mai avem încă şase zile în afară de asta! se revoltă Andal. Dintr-o dată, şederea pe Terra nu i se mai părea o tortură: E nedrept!

          – Nu, nu e…, comentă siderat Khadou.

          Savantul îi indică ceasul de bord.

          – În proiecţia noastră n-a trecut nicio zi, îl corectă. În realitate… ceasul de bord ne arată că a trecut o săptămână. Pe care noi n-am sesizat-o.

          – Dar aşa ceva e imposibil!

          – Depinde. Există o teorie care consideră timpul un concept cuantic. Şi, precum cred că ştii şi tu, orice încercare de măsură făcută la acel nivel influenţează particula studiată. Simplul fapt de a o observa îi modifică unele caracteristici. În cazul de faţă – viteza de deplasare.

          – Vrei să spui că percepţia noastră asupra timpului îi alterează acestuia curgerea?

          – Nu! Măsurarea lui o face. În zilele noastre, fiecare unitate cât de mică de timp e umplută cu o activitate, pe care o contorizăm. Bombardăm timpul cu informaţii, înregistrându-l şi umplându-i fiecare subdiviziune. Iar asta duce la accelerarea lui. Arătă spre hublou: Acolo am experimentat efectul contrar. Măsurarea timpului e mult mai laxă – pe un interval mare de timp sunt repartizate puţine activităţi, măsurate sporadic – prin urmare, influenţa asupra mărimii e mică.

          Se aşezară pe fotolii şi se prinseră în chingi.

          – Să fie răspunsul atât de simplu?

          – Simplu? hohoti savantul. E cel mai dificil posibil! Precum ai avut ocazia să observi, nu mai eşti dispus să trăieşti fără o densitate mare de evenimente pe unitatea de timp. Ceea ce înseamnă că, dacă într-adevăr acesta este răspunsul, ne aflăm cu câteva mii de ani în direcţia greşită…

 

 

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts