Coborâsem un pic prea repede iar impactul cu solul lui Hefaistos n-a fost fără urmări.  Climatizarea vuia încercând să reducă temperatura interioară. Iar scutul termic încins iniţial până la roşu, deşi se mai răcise considerabil în ultimii 20 de kilometri, tot stârnise un mic incendiu. Copacii păşitori nu apucaseră să reacţioneze toţi la timp. Îmi părea un pic rău pentru ei, resemnându-mă să cred că a fost doar un accident. Pentru că zborul fusese planificat să se încheie într-o zonă pustie.

Mi-am desfăcut centurile şi am început inspecţia cabinei. Nu-mi mai păsa de lista de verificări, reactorul era avariat, nu mai puteam pleca. Mai era vorba doar de un mic factor numit supravieţuire. Nu mai aveam pe nimeni sus, pe staţie. Ajutorul putea veni la fel de bine mâine sau peste ani de zile. Furtuna de meteoriţi mă asigurase de asta când ne-a lovit pe neaşteptate. “Pe Zeus!” am exclamat. Priveam prin hublou la cei doi sori, Zeus şi Hera. Primul fugind de soaţa lui, furând pe ascuns din parfumul altora. Cel mai ades se ascundea în spatele Afroditei, a doua planetă. Vulcan era primul bolovan din sistem. Ars când de Hera când de Zeus, Vulcan nu făcea o centimă pentru exobiologie.

Aşa se făcuse ca misiunea principală să fie pentru Hefaistos, următorul bolovan stâncos şi drăcos de după Afrodita, cea mereu învăluită în voal de aburi şi de nori. Remarcabil mai puţin vulcanic decât Vulcan, Hefaistos era totuşi un tărâm al neliniştii şi al creaţiei. Pufnind şi răbufnind între plăcile continentale, cam la fel cum făcea Terra, dar mult mai maiestuos şi îndreptându-şi proiectile incandescente în special spre Ares, următorul astru al sistemului, stins, mai rece şi oarecum neprielnic vieţii.

Gelozia asta interplanetară ajunsese să mă cucerească şi pe mine. Miturile păreau să prindă viaţă. Întreg valsul orbital era fascinant aşa cum era proiectat pe boltă, deşi ecuaţiile lui Kepler explicau destul de clar dinamica orbitală a sistemului. Zeus şi Hera se alergau pe cerul amiezii. Era chiar între perioadele secundă şi terţă, când ambii sori erau vizibili, ocolindu-se straniu în jurul Afroditei, şi ea strălucind intens, ca într-o joacă de copii.

Pădurea se îndepărtase la impactul modulului. Doar copaci răzleţe începeau să revină, semn că solul se răcise destul că să dispară pericolul. Apă, telefon – poate vine cineva în vizită, sau pentru poze. Schimburi, în rucsac. Harta, pe telefon. Bun, îl iau şi pe cel de rezervă. Şi încărcătorul cu fuziune. Kitul de gătit. Kitul de dormit. Asta urma să fie cel mai greu. Unde în univers aveam să dorm? Ok. aveam să încep cu patrule scurte, numai bine să mă pot întoarce când mi se face somn, preferabil în perioada de penumbră.  Mâncare. Mai aveam un sandviş cu rucola şi o duzină de pastile. Sacul cu alimente şi fraţii lui erau sus pe orbită. Adică zborul simplu, de rutină, se complicase. Eram blocat la sol, fără alimente.

Vorba iepuraşului de paşti, aveam ditai morcovul. Şi nu ştiam să fie băştinaşi prin zonă. Tot ce văzusem de pe orbită erau pădurile astea mişcătoare, care părea că dau buzna după apă, de câte ori un cutremur sau un vulcan nou nouţ remodelau scoarţa şi schimbau cursul apelor. “Absolut neobişnuit” am exclamat eu cu voce tare. Bine, atunci. Hai să legăm prietenie cu plantele, poate îmi cedează nişte frunze. Din când în când.

M-am împachetat cu toate alea de mă simţeam ca Moş … Mai bine nu spun, că e din altă poveste. Mă descurc ok printre prietenii greci. Deşi nu foarte vorbăreţi, sunt dramatici şi atenţi la ce fac eu.

Da, în sfârşit, am făcut pasul mare. A durat cam un ceas să mă hotărăsc să deschid  chepengul şi încă pe-atât să cobor treptele. La ultima, am făcut cel mai mic pas posibil. Nimeni şi nimic n-a reacţionat violent şi le-am mulţumit tuturor printr-o expiraţie suficient de zgomotoasă încât să sperie asistenţa fie ea inexistentă sau improbabilă.

Un soi de iarbă verde-roşiatică şi sidefie unduia în apropiere. Părea că se apropie la limita imperceptibilului. “Nimic neobişnuit”, îmi zic. “Copaci păşitori, iarbă târâtoare. Ce-or fi animalele pe-aici? Rapide ca naiba sau capcane conservă?” Oho, experienţa urma să-mi fie îmbogăţită spectaculos. Şi culmea, nu aveam nici măcar o armă de foc la mine. Cel mai periculos obiect era o tigaie electrică autonomă, iar pe locul doi o lanternă variabilă de un kilowatt. Cvasi-inutilă pe planeta asta care nu cunoştea noaptea.  Briceagul vechi “swiss made” era mai mult o amintire de familie decât armă albă. Poate creionul laser de oprit sângerările… Ehe, dacă puteam să-i conectez controlerul la telefon, i-aş putea sparge limitările. Bateria care în mod normal era garantată pe durata zborului, ar trebui să reziste câteva luni în regim de saturaţie. Merita să încerc.

M-am uitat de jur împrejur şi m-am aşezat la umbra modulului. Am scos telul de rezervă şi creionul laser. Le-am scuturat simultan pe-amândouă şi pe ecranul telului se contură imaginea unui creion medical şi parametrii de stare: generator, temperatură, data fabricaţiei, seria de radio, versiunea de soft. Asta mă interesa cel mai tare. Era un Linux Torvalds Original. Pesemne cu parola de root de la începutul secolului. Am lansat brute-forcerul de pe tel şi într-o clipită a fost gata. Eram în sistem, cu toate bifele la vedere şi intervalele de reglaj frumos desenate de la verde la roşu. Foarte similare la culoare cu iarba care unduia din ce în ce mai aproape de picioarele mele. “Oh, mama!”. Cinci secunde mai târziu erau toate pe roşu, configuraţia salvată şi creionul repornit. Generatorul funcţiona un pic altfel. Mânerul de titan al creionului se încălzise simţitor, şi nu cred că de la mâna mea.

Am făcut o probă. Un scurt puls de lumină roşie, dar atât de intensă că eu am perceput-o drept un fulger alb-fierbinte, izbucni drept spre pâlcul de iarbă. O parte din firele de iarbă scăpară, strânse ghem şi rostogolindu-se ca bila de opt lovită de tacul câştigător la finalul partidei.

Restul fură mai puţin norocoase. Tăiate de laser, încremeniseră în tot felul de forme, amintind de salata creaţă tăiată în fâşii înguste. Puţin roşiatice la capete, în rest lăsând foarte mult verde vegetal să fie vizibil şi în mod cert apetisant. Le-am cules şi le-am pus în tigaie, singurul recipient pe care-l aveam la îndemână. Vaporii lăsaţi de laser încă nu se risipiseră şi dădeau o ușoară senzaţie de ţelină cu usturoi.

Nu mâncasem de ore bune, din cauza pregătirilor pentru coborârea planetară. Aşa că vă rog scuzaţi-mi lipsa de maniere şi tăcerea asupra felului cum a decurs gustarea. Vă mărturisesc doar că am fost mult mai decis să capăt a două şi chiar a treia porţie. A trebui să alerg un pic după a patra, mai pe seară, dar satisfacţia a meritat. Şi pot să vă jur că au fost cele mai picante şi savuroase mese din viaţa mea, până acum. Şi clar, definitiv, iarba târâtoare e plantă, nu animal.

 

Eugen Ştefan Lenghel s-a născut pe 10 ianuarie 1966 în Bucureşti. A urmat cursurile liceale la  CNSS – „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Este  absolvent al Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti şi consultant IT cu experienţă practică de peste 25 de ani.

Prima remarca pozitivă în SF a primit-o în 1984 de la Adrian Rogoz. În 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris” unde i-a întâlnit pe Dănuţ Ungureanu, Mihail Grămescu şi C.T. Popescu, fiind ales preşedintele cenaclului în 1988-1989. Prima sa proză SF publicată a apărut în Almanahul „Anticipaţia 1989”. Următoarea apariţie a fost volumul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1991.

După o lungă întrerupere a revenit la scris în 2010, participând la şedinţele ProspectArt şi devenind membru al SRSFF. A înfiinţat şi a condus redacţia Revistei SRSFF din 2011 până în octombrie 2012, când s-a retras din SRSFF. Din noiembrie 2012 este redactor şef al revistei Gazeta SF. A contribuit cu proză şi articole la revistele SRSFF, Nautilus şi Gazeta SF. Este membru al cenaclului WolfPack.

Blogul personal: http://lenghel.net

Eugen Lenghel

Eugen Lenghel

Eugen Ştefan Lenghel (n. 10 ianuarie 1966) este specialist în informatică cu experienţă de peste 30 de ani. Din 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris”, fiind ales preşedintele cenaclului între 1988-1989. A debutat cu proză scurtă în Almanahul „Anticipaţia 1990”, urmând publicarea numărul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1990, care îi este dedicat. A publicat în antologia de proză scurtă "Ferestrele Timpului", Tracus Arte, 2013 şi în antologia de poem fantastic "Cerul de Jos", Editura Virtuală, 2013. Debutul în volum este concretizat de colecția de proză scurtă "9 Istorii Reutilizate", Editura Tritonic, 2014. La Gaudeamus 2014 lansează al doilea volum de proză scurtă - "Numărătoare Inversă", editura Tritonic, 2014. În următorul an revine cu volumul "Fermierul virtual", apărut la Tracus Arte, 2015 și "Instabilitate cuantică", la Tritonic, 2015, ambele lansate la Târgul de carte Gaudeamus 2015. A avut contribuții de proză scurtă, eseuri și articole diverse în Luceafărul de dimineață, Revista SRSFF, Revista Nautilus, Gazeta SF şi Fictiuni.ro. Experiența de coordonator în publicistica virtuală, începând cu 2010 i-a permis ca în 2013 să înfiinţeze revista de literatură și arte vizuale Fictiuni.ro, pe care o conduce în prezent. Tot în 2013 inițiat și continuă să organizeze Festivalul Science & Fiction de la Râșnov. Blogul personal: Lenghel. Despre realitati.

More Posts - Website