Toate luminile de alertă montate pe pielea mea luminau spasmodic în spaţiul dintre dura mater şi craniu. Sirenele vuiau cu presiune în urechi, bubuind periodic în momentele de intensitate maximă. Nu reuşeam să-mi amintesc unde era comanda de anulare. Ceva îmi ţinea mâna dreaptă în jos. Abia atunci am realizat straniul situaţiei şi m-am trezit complet. Eram pe planetă, unde jos avea sens. Pielea îmi era hipersensibilă şi probabil tensiunea mult crescută. Tam-tam-ul din urechi nu se potolea aşa uşor. Apă, îmi trebuia de urgenţă apă.

Iarba asta avea ceva… mă simţisem o vreme ca şi cum aş fi fost pe staţie. Fruct, cred că am uitat cum am ajuns acolo. La fel de bine s-ar putea să fi fost doar în imaginaţia mea.

Deşi fără speranţă, am  refăcut procedura de pornire a modulului. Am ajuns la aceeaşi concluzie. Impactul cu solul a defectat prea multe module. Ambele surse de alimentare erau distruse. Sau poate nu? Era o slabă, subţire, infinitezimală posibilitate să fie doar  deconectate. Puţina mea experienţă în electronică nu mă ajuta. Iar sculele… lipseau. De s-ar fi gândit vreun isteţ să pună trusă de scule în portbagajul unui modul de asolizare, bazându-se pe pilot ca bun depanator…

Îmi venea să-i dau şuturi. Afurisită de rablă americană. Agenţia nu putea să cumpere decât ce era mai ieftin. Chinezii făceau marfa de calitate, asta o ştia orice copil. “Dă-i…” am vrut să exclam. Şi atunci am repezit un bocanc greu, de exterior, în panoul de sub consola de navigaţie auxiliară. Lămpile de control au clipit de câteva ori, iar monitorul principal părea că vrea să se aprindă. Am mai izbit o dată şi am obţinut acelaşi rezultat.

Eram intrigat. Sentimentele încă stăteau încolăcite ca şerpii sub piatră. Mai erau speranţe. Dar cât de mari erau şansele să pot porni maşinăria? M-am aplecat sub consolă. Panouri prinse cu şuruburi. Am scotocit dubă briceag. Nu aveam altceva mai bun. Panourile erau reci, semn că nimic electric nu mă pândea în spatele lor. Am început să desfac şurub cu şurub. Opt şuruburi la un panou. Am desfăcut unul şi am scos lanterna. I-am dat drumul şi am aşteptat o secundă până senzorii au potrivit iluminarea la nivelul optim. Şi atunci am realizat. Aveam noroc. Asta era vestea proastă. Dar la cum arătau firele, aveam de muncă de la şase luni la un an. Iar asta era o veste catastrofală.

Mă uitam şi nu-mi venea să cred. Parte din cablurile de sub consolă fuseseră retezate de o bucată de tablă deformată în urma şocului, la asolizare. Fructu-i… Aşa se întâmplă când cumperi ieftin. Ăștia au uitat să facă teste de impact de acum o sută de ani. Doar se laudă cu ele pe You!

Am ieşit din modul. Intram repede în depresie. Din cauza defecţiunii sau din cauza ierbii de ieri, nu mai conta. Aveam o şansă, mică de-altfel, de a ajunge înapoi pe staţie. Dacă găseam suficientă mâncare. Dacă reuşeam să refac cablajul. Dacă nu se arsese nimic altceva. Dacă nu înnebuneam între timp. Şi nici măcar nu se întâmplase să fie într-o zi de vineri.

Am scos apa de la brâu şi am sorbit o înghiţitură. Suficient cât să mă cutremur. Apă. Câtă mai aveam era prea puţină.  Atunci cred că am abandonat şi am închis ochii. Pentru vreo şase ore, după ceas.

***

– Nu pleca, mă ruga ea cu lacrimi în ochi.

– Trebuie. Suntem prea puţini piloţi calificaţi pentru cât spaţiu trebuie explorat. În câţiva ani resursele planetare or să fie insuficiente pentru a mai susţine douăzeci de miliarde. Ştii doar, că urmăreşti showurile de pe You!

Alma îşi scoase ochelarii G! şi îşi şterse delicat lacrimile. Se uită o clipă la mine, dar interacţia cu feederul o făcuse dependentă. Îi puse la loc, începând să uite de ce plângea. Se repezi în braţele mele, ferindu-şi fruntea.

– Dragule…

Asta mă speria cel mai tare. Acceptarea celorlalţi. O acceptare care-mi epuiza toate pretextele de renunţare la misiune. Aveam să iau cu mine doar amintirile…

Am început s-o sărut întâi pe părul mătăsos, blond, terminat cu o tunsoare in diagonală pe gâtul alb. Mi-am plimbat buzele pe pielea catifelată şi am simţit-o cum se arcuieşte ca o pisică, gata să atace. Apoi am trecut degetul peste îmbinările statice, eliberându-i sânii din capcana ţesăturii diafane. Aveam de gând să mai adaug o amintire, iar Alma avea şi ea nevoie.

***

Când m-am trezit, rezemat de trenul de impact, copacii păşitori păreau să se fi apropiat de mine. Mai mult, se mişcau într-una. Bulbi cărnoşi ieşeau încet din pământ, în timp ce alţii se afundau. Începuse un nou marş. De ce? M-am ridicat şi am lut-o la fugă, spre locul de care se  îndepărtau.  Vulcan? Cutremur? Secetă? Mă gândeam numai la pericole.

Ajuns la marginea pădurii am văzut doar întinderea vălurită, calmă, fără râurile de lavă caracteristice. Nu era pericol. Dar atunci ce?… Şi doar că mă apucă setea după alergarea nebună. Doar atunci m-am gândit la celălalt stimul. Apa. Venea apa în direcţia unde mărşăluiau copacii. Sincron, coordonaţi, îşi continuau paşii aparent greoi, dar pentru masele deplasate era absolut de înţeles. Bulbii care pesemne conţineau toată comoara unei plante. Parte apă, parte minerale şi oare ce altceva?

M-am repezit în partea opusă. Spre locul unde bănuiam că se formase noua albie de râu.  Alergam, depăşind coloanele vegetale în deplasarea lor maiestuoasă. Iar când am ajuns la apă, cu mult înaintea lor bineînţeles, păşind printre tufele de iarbă târâtoare, firul de apă care se strecura încet prin vale, abia udând solul, am simţit cum disperarea începe să mă cuprindă. Am încremenit, cu ochii la puţina apă care se scurgea, la pietrele care se udau încet, încet, la pământul care îşi schimba treptat culoarea. Uitasem de iarbă, de copaci, de aventura în care intrasem de puţină vreme.

Un foşnet părelnic de-abia se auzea. Părea că vine de departe. O adiere se stârni în atmosfera calmă. Amândoi aştrii centrali erau sus pe cer. De unde putea veni zgomotul? Foşnet de frunze? M-am dus spre o ridicătură din apropiere. Am pus mâna la ochi să privesc în direcţia zgomotului tocmai când apa năvălea furios prin vale. Viitura surprinse câteva smocuri de iarbă mai aventuroase. Începea să-mi placă. Măcar aveam de unde să iau apă, sperând din suflet că noul râu avea să rămână măcar câteva zile.

M-am aşezat, contemplând peisajul. Copacii se apropiau din toate direcţiile, iarba deja acoperise solul, iar apa curgea prin valea de smarald. Nu mai lipsea decât Moşul, ca să am un ajun de Crăciun cât se poate de fericit.

Primul pâlc de copaci se oprise la marginea apei, pe solul deja udat de viitură. Râul curgea constant, semn că nu urma să se oprească curând. Îşi aplecaseră ramurile spre apă, alcătuind o boltă umbroasă, stârnindu-mi nenumărate amintiri plăcute. Alma…

***

Oprisem barca lângă mal, sub sălciile înflorite. Albine roiau peste tot. Alma se feri când o insectă mai îndrăzneaţă se apropie atrasă de parfumul fetei. Un zâmbet mi se lăţi pe faţă.

– De ce râzi? Du-mă de aici. Nu vreau să mă înţepe vro albină. Ţi-ar place să mă vezi cum mă umflu, nu?

– Trebuie doar sa le laşi în pace. Daca nu le goneşti, nici ele nu te înţeapă.

– Nu cred… Mi-e frică de ele.

– Vino aici, i-am spus, întinzând braţele spre ea.

Se ridică încet, cu grijă, în barca legănată de valuri, şi se îndreptă spre mine.  Am cuprins-o cu braţele după umeri şi am început să privim, să ne bucurăm de soare. Căldura proaspătă pătrundea peste tot. Fulgi de plop, gâze, petale de flori, toate dădeau impresia unei ninsori în miez de mai.

– Mi-aş dori să fim împreună mereu! i-am şoptit la ureche.

Ea doar se strânse mai tare la pieptul meu.

***

La început nu mi-am dat seama ce se întâmpla. Ca nişte muguri la început, apoi din ce în ce mai mari, se umflau sfere verzi, agăţate de ramuri. Urmăream cu surprindere evoluţia lor. La un moment dat se opreau din crescut, după ce ajungeau de dimensiunea unei portocale. Dezvoltarea accelerată mă lăsa absolut siderat. Deşi o mai întâlnisem la anumite specii de pe Pământ, aici surpriza era totală.

Fructele, daca erau fructe, se opreau la mărimea maximă şi în scurtă vreme începură să-şi schimbe culoarea. O trecere rapidă de la verde la roşu, similară cu combinaţia ierbii târâtoare, dar mult mai intensă. M-am uitat la ceas. Tot procesul dura între treizeci şi treizeci şi cinci de minute, terminându-se cu un glob roşu strălucitor. Senzaţia de pomi de Crăciun era izbitoare, dar nimic nu mă pregătise pentru ce avea să urmeze. Globurile cele mai vechi şi mai strălucitoare se sparseră, pocnind exploziv. Fulgi mari albi începură să ningă prin aer. Aveam pomi, aveam globuri, începuse să ningă. Visam? Nu mâncasem iarba azi…

Am prins un fulg. Se topi instantaneu, lăsând o senzaţie uşor lipicioasă pe degete. Am prins alţii. Câtă vreme nu-i strângeam, erau albi şi pufoşi. Un miros vag dulce, puţin aromat, indecis ca vanilia, plutea odată cu fulgii.  Am pus limba pe unul iar senzaţia de dulce mă condamnă iremediabil. Am înghiţit imediat fulgul cu gust de vată de zahăr. O clipă mai târziu alergam nebun prin toată valea, culegând vata de zahar care ningea sub copacii plini de globuri roşii. Crăciun Fericit, dragilor, m-am gândit.

 

Episodul precedent: Exo, carte de bucate (1) 

 

Eugen Ştefan Lenghel s-a născut pe 10 ianuarie 1966 în Bucureşti. A urmat cursurile liceale la  CNSS – „Nicolae Bălcescu” din Bucureşti. Este  absolvent al Facultăţii de Cibernetică din Bucureşti şi consultant IT cu experienţă practică de peste 25 de ani.

Prima remarca pozitivă în SF a primit-o în 1984 de la Adrian Rogoz. În 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris” unde i-a întâlnit pe Dănuţ Ungureanu, Mihail Grămescu şi C.T. Popescu, fiind ales preşedintele cenaclului în 1988-1989. Prima sa proză SF publicată a apărut în Almanahul „Anticipaţia 1989”. Următoarea apariţie a fost volumul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1991.

După o lungă întrerupere a revenit la scris în 2010, participând la şedinţele ProspectArt şi devenind membru al SRSFF. A înfiinţat şi a condus redacţia Revistei SRSFF din 2011 până în octombrie 2012, când s-a retras din SRSFF. Din noiembrie 2012 este redactor şef al revistei Gazeta SF. A contribuit cu proză şi articole la revistele SRSFF, Nautilus şi Gazeta SF. Este membru al cenaclului WolfPack.

Blogul personal: http://lenghel.net

Eugen Lenghel

Eugen Lenghel

Eugen Ştefan Lenghel (n. 10 ianuarie 1966) este specialist în informatică cu experienţă de peste 30 de ani. Din 1986 a frecventat Cenaclul studenţesc „Solaris”, fiind ales preşedintele cenaclului între 1988-1989. A debutat cu proză scurtă în Almanahul „Anticipaţia 1990”, urmând publicarea numărul 6 al colecţiei „Clubul SF”, din 1990, care îi este dedicat. A publicat în antologia de proză scurtă "Ferestrele Timpului", Tracus Arte, 2013 şi în antologia de poem fantastic "Cerul de Jos", Editura Virtuală, 2013. Debutul în volum este concretizat de colecția de proză scurtă "9 Istorii Reutilizate", Editura Tritonic, 2014. La Gaudeamus 2014 lansează al doilea volum de proză scurtă - "Numărătoare Inversă", editura Tritonic, 2014. În următorul an revine cu volumul "Fermierul virtual", apărut la Tracus Arte, 2015 și "Instabilitate cuantică", la Tritonic, 2015, ambele lansate la Târgul de carte Gaudeamus 2015. A avut contribuții de proză scurtă, eseuri și articole diverse în Luceafărul de dimineață, Revista SRSFF, Revista Nautilus, Gazeta SF şi Fictiuni.ro. Experiența de coordonator în publicistica virtuală, începând cu 2010 i-a permis ca în 2013 să înfiinţeze revista de literatură și arte vizuale Fictiuni.ro, pe care o conduce în prezent. Tot în 2013 inițiat și continuă să organizeze Festivalul Science & Fiction de la Râșnov. Blogul personal: Lenghel. Despre realitati.

More Posts - Website