banner                                                           

          Este adevărat ce spun ei? Dar cine sunt ei? Sunt cei considerați nebuni, cei care cred în imposibil, cei care sunt sătui de minciunile societății, de efectul de turmă, de supunere… Ei vor să descopere adevărul, dar nu au de unde să știe cât de îngrozitor poate fi acel adevăr și cum îi poate marca. Dar dacă l-ar afla, ce s-ar întâmpla?

                                                         ***

          Era o noapte tristă de iulie, orașul dormea sub straja lunii, care cernea o pulbere de argint peste o casă întunecată. Era atâta liniște, încât frunzele copacilor care ocroteau strada păreau înmărmurite de o vrajă. Lumina stelelor veghea un loc aparent normal, iar dincolo de pereții singuratici ai locuinței, se auzea un glas cristalin:

          —  Când o să vă comportați normal? Haideți, dragii mei, vă rog! Nu mai am mult, faceți fericit acest chip necăjit! Mai e… puțin…

          După câteva momente, a pufnit în râs. Știa că electronii nu o să-i răspundă niciodată, erau doar particule încărcate cu sarcini negative. Cu toate acestea, continua discuțiile, nu avea alți prieteni cărora să le împărtășească gândurile. Când s-a apucat iarăși să spună câteva vorbe, a fost întreruptă de telefonul care suna și a răspuns timidă:

          — Alo? Cine este?

          De la capătul celălalt al firului, s-a auzit o voce masculină zicând cu îngrijorare:

          — Bună seara, Emiliana! Sunt doctorul Marius Ionescu. Am primit rezultatele analizelor tale și vreau să vii la cabinetul meu cât mai repede!

          Și-a amintit de acest medic bătrânel, cu părul argintiu și ochii ca două scântei vii. În urmă cu o săptămână, se decisese să își facă un control, pentru că nu se simțea deloc bine, avea dureri insuportabile de cap, amețeli, iar somnul niciodată nu venea. Nici nu știa de ce realizase analizele, în interiorul său simțea că zilele îi sunt numărate și nu prea îi păsa. Nu avea pe nimeni, era singură pe lume, ce rost ar fi avut să își prelungească suferința?

          — Bună seara, domnule doctor! O să vin mâine după-amiază. Vă mulțumesc pentru telefon! O seară plăcută!

          A închis și a lăsat gândurile negative să o macine. În trecut, avusese momente când își dorise sfârșitul, însă acum avea nevoie de puțin timp, pentru a-și continua cercetările. Credea că nu merită mai multe zile, nu se considera importantă, era doar o altă tânără absolventă a Facultății de Fizică din București și locuia în acest oraș. Fața sa mereu obosită îi ascundea adevărata vârstă, părea că îndurase multe ierni reci, nu doar 22. De la 12 ani fusese fascinată de știință, iar matematica o iubise întotdeauna, dar nu atât de profund. Cu timpul ajunsese să se căsătorească cu ea și putea spune că era marea și singura ei dragoste. Altă formă de iubire nu cunoscuse, nu credea foarte mult în forța aceasta nemărginită, trăia mereu bântuită de umbrele trecutului. Nu putea să doarmă, își amintea fiecare moment, simțea mirosul morții, vedea flăcările…

          În prezent, lucra în gravitația cuantică, o nouă ramură a fizicii, ce încerca să unească teoria relativității cu mecanica cuantică. Totuși, prima ei pasiune fusese fizica atomo-nucleară. Se simțea atrasă inexplicabil de radiații, considera știința propria sa gaură neagră. Totul s-a schimbat în urmă cu cinci ani, când părinții săi muriseră într-un accident de mașină, în care fusese implicată o bombă. Atunci își dorise să renunțe, credea că nu mai are pentru ce lupta, că sfera sa imaginară cu știința este distrusă. Nu știa de unde avusese dorința de a continua și de a deveni mai puternică. Uitase de speranță, își cususe rănile sufletești cu sârma negării. Tot ce o menținea în viață era credința că nu e real nimic, că e doar o iluzie și că nu este ea persoana care nu poate să se privească în oglindă. Toți o judecau pentru ceea ce era, pentru teoriile sale, ducea lupte cu societatea, însă nu fusese nimeni suficient de curajos să o întrebe dacă este bine. Adevărul era că monștrii conștiinței o ucideau în fiecare zi, dar continua totuși să-și arate zâmbetul, un zâmbet care ruginise. Voia să pară curajoasă, să învingă bătălia pe care o purta cu propria persoană, dar se temea că nu va reuși.

          Se înscrisese în urmă cu o lună la un club de fizică, condus de respectabilul profesor Andreescu, un domn sever, dar admirat de mulți studenți. Mâine, când geana zorilor va clipi, avea să îi prezinte eseul său, unde a scris despre niște teorii complexe referitoare la lumea înconjurătoare, încercând să aducă argumente, care să le susțină. Nu putea încă să le demonstreze, să găsească dovezi, dar își propusese să facă asta. Acele ceasului arătau ora unu, destul de târziu, iar ea nu putea să  adoarmă. Insomnia era unul dintre simptomele pe care le prezenta. Urma o zi importantă, trebuia să se odihnească, așa că a luat un somnifer, nu era prima dată și a adormit…

          Ziua senină sosește cu pași repezi,  iar lumina discului auriu se răsfrânge în văzduh ca pe mici de mici oglindi aeriene, marea de flăcări revărsându-se pe pământ. Emiliana se trezise odată cu dulcele soare, iar acum pășea pe aleea ce o conducea spre clădirea unde își desfășurau activitatea noii cercetători. Când a intrat, profesorul Andreescu le povestea celorlalți despre lumină:

          — Această undă electromagnetică are o viteză imensă, o viteză ce nu poate fi întrecută! Ce credeți că s-ar produce, dragii mei, dacă ar fi depășită?

          Până să răspundă ceilalți, ea se îndreaptă spre bărbatul cu ochelari maronii și îi zice:

          — Ar fi posibilă călătoria în timp!

         Auzind aceste cuvinte, un zâmbet ironic a înflorit pe chipul ofilit al profesorului, ce a rostit:

          — Domnișoară, iar o să ne iei cu poveștile SF? Aici discutăm ceva important! a ridicat tonul omul.

          — Atunci de ce ați mai întrebat? Știți prea bine metoda trenului care ar înconjura Pământul, iar pasagerii…

          — Iar avem această discuție?! Ți-am explicat de o mie de ori că nu se poate, Emiliana, pentru că oamenii s-ar deplasa prea încet și nu ar fi atinsă viteza luminii. Einstein a enunțat prea bine asta, o să îl contrazici tu? 

           Devenise agitat, îl enerva prea mult această tânără care părea că le știe pe toate. Nici ea nu se lăsa mai jos și își susținea cu tărie punctul de vedere:

         — Nu pot face asta, dar așa cum Einstein l-a contrazis pe Newton, poate că va apărea și un geniu care să-l egaleze sau chiar să-l întreacă. Stephen Hawking și Brian Greene sunt destul de talentați, zic eu.

          — Te rog să nu începem iar! Vreau să-mi dai eseul și să îl prezinți oral! Despre ce este vorba?

          — Despre realitatea noastră, domnule profesor. Mi-a intrat de mult timp în cap ideea că realitatea nu e decât o iluzie și există experimente care pot demonstra afirmația mea!

          — Fii serioasă! Asta e știință! a țipat de data asta profesorul.

          — Într-adevăr, este! Aveți nevoie de dovezi? Păi, după părerea mea, experimentul celor două fante confirmă spusele mele, la fel cum face pisica lui  Schrödinger  sau…

          — Sau nimic! Tu te auzi ce spui? Îmi demonstrezi pe zi ce trece că nu meriți un loc în lumea științei, teoriile tale sunt absurde! Dacă e o iluzie, atunci unde este adevărata realitate? Ai dovezi care să-ți confirme vorbele prostești? Nimeni nu bagă în seamă persoanele naive ca tine! Trezește-te, revino cu picioarele pe pământ!

          Câteva lacrimi îi răsăriseră în ochi, însă nu avea să cedeze. Nu înțelegea cum putea să fie atât de încăpățânat, nici măcar nu îi ascultase explicațiile, părea că are o problemă personală cu ea. În acel moment, i-a venit amețeală, a simțit că picioarele nu îi mai rezistă și a spus, tremurând:

          — Eu… eu nu mă simt prea bine… Trebuie să merg la spital, voi aborda acest subiect data viitoare, dacă îmi permiteți. Vă rog să-l citiți cu atenție!

            După treizeci de minute, era în cabinetul doctorului Ionescu, stând pe un scaun. Acesta se uita în ochii săi cenușii cu milă, nu știa cum să-i spună adevărul. Ea îl privea ca și cum l-ar fi rugat să îi șoptească că totul e în regulă, până când doctorul și-a făcut curaj:

          — Când ți-ai făcut analizele, mi-ai spus că ai dureri severe de cap, senzații de greață, nu vezi prea bine și…

          — Domnule doctor, vă rog, spuneți-mi ce am! l-a întrerupt fata.

          — Îmi pare rău, Emiliana, dar suferi de o tumoră cerebrală malignă. Când ai fost data trecută la mine, am bănuit asta și ți-am făcut examenul neurologic, testele RMN și celelalte analize. Se găsește într-o zonă delicată și nu poate fi operată.

          Auzind acestea, a rămas mută. Știa că are ceva, dar nu se gândea că este atât de grav. Ce putea să mai facă? Era condamnată la moarte și o durea sufletul că o să se despartă de știința sa preaiubită. Ea nu dorise să afle răspunsuri, nici nu avea timp să le dea, voia doar să pună întrebări, să pătrundă cât mai adânc în tainele Universului. Simțise întotdeauna că îi curge misterul științei prin vene, avusese o legătură atât de puternică cu aceasta. Când era adolescentă, nu se temea de ziua de mâine, cu toate că era pesimistă și o înspăimânta viitorul. Își spunea că nimic nu contează atâta timp cât va avea fizica și matematica. În urmă cu mulți ani, obișnuia să le scrie poezii, dar renunțase. Începuse să vadă scrisul ca pe o metodă de rupere a sufletului în bucățele mărunte, devenise dependentă de el și cu greu reușise să scape de acest drog.

         Toată viața i-a trecut prin fața ochilor. Până acum nu avusese importanță, dar când avea pentru ce să lupte, când putea să cerceteze cu adevărat, având o diplomă, părea că viața îi fura tot. Cât ura în aceste momente destinul, timpul… Considera că era vinovata și avea dreptate. Ea refuzase să doarmă nopți la rând pentru a scrie, ea nu mâncase cum trebuie, ea făcuse orice pentru a rezolva cât mai multe probleme, însă se confrunta cu ecuația ce nu avea soluție. Nici nu mai auzea ce îi spunea doctorul, era pierdută complet în gânduri. Ar fi vrut să fugă, să fugă la capătul lumii, așa că a început să alerge speriată din cabinetul doctorului, care striga după ea.

          Bobițe de mărgăritar înfloreau pe obrajii pe care macii și-au revărsat risipa de culoare. A intrat în lift și s-a pus jos, plângând cu suspine. Deodată, s-a auzit un zgomot, ascensorul s-a oprit și s-a luat lumina. Emiliana s-a panicat, nu suferea de claustrofobie, dar de data aceasta era îngrozită, iar teama de moarte îi accentua starea de rău. I se părea că pereții se strâng, iar spațiul devine din ce în ce mai mic, parcă ar fi vrut să o țină prizonieră. Da, așa se simțea, captivă în realitate, ca un șoarece de laborator, cobaiul cuiva necunoscut. Credea cu putere că nimic nu e real, că Universul e doar o hologramă și erau fizicieni în alte țări care erau de acord cu acest lucru, dar profesorul Andreescu nega cu vehemență. 

          Nu știa cât mai are de trăit, dar nici nu voia să consume medicamente inutile, care să îi prelungească agonia. În schimb, când era acolo, pe întuneric, singură, și-a jurat că o să îi demonstreze profesorului că ea are dreptate, chiar de-ar fi ultimul lucru pe care-l va face în această viață.

          În cele din urmă, liftul și-a revenit, iar Emiliana a ieșit din spital. Afară, mingea de foc se ascunsese sub plapuma norilor plumburii, iar picături de cristal cădeau din cerul trist. Natura pe care o adora atât de mult era în concordanță cu starea sa de spirit. Brusc, i-a venit o idee nebunească: și-a scos pantofii din picioare și a început să meargă desculță prin ploaia magică. Observa bălțile unde i se vedea părul zugrăvit cu niște cărbuni și trupul subțirel. Nici nu mai conta că va răci, momentul acela era unic, simțea cum apa o îmbracă în mantia purității, în haina copilăriei. O cuprinde un dor de perioada aceea fermecată când totul era posibil. Niciodată nu fusese un copil cu adevărat, fusese mereu diferită și de-asta toți o priveau ciudat. Nu avusese nici măcar un prieten la școală, ajunsese să discute cu electronii din diferite obiecte. Se înfuria că se comportau normal, deoarece știa că ei fac asta când sunt priviți de observator. Se întreba cum puteau să fie atât de inteligenți, părea că lumea înconjurătoare e o dezordine ordonată. Ei, oamenii, aveau tendința să spună că obiectele neînsuflețite nu au viață, însă electronii care compuneau acele obiecte erau atât de deștepți, le făceau să pară normale.

          Și-a amintit de părinții săi, care muriseră într-un oribil accident. De unde apăruse acea bombă în mașina lor? Trebuie să o fi pus cineva, însă poliția nu găsise niciun indiciu, nu aveau niciun suspect. Retrăia nopțile când ea nu putea să doarmă, iar mama, zâna cu părul întunecat ca o noapte fără stele și pielea de catifea, îi spunea povești cu glasul cald. Ce erou fusese tatăl său! Mai curajos decât Harap-Alb, muncise atât de mult ca rudele lui să aibă tot ceea ce le trebuia. Ei nu meritaseră acel final, ea ar fi trebuit să piară în locul lor. Nu se gândea că o să ajungă la ei după ce va muri, nu credea în rai sau iad. Era conștientă că știința fără religie e șchioapă, iar religia fără știință e oarbă. Ea credea că moartea e de fapt o iluzie, provocată de faptul că oamenii sunt atât de atașați de trupurile lor materiale. Corpurile erau cele care se transformau în mucegai, fiindcă sufletele trăiau veșnic și călătoreau într-un Univers paralel.

          A ajuns într-un final în locul pe care-l numea casă. Era de fapt un laborator imens, avea câteva camere mici, ce păreau normale. Știa că trebuie să fie puternică pentru a își continua cerecetările, așa că nu s-a mai gândit la nimic, nici la boală, nici la trecut… S-a concentrat pe lectura Teoriei Stringurilor. Era corectă din punct de vedere matematic, dar niciun experiment nu o putea demonstra. Această teorie susținea că lumea înconjurătoare este formată din corzi mici, aflate sub excitație. Ele plutesc în continuumul spațiu-timp și trebuie să fie întinse sub tensiune, pentru a deveni excitate. Se întreba când va fi finalizat acest concept ipotetic. Să fie adevărat că Universul nu are patru dimensiuni? Cât de mult o fascinau toate astea!

          S-a apucat să studieze dimensiunile actuale, trei spațiale și una temporală. Se gândea la timp, iar versurile unei poezii prindeau culoare în minea ei. Nu mai scrisese de atâta timp o poezie despre știință. Voia să lase gândurile să se amestece cu sentimentele pe o hârtie, ce rost mai avea să fugă de scris? Simțea că dacă se reapucă, se întâlnește cu un trecut pe care ar fi vrut să îl uite, dar nu putea să  îl evite. De ce renunțase la scris? Nici ea nu știuse foarte bine, probabil pentru că simțea că se îndepărtează de ceea ce iubea cu adevărat dacă o să continue cu poeziile. De data asta, nu mai conta nimic, fiindcă avea să piardă în curând știința, deci nu mai avea importanță dacă se descărca scriind ceva. Mâna i se mișca într-un mod ciudat, și-a luat vechiul stilou și a început:

          Noi credem că râul curge,

            Pentru că aduce lacrimi de sânge,

            Dar el poate fi înghețat,

            Doar că noi n-am observat.

 

           Oare roata se poate întoarce?

           Oare o nouă explozie se va face?

           Ne îndreptăm spre dezordine,

           Încă de la început, când era ordine.

 

           Fiecare taie pâinea în mod diferit,

           Există un mister umbrit

           De realitatea noastră,

           Care se găseşte pe axă.

 

           Săgeata se duce mereu,

           Direcția nu şi-o schimbă de vreau eu;

           Tunelul ar putea aduce fericire,

           Ar putea arăta spre o ieşire.”

          Acum se simțea mai bine. Fusese plăcut să se elibereze, zâmbea citind metaforele folosite. Da, timpul chiar era ca un râu, iar modul în care trece este subiectiv, diferă în funcție perspectiva fiecăruia. Într-adevăr, poeziile aveau ceva special, un fel de vrajă care îl ademenea pe scriitor. Și-a amintit de vremea când îi compunea scrisori lui M., dar aceasta nu îi răspundea niciodată. Totuși, îi plăcea să scrie pentru ea, pentru matematică. 

          După ce a mâncat câțiva biscuiți cu lapte, s-a băgat în pat. Fusese o zi lungă, era obosită și a ajuns repede la granița dintre realitate și imaginație, când a cuprins-o visul. Auzea o voce blândă care îi spunea, în timp ce se afla într-o cameră albă:

          — Vino, draga mea, să mergem!

          Emiliana a văzut un chip cunoscut în fața sa. Nu îi venea să creadă cine este acesta și a zis:

           — Ești chiar tu, Albert? Unde vrei să mergem?

           — Da, eu sunt, idolul tău. Hai în altă lume, unde să facem cercetări, locul tău nu mai este aici!

           — Nu pot, nu încă. Mai am câteva lucruri de făcut în viața asta.

           Ochii minții s-au deschis și s-a trezit speriată. Ce vis ciudat! Einstein îi făcuse o invitație într-un alt loc. Nu era de bine, presimțea că finalul se apropie, nu mai avea mult de trăit, trebuia să se grăbească.

          A doua zi, a plecat spre clubul de știință, hotărâtă să discute cu profesorul Andreescu. La ora prânzului, Emiliana stătea în fața celorlalți tineri cercetători și vorbea:

          — Imaginați-vă că undeva, în afara Universului nostru, există un computer imens, care a creat tot ceea ce vedem, iar lumea noastră e de fapt o proiecție holografică. Pare imposibil? Ei bine, nu este! Probabil o să spuneți că i-ar fi trebuit o cantitate enormă de energie, pe care nu avea de unde să o obțină, cu scopul de a crea o copie perfectă. Totuși, este de ajuns și una imperfectă, pentru a ne păcăli.

          S-a oprit câteva momente pentru a zări reacțiile celor din jur. Toți o priveau ca pe o ciudată, o nebună scăpată de la spitalul de psihiatrie. Dacă va trăi mai mult timp, poate chiar va ajunge schizofrenică. Și-a reluat apoi discursul:

          —  Noi nu trăim, ci suntem trăiți de ființe cu inteligențe colosale! Calculele marilor fizicieni au arătat că eu vă spun acum adevărul, noi suntem într-o simulare! Suntem captivi în propria noastră realitate și nu o să putem evada niciodată, pentru că un om din interior nu va putea privi spre exterior. Japonezul Yoshifumi Hyakutake a demonstrat matematic ceea ce vă spun acum. De asemenea, fizica cuantică spune că realitatea este creată de observator, sub efectul căruia particulele se transformă din unde probabilistice în particule vizibile.

          Andreescu a ascultat cu atenție, apoi a grăit:

          — Din punctul meu de vedere, asta e o interpretare filozofică  a realității, pe care tu o exprimi prin formule matematice ale mecanicii cuantice. Dragii mei, o primă problemă cu care ne confruntăm este că noi folosim în explicarea sistemelor cuantice termeni din fizica clasică, cum ar fi: timp, spațiu, viteză, sens. Definirea realității este dificilă, întrucât pleacă de la relația observator- observabil. Mi-ai spus data trecută, Emiliana, despre experimentul celor două fante. Păi, când efectuăm o observație, noi intervenim în experiment, dar observația evidențiază natura ondulatorie a radiației și căpătăm informații prea dificil de explicat despre traiectoria particulelor, care este tot o noțiune din mecanica clasică. Știu că vi se pare interesantă teoria colegei voastre, dar, să fim serioși, suntem oameni de știință!

            — Eu îmi susțin părerea orice ar fi! Știu că am dreptate!

            — Dacă o să continui așa, nu o să fii acceptată de alți oameni de știință! O să cercetezi toată viața singură!

            — Nu-mi pasă! Nu mă tem de singurătate, mi-a fost prietenă în toți acești ani! Mi-a fost alături când am simțit că mă înec în întuneric. Da, singură am luptat ca să ajung aici și tot singură vă voi demonstra dumneavoastră că este corect ceea ce spun eu.

           A plecat acasă și s-a scufundat în cercetări. Au trecut zile întregi și ea nu a dormit, nu a mâncat, tot ce făcea era să scrie și să citească, încerca să descifreze misterul naturii, dar era imposibil. Într-o noapte, s-a înfuriat, pentru că nu îi ieșeau calculele și a început să arunce cu obiecte prin cameră. Era nervoasă, vedea doar umbre, simțea că negura îi întinde o mână și a leșinat.

          S-a trezit între pereții unei camere de spital, înconjurată de aparate. Lângă ea, stătea pe un scaun profesorul Andreescu. Era surprinsă să îl vadă aici. Nu își amintea cum ajunsese în locul respectiv, se simțea slăbită, lipsită de orice putere. Presimțea că se apropie inevitabilul sfârșit și o enerva la culme faptul că nu putea să își continue cercetările. Profesorul o privește cu un ușor zâmbet și îi spune:

          —  Doctorul tău mi-a vorbit despre boala de care suferi. Emiliana, ești pe moarte și ai refuzat să primești ajutor! De ce? De ce ți-ai îngreunat singură situația?

          — Moartea este singura certitudine a vieții, nu are rost să amân finalul. Sunt dezamăgită că nu am putut să-mi termin lucrarea științifică pe care o începusem. Calculele mele au fost incorecte, am greșit experimentul pe care l-am încercat. Cred că ați avut dreptate și vă datorez scuze pentru că v-am contrazis.

          — Renunți așa ușor? Tocmai tu? Am prins drag de tine, să știi. Eu te-am creat și îmi pare rău să te ucid acum, însă ți-ai semnat chiar tu sentința.

          Fata rămâne mută de uimire. Despre ce vorbea omul acesta? Ea avusese un tată, acela o concepuse, împreună cu mama sa. Cum ar fi putut el să o omoare? Cu vocea tremurândă, șoptește:

          — Ce… tot… ziceți?

          — Cred că meriți să știi adevărul, draga mea. Sper să nu te doară prea tare! Tu ai avut dreptate mereu, iar eu am știut asta și din această cauză te certam, spunându-ți că te înșeli. Da, lumea voastră nu e reală, ci este o simulare, un joc creat de noi. Probabil că o să te întrebi cine suntem și de ce facem acest joc. Din dorința de a cunoaște, de a explora noi orizonturi și de a ne distra. Semenii mei trăiesc într-o galaxie de care pământenii nici măcar nu au auzit, avem un Univers cu legi complet diferite de ale voastre. De când ne știm am practicat această ,,meserie”, fără să știm de ce. Am ajuns să credem că și noi suntem controlați, oare unde se sfârșește șirul?

          Emiliana simțea cum fiecare cuvânt îi străpunge sufletul ca un cuțit cu două tăișuri. În sfârșit, afla aceste secrete, care veneau ca niște ace ce îi înțepau inima deja sângerândă. Ce pansamnet putea să-i mai aline durerea? A ascultat în continuare:

         — Cum v-am făcut pe voi, oamenii? Prin programare, printr-un cod pe care nu îl veți înțelege niciodată, sunteți mașinării, iar tot ceea ce credeți că e real este o iluzie. Ideea e că ne cam plictisesem, doream să încercăm ceva nou, să ne depășim limitele. Atunci, mie mi-a venit un gând: să formez ceva diferit, ceva ce nimeni nu mai văzuse și ai apărut tu. Intenționat, ți-am lăsat câteva informații despre lumea noastră, fiind curios să aflu cum le vei manevra. Am vrut să te fac să pari ciudată, să te lupți cu singurătatea, să fii ignorată și criticată, tocmai pentru a munci din greu și a merge mai departe. 

          — Ce s-a întâmplat mai departe?

          —Mi-am dat seama că am greșit, deveniseși prea bună și erai în stare să compromiți toată operațiunea, așa că am început să îți pun obstacole. Am crezut că dacă voi acționa astfel încât părinții să îți fie uciși, vei renunța la fizica atomică și nucleară, însă ai trecut la gravitația cuantică. M-am înfuriat, am scris un nou cod și ai fost diagnosticată cu tumora cerebrală. Mă gândeam că o să te sinucizi, dar nu ai făcut nici acest lucru. Nu înțeleg cum ai putut să încerci să îți controlezi destinul, scris deja de alții. Nu am reușit să te înțeleg și nici nu o voi face, de aceea, cea mai bună soluție este moartea pentru tine. Povestea e lungă și complicată, însă esența e următoarea: nu ai greșit demonstrațiile, tu ai fost experimentul eșuat!

          Nu mai știa ce să spună, o cuprinsese un amalgam de sentimente. Era bucuroasă fiindcă avusese dreptate, dar nu-și imaginase niciodată aceste lucruri. Știuse mereu că ea era anormală, nu crezuse că avea ceva special. Voia să fie mai bună, perfecțiunea era obsesia sa, cu toate că era conștientă că e un ideal imposibil de atins. Se simțea dezamăgită, nici măcar nu putea să mai spună că e om. Ce era ea? Un robot? Un program? Poate că ar fi fost mai bine să nu insiste asupra cercetărilor, nu ar fi suferit acum atât de mult. Cumva, era bucuroasă pentru că avea să moară, nu dorea să se mai afle în acest cerc strâmt. Mereu își dorise să fie liberă, să zboare cu aripile speranței în tărâmul magic al științei, însă se lovise de nenumărate ori de zidul rece al realității și renunțase să mai spere, să mai creadă în ceva. Își îmbrăcase sufletul într-o haină de plumb, care să o protejeze de radiațiile societății. Acum era goală, îi fusese distrus scutul și era vulnerabilă. Știa că s-a condamnat singură, că s-a autodistrus, dar nu regreta. Ar fi făcut din nou aceleași lucruri, doar pentru a trăi în lumea misterioasă a științei. Nu înțelesese niciodată legătura dintre ele, fizica era ca un magnet, care o atrăgea cu forțe infinite. De multe ori, o considera un fel de zeiță, ar fi făcut orice sacrificiu, deoarece îl merita. Ea nu avea să fie aleasă nicicând, era o simplă muritoare. Acum știa că e ceva mai mult, nu era obișnuită, motiv din care mulți o urau.

          În timp ce-i cădea o ultimă lacrimă cristalină, i-a zis bărbatului:

          — Niciodată nu mă veți înțelege, pentru că eu nu fac parte din lumea acestor creatori sau din cea a oamenilor de rând. Eu trăiesc în sfera mea, unde încăpem doar eu și îndrăgita știință!

                                                     ***

         Odată, am făcut parte din categoria celor diferiți, din categoria celor care luptă pentru adevărul lor, pentru propriile concepții. Când eu eram Emiliana, m-am zbătut cu misterele realității dure, dar azi nu pot să vorbesc despre ea ca și cum ar fi fost eu. Cine a fost această fată? O marionetă care a reușit să rupă sforile păpușarului ce o controla și a zburat într-o lume necunoscută. Eu nu mai trăiesc pe o scenă, dar nu sunt nici regizor. Sunt doar eu, cea care ar fi trebuit să fiu mereu.

          În cele din urmă, profesorul Andreescu mi-a dat o nouă șansă, a scris un alt cod, prin care m-a vindecat. Ba mai mult, m-a invitat în acel Univers al creatorilor și am cercetat împreună până când a murit de bătrânețe acum câțiva ani. De atunci, continui singură descoperirile și mai zâmbesc când îmi amintesc că eu am fost un experiment. Nu știu dacă voi reuși să descifrez misterele mediului înconjurător, însă sunt sigură că există un motiv pentru care nu am murit atunci. Sunt cu un scop în lumea științei și poate chiar am fost deosebită dacă am fost aleasă. Într-adevăr, doare să știi că te-ai transformat într-o greșeală, mai bine spus, că te-a transformat cineva, însă nu aveam de unde să cunosc aceste lucruri. Mare dreptate avea minunatul Einstein când spunea: ,,Totul este dinainte stabilit, începutul ca şi sfârşitul, prin forţe asupra cărora nu avem nicio putere. Este prestabilit pentru o insectă, la fel ca pentru o stea. Fiinţele umane, plantele sau praful, noi toţi dansăm după o melodie tainică, pe care o fredonează un cântăreţ nevăzut din îndepărtatul Univers.” 

          Totuși, putem schimba pașii valsului vieții și să ne îndreptăm spre viitorul pe care ni-l dorim. Noi avem puterea în mâinile noastre, suntem creatorii destinului pe care-l vom urma! Trebuie doar să învățăm să ne ridicăm după fiecare cădere, să ne continuăm zborul fermecat. Putem picta fericire pe pânza vieții doar dacă avem curajul de a încerca să existăm, să fim noi, nu să ne ascundem în spatele unui chip de lut. Să găsim soluțiile ecuației vieții și să învățăm să trăim, nu să fim trăiți!

Raluca-Maria Panait

Raluca-Maria Panait

Nu contează cine sunt eu, nu ar interesa pe nimeni o autobiografie. O să spun doar că studiez la Liceul Teoretic ,,Mihai viteazul” din Caracal, într-o clasă de matematică-informatică-bilingv. Cel mai important lucru despre mine este că scriu și încerc să mă vindec astfel de realitate. O să îți dau un sfat, dacă îmi permiți: pășește cu atenție printre rândurile mele, cititorule, ai grijă să nu cazi în gropile pe care le adăpostesc printre cuvinte și ferește-te de blestemele întunericului!

More Posts