Doctorul Heidegger, acel om foarte neobișnuit, invită odată patru prieteni la o întâlnire în biroul său. Trei dintre ei erau domni în vârstă, cu bărbi albe, domnul Medbourne, colonelul Killigrew și domnul Gascoigne, și mai era și o bătrânică firavă al cărei bărbat murise, astfel că i se spunea văduva Wycherly.

          Cu toții erau persoane bătrâne și triste, care nu avuseseră parte de noroc în viață. Când fusese tânăr, domnul Medbourne își pierduse toată averea într-o afacere planificată prost. Colonelul Killigrew își irosise sănătatea și cei mai frumoși ani desfătându-se cu femei și băutură. Domnul Gascoigne era un politician falit, având un trecut întunecat.

          Cât despre văduva Wycherly, se spune că fusese cândva o mare frumusețe. Însă unele povestiri șocante despre trecutul ei îi făcuseră pe cetățenii din oraș să o respingă. Deci, ea trăia mai mult singură.

          Merită menționat și faptul că fiecare dintre acești trei bărbați îi fuseseră iubiți în tinerețe văduvei și că fuseseră la un moment dat pe punctul de a se ucide unul pe altul pentru ea.

          „Dragii și vechii mei prieteni”, spuse doctorul Heidegger, „Aș avea nevoie de ajutorul vostru într-unul dintre micile mele experimente.” Le făcu semn să se așeze.

          Biroul doctorului Heidegger era un loc foarte straniu. Camera întunecoasă era plină de cărți, pânze de păianjen și praf. O oglindă veche, care atârna între două rafturi cu cărți, se spunea că arăta fantomele tuturor pacienților morți ai doctorului.

          Pe un alt perete atârna un tablou înfățișând o tânără femeie, pe care doctorul Heidegger ar fi trebuit să o ia de soție cu mult timp în urmă. Însă ea murise în noaptea dinaintea nunții, după ce băuse una dintre doctoriile lui. Cel mai misterios obiect din cameră era o carte mare, învelită în piele neagră. Se spunea că era o carte de magie.

          În după-amiaza de vară a povești noastre, o masă neagră fusese așezată în mijlocul camerei. Pe ea era o vază de sticlă. Patru pahare erau de asemenea pe masă.

          Doctorul Heidegger era renumit pentru experimentele sale neobișnuite. Însă cei patru oaspeți ai săi nu se așteptau la nimic foarte interesant.

          Doctorul luă cartea de magie. Dintre paginile sale scoase un trandafir vechi și uscat.

          „Acest trandafir”, spuse doctorul, „mi-a fost dat acum cincizeci și cinci de ani de către Sylvia Ward, al cărei portret este pe acest perete. Ar fi trebuit să-l port la nunta noastră. Ați crede că ar fi posibil ca acest vechi trandafir să poată înflori din nou?”

          „Nicidecum!” spuse văduva Wycherly întorcându-și capul. „Ai fi putut la fel de bine să întrebi dacă fața plină de riduri a unei femei bătrâne ar putea înflori din nou.”

          „Priviți!”, răspunse Doctorul Heidegger.

          Se întinse către vază și aruncă trandafirul uscat în apa pe care aceasta o conținea. Curând, o schimbare începu să se petreacă. Petalele zdrobite și uscate se mișcară și-și schimbară încet culoarea din maro în roșu. Și iată, trandafirul vechi de jumătate de secol arătând la fel de proaspăt ca în ziua în care Sylvia Ward i-l oferise iubitului ei.

          „Un truc foarte frumos”, spuseră prietenii doctorului. „Care-i secretul?”

          „Ați auzit vreodată de Fântâna Tinereții?”, întrebă doctorul Heidegger. „Exploratorul spaniol Ponce De Leon a pornit în căutarea ei cu secole în urmă. Dar nu a căutat unde trebuia. Dacă sunt corect informat, Fântâna Tinereții se află în sudul Floridei. Un prieten de-al meu mi-a trimis apa pe care o vedeți în vază.”

          Doctorul umplu cele patru pahare cu apă de la Fântâna Tinereții. Lichidul produse bule micuțe, care urcară către suprafața argintie. Bătrânii oaspeți acceptară să bea apa, deși nu credeau în puterile sale.

          „Prieteni, înainte de a bea…”, spuse doctorul, „ar trebui să vă trasați câteva reguli generale după care să vă ghidați când veți trece pentru a doua oară prin pericolele tinereții. Aveți o viață întreagă de experiență care să vă călăuzească. Gândiți-vă ce păcat ar fi dacă înțelepciunea și experiența nu v-ar servi drept ghizi și învățători.”

          Cei patru prieteni ai profesorului râseră. Ideea că vreodată ar putea repeta greșelile tinereții li se păru hazlie.

          „Atunci beți!”, spuse doctorul. „Mă bucur că am ales atât de bine persoanele pentru experimentul meu.”

          Ridicară paharele către buze. Dacă lichidul era cu adevărat magic, atunci nu ar fi putut să fie oferit unor ființe umane care să aibă mai mare nevoie de el. Cei patru arătau de parcă n-ar fi cunoscut niciodată tinerețea sau plăcerea. De parcă ar fi fost mereu acele creaturi slabe și nefericite care erau acum aplecate peste masa doctorului.

          Băură apa.

          Aproape imediat, oaspeții simțiră o îmbunătățire. O strălucire ca a soarelui le lumină fețele. Se priviră unul pe altul, închipuindu-și că o putere magică deja începuse să le netezească ridurile fețelor.

          „Repede! Mai dă-ne apă din aceasta minunată!”, strigară. „Suntem mai tineri, dar suntem încă prea bătrâni!”

          „Răbdare!”, spuse doctorul Heidegger, care urmărea experimentul cu calmul omului de știință. „Ați petrecut mult timp îmbătrânind. Sunt sigur că puteți aștepta jumătate de oră ca să întineriți!”

          Le umplu paharele din nou. Cei patru băură lichidul dintr-o singură sorbitură. Alunecându-le pe gât, părea că le schimba întreg organismul. Ochii le deveniră curați și strălucitori. Părul li se schimbă din argintiu în nuanțe mai întunecate.

          „Draga mea văduvă, ești minunată!”, strigă colonelul Killigrew, care privea cum semnele vârstei îi dispăreau de pe față.

          Văduva fugi către oglindă.

          Cei trei bărbați începură să se poarte în așa fel încât dovediră magia apei din Fântâna Tinereții.

          Mintea domnului Gascoigne se orientă către chestiuni politice. Vorbi despre naționalism și despre drepturile oamenilor. De asemenea, își șopti sieși secrete.

          În tot acest timp, colonelul Killigrew intonase cu putere cântece de pahar, plimbându-și ochii pe trupul cu forme armonioase al văduvei Wycherly.

          Domnul Medbourne făcea socoteli în dolari și cenți pentru a finanța un prezumtiv proiect. Ar aproviziona Indiile de est cu gheață, legând balene de iceberg-urile polare.

          Cât despre văduva Wycherly, ea stătea în fața oglinzii întâmpinându-și imaginea ca pe un prieten pe care-l iubea mai mult decât orice pe lume.

          „Dragul meu doctor”, se tângui, „te rog, mai dă-mi un pahar!”

          Doctorul le umpluse deja paharele din nou. Era acum aproape de apus, iar camera era mai întunecoasă decât oricând. Dar o lumină ca a lunii străluci dinăuntrul vazei. Doctorul stătu pe scaunul său, privind. Bându-și al treilea pahar cu apă, cei patru oaspeți au fost surprinși de expresia misterioasă a feței doctorului.

          În următorul moment, graba emoționantă a tinereții le inundă sângele. Erau acum în floarea vârstei. Își aminteau de grijile fără sfârșit, tristețea și bolile bătrâneții ca de un vis urât, din care se treziseră.

          „Suntem tineri!”, strigară.

          Oaspeții erau un grup de adolescenți veseli și plini de energie. Râseră de hainele de modă veche pe care le purtau. Strigară de veselie și alergară prin cameră.

          Văduva Wycherly – dacă o asemenea tânără domnișoară putea fi numită văduvă – alergă către scaunul doctorului și-l invită la dans.

          „Te rog să mă ierți”, îi răspunse doctorul încet. „Nu mai dansez de multă vreme. Dar acești trei tineri bărbați ar fi bucuroși să aibă o parteneră atât de frumoasă.”

          Bărbații începură să se certe virulent pentru privilegiul de a dansa cu ea. Se adunară lângă geam, fiecare încercând să o prindă.

          Atunci, printr-o ciudățenie datorată întunericului camerei, oglinda cea înaltă se spune că a reflectat siluetele a trei bătrâni cărunți, disputându-și o femeie bătrână și apusă.

          Luptându-se pentru favorurile femeii, cei trei bărbați se întinseră brutal unul spre grumazul celuilalt. În încleștarea lor, răsturnară masa. Vaza se sparse într-o mie de cioburi, iar apa Tinereții curse într-un șuvoi strălucitor pe podea.

          Oaspeții rămaseră nemișcați. O răcoare ciudată puse încet stăpânire pe ei toți. Îl priviră pe doctorul Heidegger, care-și ținea prețiosul trandafir. Floarea se ofilea și se usca din nou.

          Oaspeții se uitară unul la altul și-și văzură chipurile schimbându-se înapoi. „Îmbătrânim atât de curând?”, se tânguiră.

          Era adevărat. Puterile Apei Tinereții erau numai temporare.

          „Da, prieteni, sunteți din nou bătrâni”, spuse doctorul. „Iar Apa Tinereții este vărsată pe jos. Însă chiar dacă ar curge într-un râu chiar la ușa mea, eu tot nu aș bea-o. Aceasta este lecția pe care mi-ați predat-o!”

          Dar cei patru prieteni ai doctorului nu învățaseră nicio asemenea lecție. Hotărâseră într-o clipă să meargă în Florida și să bea de dimineață, la prânz și seara din Fântâna Tinereții.

          (În traducerea lui Alexandru Lamba)

Nathaniel Hawthorne

Nathaniel Hawthorne

Nathaniel Hawthorne (n. Nathaniel Hathorne în 4 iulie 1804 - d. 19 mai 1864) a fost un romancier și nuvelist american. S-a născut în 1804 în orașul Salem, statul Massachusetts ca fiu al lui Nathaniel Hathorne și Elizabeth Clarke Manning Hathorne. El și-a schimbat, mai târziu, numele în "Hawthorne", adăugând un "w" pentru a se deosebi de rudele sale, inclusiv de John Hathorne, un judecător care a participat la Procesele Vrăjitoarelor din Salem. Hawthorne a frecventat cursurile Colegiului Bowdoin și l-a absolvit în 1825; printre colegii săi erau viitorul președinte Franklin Pierce și viitorul poet Henry Wadsworth Longfellow. Hawthorne și-a publicat anonim prima sa operă, romanul intitulat "Fanshaw", în 1828. El a publicat mai multe nuvele în publicații periodice variate, nuvele pe care le-a reunit în 1837 sub titlul "Basme spuse de două ori" ("Twice Told Tales"). Litera stacojie a fost publicată în 1850, urmată de o succesiune de alte romane. Multe dintre scrierile lui Hawthorne au ca țintă Noua Anglie, multe opere cuprinzând alegorii morale de inspirație puritană. Lucrările sale de ficțiune sunt considerate ca făcând parte din mișcarea romantică, mai precis, din Romantismul Sobru. Temele sale au adeseori în centru răul înnăscut și păcatul umanității, iar operele lui transmit adeseori mesaje moralizatoare și au complexitate psihologică. Operele sale publicate includ romane, nuvele și biografia prietenului său Franklin Pierce.

More Posts