GSF78 banner-650

          Hărăbaia sărise de pe şină în zona Fra Mauro, la mai puţin de 20 de kilometri de masivul Doerfel, care strivea totul în jur cu cei 8000 de metri ai săi. Nu ştiam dacă să-i zicem ghinion sau să-i înjurăm bine pe cei de la Întreţinere şi Exploatare. Whipple a mormăit ceva la adresa mamei inspectorului de linie, şi-a tras în grabă costumul masiv de protecţie şi a intrat în camera-ecluză. Peste trei minute, l-am zărit afară, dând ocol zonei în salturi lungi, perfect calculate, care-i trădau anii îndelungaţi de muncă la joasă gravitaţie.

          Mi-a făcut semn cu braţul de pe o muche zimţată.

          — Ellison, lasă dracului văicăreala şi scoate nasu’, că e groasă rău!

          Avea o voce de-a dreptul strepezită şi ştiam bine ce va să zică atunci când atingea această tonalitate. Mi-am pus, de urgenţă, salopeta presurizată şi m-am strecurat în interiorul ecluzei.

          Afară, m-a întîmpinat un vîrtej de praf, care s-a lipit imediat de cască, din cauza energiei electrostatice, cu care se încărca, ori de câte ori staţiona mai mult timp în debara. Am şters-o cum am putut, în zona vizorului. Discul îndepărtat al Soarelui se pregătea să se dea de-a dura pe una din pantele lui Doerfel. Noaptea lunară se găsea numai la cîţiva paşi.

          Transportorul alunecase către dreapta, în direcţia de mers, părăsind şina de înaltă energie, şi se rezemase cu flancul de-o stâncă teşită. L-am privit descurajat: la cei 14 metri lungime şi la cele 48 de tone greutate, chiar dacă aici totul cântărea de şase ori mai puţin, fără două turbopistoane cu ghidaj n-am fi reuşit nici măcar să-l clintim.

          — Şi chiar dacă am putea! rânji Whipple. Ia priveşte aici…

          Un tronson de aproape trei metri avea linia de sus a “T”-ului ruptă, de parcă cineva ar fi apucat de ea şi ar fi tras cu putere.

          — Şi ce putere! comentă Whipple. Aici e lucrătură, nu jucărie!

          — Nu cred că mitocanii ăia de la Hundhausen ar fi avut atâta minte să…

          — Uite că au avut, replică acru Whipple, trăgând un şut într-un bolovan cafeniu.

          De trei decenii, pe Selena îşi disputau supremaţia în materie de minerit trustul germano-olandez Hundhausen şi firma spaniolă Dorado. Întrecerea se dovedise dură şi de uzură. Cu toate acestea, nici una dintre părţi nu se pretase vreodată la lovituri nepermise. Niciodată, până acum.

          Nu prea puteam face mare lucru, asta era sigur. Aşa că am expediat o depeşă la Centru, cu datele evenimentului şi coodonatele exacte ale locului unde ne găseam, după care am servit o cină frugală şi am ieşit din nou, să vedem ultimele clipe ale zilei. Baza Macris-2, unde staţionam în timpul liber dintre două misiuni, este pe trei sferturi subterană şi nimeni nu are posibilitatea şi nici timpul liber necesar pentru a admira panorama unui astfel de eveniment, repetabil la fiecare 14 zile terestre.

          Odată discul de culoarea lămâii trecut de primul pisc, întunericul de catran a explodat, pur şi simplu, în jurul nostru. Ne-am aşezat pe scara lată a cabinei şi ne-am apucat să pălăvrăgim. Oricum, pînă la apariţia secerei albastre a Terrei aveau să se mai scurgă câteva ceasuri bune. Iar pe cei de la Centru îi durea undeva că noi îi aşteptam cu duba de întreţinere.

          — Ce mă-sa se întâmplă aici?

          L-am văzut pe Whipple făcându-şi brusc vânt înainte. Luminile roşii de poziţie ale costumului descriseră un arc lung şi se opriră la aproape zece metri de transportor.

          Am repetat figura, mai înainte ca apelul său să-mi sune în căşti. Era un puţ cam de o jumătate de metru în diametru, din care ieşea vertical un spot de lumină roşie. Apoi am observat, uluit, o vietate cam de trei palme lungime, căţărându-se pe stâlpul fotonic, asemenea unui păianjen.

          — Fereşte-te, Ellison! La naiba, s-ar putea să ne prăjească cu vreo substanţă necunoscută.

          Sfatul părea cuminte, aşa că m-am retras la o distanţă apreciabilă.

          — La naiba, sigur că nu vă prăjesc cu nimic, dobitocilor! Veniţi mai aproape!

          Puteam să jur că glasul nu răsunase în căşti, dar asta nu m-a împiedicat să-l aud foarte distinct. Şi, după figura pe care o afişa Whipple, înţelegeam că lucrurile stăteau cam la fel şi în cazul său.

          — O chestie telepatică, probabil, îmi transmise el pe lungimea de avarie. Am eu impresia sau am dat peste prima fiinţă extraterestră inteligentă?

          Falsa aranchidă se căţărase pe o piatră lată, aflată între noi, şi părea că ne priveşte simultan. Spun “părea”, deoarece nu dispunea de nici un fel de organ al vederii. Corpul îi era constituit din patru picioare groase, arcuite, şi dintr-un fel de con, ce emitea o lucoare palidă, fosforescentă.

          — Nu contează, reveni vocea. De ce-aţi declanşat semnalul?

          — Semnalul…?! Whipple mă privi lung.

          — Semnalul, da. Nu aşa se spune în sistemul vostru de comunicare? Vibraţia de 24.000 de cicli. Chiar şi acum mai trepidează platoul. S-a încheiat procesul de apropiere?

          — Ascultă, libarcă afurisită! se răţoi Whipple supărat. Ori vrei să ne spui, clar, ce te doare, ori te vâri înapoi, la cămăruţă, până nu-mi vin dracii!

          Libarca nu păru însă în nici un fel impresionată de ameninţare. Rămase, în continuare, neclintită, aşa că nu ştiai dacă este o bucată de piatră cu o formă stranie sau o fiinţă vie, raţională şi… telepată.

          — Am crezut că sunteţi Gardienii lăsaţi de Misionaria la ultima Ieşire. Am recepţionat semnalul şi am părăsit starea de stază pentru a verifica parametrii exteriori. Dacă nu sunteţi Gardienii, atunci cine sunteţi, mă rog?

          — În regulă, Whipple, i-am luat-o înainte, văzând cum se umflă în el. Răspund eu. Suntem piloţi de transportoare de clasă BW. Cărăm minereu de la staţiile de exploatare către spaţiodromuri. Venim de pe bătrîna Terra, dacă asta-ţi spune ceva. Dar tu?

          — Piloţi… bombăni vocea de nicăieri. Minereu…

          Se auzi un mormăit şters, de parcă ar fi jonglat cu serii de noţiuni neclare, apoi glasul reveni în forţă.

          — Vrei să spui că veniţi de pe planeta pe care o satelizăm? Nu se poate!

          — Uite că se poate! se maimuţări Whipple, pe care-l mânca limba. Chiar de-acolo venim! Problema e de unde vii tu, gândac nenorocit. Nu cumva tocmai tu ne-ai ronţăit şina?

          Gîndacul nenorocit nu răspunse imediat. Tăcu o vreme, făcând ca tija verticală dintre noi să-şi modifice culoarea de la roşu la verde, apoi la albastru şi iar la roşu.

          — La ultima ieşire, vehiculul nostru realiza o elipsă cu raza mică de 25.395.420 km, spuse rar vocea şi, pentru prima oară, vietatea ridică una dintre pode către noi. Gardienii de atunci ne-au comunicat că pe planeta vecină sălăşuiau nişte reptile uriaşe, a căror linie evolutivă era aproape încheiată. Puteam să efectuăm, fără teamă, transferul şi să pornim mai departe. Întrebarea este de unde naiba aţi apărut voi?

ACexplorari

 

          — Transferul? Ce fel de transfer? am întrebat repede, ars de o bănuială neagră.

          — Transferul gazelor din atmosfera planetei, şovăi vocea. Drumul pe care s-a angajat expediţia este foarte lung şi, din când în când, trebuie să ne oprim şi să extragem combustibilul pentru navă de pe unde putem. Cînd am început operaţiunea, am avut grijă să nu încălcăm legile galactice privitoare la inteligenţă. Aşa că întrebarea rămâne: voi de unde v-aţi făcut apariţia pe planeta vecină?

          Whipple îşi lăsă mâna să alunece pe tocul armei.

          — Nu înţeleg, m-am repezit, ca să-l acopăr cumva, distrăgând atenţia vietăţii. Ce fel de apropiere este asta, în etape de zeci de milioane de ani? Pentru rasa voastră timpul nu contează?

          — Combinaţiile dintre organic şi anorganic conduc uneori la rezultate uluitoare, râse vocea, cu un aer superior. Timpul… înţeleg ce va să însemne această noţiune pentru voi, dar nu ştiu cum să-ţi explic modul în care-l percepem noi. Noi nu trăim timpul, ci el ne trăieşte pe noi. Aşa încât curgerea sa nu este cea considerată normală pentru fiinţele pur biologice. Timpul nostru, făptură ciudată, timpul nostru este cel cosmic. Dimensiunile navei noastre nu ne permit să ne apropiem prea repede de un alt corp ceresc, deoarece riscăm să-i tulburăm parametrii de cursă.

          Am înghiţit în sec: dimensiunile navei nu le permiteau să se… Dumnezeule, Selena, buna şi bătrâna doamnă de pe cerul albastru al Terrei, nu era altceva decît un hârb mecanic, navigând printre stele?

          — Asta ar însemna să încălcăm prevederile Contractului Galactic. Doar nu vă închipuiţi că prin Univers circulă cine şi cum vrea! Există norme şi legi foarte clare… un Cod Cosmic… În fine. Voi… cu voi este o problemă pe care nu am luat-o în calcul. Trebuie s-o rezolvăm cumva. Pentru că la gazele acelea nu avem voie să renunţăm. Altminteri, nu putem să realizăm impulsul de pornire.

          Mâna lui Whipple aproape că atinsese umflătura armei cînd, brusc, începu să ningă. Pesemne că vreun cilindru cu argon sau cu kripton crăpase în vreun punct apropiat de depozitare de pe traseu şi ejecţia exploziei mînase pînă aici fulgii coloraţi. Extragerile de minereu din roci degajau adeseori tot felul de gaze rare, pe care staţiile de epurare erau obligate să le înmagazineze în bidoane metalice pentru a fi, ulterior, expediate pe meteoriţi special aduşi pe orbite circumlunare.

          — Zăpadă gazoasă! excalmă vocea şi aranchida cabră brusc pe cele patru pseudopode. M-aţi minţit, care va să zică! Ne aflăm la limita de apropiere necesară începerii extracţiei, iar voi voiaţi să ne împiedicaţi să aflăm!

          Mai înainte ca să apucăm să ne dezmeticim, a sărit pe lujerul de lumină şi a dispărut în gaură. Bastonul roşu s-a făcut nevăzut, iar puţul i-a urmat imediat exemplul.

          Ne-am privit vreme de cîteva secunde cu înţeles, apoi am alergat către cabina transportorului şi am făcut două legături voluminoase, înşfăcând tot ceea ce se găsea la îndemână. Ne-am îndreptat în pas vioi spre crestele zimţate ale lui Doerfel, albăstrite de secera uriaşă a Terrei.

          Astăzi, cînd scriu aceste lucruri pe filele unui jurnal magnetic adus dintr-o colonie exterminată, am mai rămas de-abia câteva duzini de supravieţuitori pe întreg satelitul. Blestemaţii de gândaci au depistat la marele fix coloniile rămase active şi le-au curăţat prin seisme de toate gradele.

          Atmosfera de aici, de sus, e aproape respirabilă: în fiecare minut, mii de metri cubi de gaze trec vremelnica frontieră imaginară, supţi de o atracţie gravitaţională din ce în ce mai puternică. Habar n-avem ce se întâmplă pe Pământ. Whipple crede că giganticii nori de praf, pe care îi vedem prin telescop, sunt urmarea unor perpetue seisme, comandate de undeva, de la vreo 20 de kilometri de sub noi.

          La dracu’ cu toate! Ce rahat mare e şi viaţa asta! Stau şi mă întreb dacă e bine că am scăpat, deocamdată. Mă gândesc că, dacă nu ne “lucrau” ăia de la Hundhausen, zăceam zdrobiţi pe undeva, cu un maldăr de pietroaie în spinare. Aşa însă ne holbăm la maica Terra şi ne frământăm, încercînd să ghicim cît timp ne-a mai rămas. Că de curăţat, ne curăţă precis, înainte să apucăm s-o mierlim de foame.

          Tot mineri sunt şi ăştia!

          Mitologii selenarede din volumul Galaxia sudică – începuturile (Tritonic 2017)

Aurel Cărășel

Aurel Cărășel

s-a nascut în 1959, la Craiova. În 1984, a absolvit Facultatea de Filologie din Craiova, iar în 1994 Facultatea de Jurnalistica si Htiintele Comunicarii din Bucuresti. Este profesor, ziarist si scriitor. În domeniul SF activeaza din 1980. A condus cenaclurile „Henri Coanda“ din Craiova, „Atlantis-Club“ din Cernavoda, precum si Asociatia Creatorilor de SFdin Craiova.Este unul dintre fondatorii Academiei de vara ATLANTYKRON, care se desfasoara, anual, în judetul Constanta. Redactor la mai multe publicatii SF, a condus timp de trei ani revista CPSF. Debuteaza în 1981, în revista Htiinta si Tehnica, cu povestirea „Stelara Fata Morgana“. Bibliografie selectiva: Vânatoare de noapte (1995 si 2011), Razboinicii curcubeului (1996), Mic dictionar de autori SF (1996), La capatul spatiului (1997), rasplatit cu Premiul pentru roman al Editurii Nemira, O istorie tematica a literaturii SF (2006), Dumnezeule de dincolo de burta universului (2011, Editura Nemira). În 2016 a publicat colecțiile de povestiri Galaxia sudică I și II, editura Tritonic.

More Posts