GSF 41 ban01

          Era cea mai ciudată fiinţă pe care am văzut-o. Avea corpul lipsit de blană, cu excepţia creştetului capului, acoperit de păr scurt, galben. Membrele posterioare sugerau faptul că era biped. M-am gândit mai întâi că ar putea fi un animal, dar gesturile lui şi sunetele pe care le scotea trădau o inteligenţă superioară acestora. Cu siguranţă, nu putea fi decât un extraplanetar, oricât de absurdă mi se părea ipoteza. Orice-ar fi fost, avea nevoie de ajutor. Din pricina rănilor uşoare şi zgârieturilor ce-i acopereau corpul, pierdea cantităţi considerabile de sânge. Nu ştiam de câtă vreme zăcea acolo, între stânci, şi de aceea m-am grăbit să-i acord asistenţa cuvenită. I-am vorbit, cerându-i să stea liniştit, chiar dacă eram sigur că nu mă înţelege. S-a lăsat totuși în voia mea, poate fiindcă era prea slăbit să poată riposta. Din cămaşă am confecţionat nişte bandaje provizorii şi i-am dat să bea apă. A luat gamela cu gesturi foarte fireşti şi a pus-o la gură. A băut atât cât trebuia, nu mai mult. Mi-a înapoiat-o, uitându-se la mine cu ochii lui mici, plini de recunoştinţă. Cu siguranţă era o fiinţă raţională.

          L-am lăsat câteva momente singur şi m-am suit pe stâncă. Deşertul se întindea, calm, în jurul nostru. În partea dinspre apus a stâncii, am văzut ceea ce părea a fi nava extraplanetarului, sau ce mai rămăsese din ea. Lăsase un şanţ adânc în nisip, pe o distanţă de câteva sute de paşi. Părţi destrămate din metal se împrăştiaseră în toate direcţiile, indicând efectul unei aterizări forţate sau, mai curând, rezultatul unui impact incontrolabil dintre maşinărie şi solul nisipos al deşertului. Aceasta a fost salvarea pilotului. Dacă aparatul ar fi lovit direct stânca, în loc să se oprească în ea, probabil n-ar mai fi avut nicio şansă de supravieţuire.

          Deoarece nu mai rămăsese nimic demn de cercetat, m-am întors. Străinul stătea în aceeaşi poziţie – doar ochii lui mă urmăreau curioşi. A spus ceva. Intonaţiile pe care le folosea nu-mi erau cunoscute, dar, cu siguranţă, aparţineau unui dialect complicat, al unei specii dezvoltate.

          Extraplanetarul avea nevoie de îngrijire, dar cel mai apropiat oraş se găsea la o depărtare de mai multe zile. Un drum prin căldura sufocantă a deşertului i-ar fi putut fi fatală. Aveam totuşi nevoie de un adăpost. M-am aplecat şi l-am luat în braţe. Nu s-a împotrivit. În pofida staturii, era uşor. Am reuşit să îl aşez într-o poziţie cât mai comodă pe dromader şi am pornit spre răsărit, unde ţinutul devenea mai stâncos.

          Pe tot parcursul drumului, nenumărate gânduri contradictorii m-au încolţit, purtându-mă, de asemenea, prin stări psihice incontrolabile, de consternare, nesiguranţă şi chiar teamă. Deşi nu îl puteam vedea fiindcă mergeam în faţa dromaderului, simţeam privirile străinului aţintite asupra mea, ca nişte săgeţi de foc.

          Abia spre seară ajunserăm în dreptul unor stânci şi bucăţi uriaşe de rocă poziţionate în aşa fel încât ne puteau oferi adăpostul scontat. Aveam nevoie doar de un acoperiş pe care am reuşit să-l confecţionez din pieile de  animale pe care trebuia să le vând în oraş. Sezonul ploilor de terminase, aşa că nu trebuia să-mi fac griji decât pentru furtunile deșertice. Mai întâi am construit un pat din nisip şi frunze unde l-am aşezat pe extraplanetar. După aceea, cu ajutorul sfredelului, în solul uscat de la poalele stâncilor, am început să caut apă. Abia după aproape două ore de încercări zadarnice, aceasta a țâșnit, mâloasă, din pământ. După ce am filtrat-o cu o bucată de pânză, m-am ocupat de rănile străinului. I le-am spălat şi i-am schimbat bandajele. Carnea, încă proaspătă, a ultimului kharion pe care-l vânasem, m-am gândit că ne-ar putea ajunge mai multe zile. Extraplenarul a mâncat doar puţin, apoi a închis ochii şi-a adormit. Mi-am petrecut noaptea în afara adăpostului, cu arma în mână, acordându-mi abia câteva minute de somn.

          Când s-a trezit, străinul, deşi slăbit încă, arăta mai întremat. A băut şi a mâncat cu poftă, fără a mă slăbi din priviri. L-am lăsat să-mi atingă pielea cu degetele lui subţiri – era, desigur, la fel de curios ca și mine. Aş fi vrut să vorbim, să-l întreb de unde vine, dar abia dacă reuşirăm să ne înţelegem prin semne. S-a lovit de mai multe ori în piept, spunând “Ni-kols”. Am înţeles că acesta nu putea fi decât numele lui. Era o fiinţă prietenoasă, sau poate asta se datora serviciului pe care i-l făcusem, salvându-i viaţa. În primele şase zile cât am stat împreună, m-a izbit, de asemenea, inteligenţa extraplanetarului. Era ciudat să am înaintea mea o făptură atât de asemănătoare nouă şi despre care nimeni nu ştia nimic. Care ar fi fost soarta lui dacă ar fi ajuns pe mâinile autorităţilor? În ce laboratoare ciudate ar fi fost studiat, asemenea unui cobai? Era, în fond, o fiinţă raţională, care merita un tratament pe măsură. Aceste gânduri m-au făcut să întârzii plecarea de la adăpost. Nu mi-am dat seama, mai întâi, că sentimente de prietenie începeau să mă lege de Ni-kols. Poate asta s-a datora caracterului meu solitar, a vieţii aspre şi singuratice din deşert. Vedeam în fiinţa aceasta înţelegerea pe care semenii mei nu reuşeau să mi-o inspire. 

          Când extraplanetarul mi-a explicat prin semne că doreşte să-mi înveţe limba, m-am implicat cu entuziasm. Petreceam aproape jumătate de zi cu lecţiile, între timpul întrebuinţat vânătoarei şi exerciţiile destinate întremării sale. Folosind din ce în ce mai puţin exprimarea prin semne şi înlocuindu-le cu noile cuvinte învăţate, reuşirăm să ne înţelegem tot mai bine.

          Ni-kols mi-a spus că era de acord pentru moment cu decizia mea de a rămâne în deşert, departe de oraşe şi de semenii mei. Se temea pentru siguranţa lui. M-a informat că vine de pe o planetă numită Terra, situată într-o altă galaxie. Mi-a povestit despre ,,pământeni” şi stilul lor de viaţa. M-a surprins asemănarea dintre obiceiurile lor şi ale noastre. Erau puţine lucruri care ne deosebeau, în afară de aspectul fizic. Ei au filozofii lor, aşa cum îi avem şi noi pe ai noştri. Războaiele dintre ei au adus, la fel ca şi în cazul nostru, numai pagube şi durere.

          Au urmat patru luni pline de învăţături şi experienţe, atât pentru mine cât şi pentru Ni-kols, care au înnodat mai bine prietenia dintre noi. Ziua vânam împreună, iar serile le petreceam ascultând istoriile şi poveştile unei civilizaţii care-a ajuns să mă fascineze. Extraplanetarul dovedea acelaşi interes pentru cultura noastră, a kaglonierilor. Dar despre toate acestea voi vorbi cu altă ocazie, mai pe larg…

          Principala mea grijă, momentan, domnilor consilieri, este să vă împiedic să faceţi o greşeală pe care eu o consider crimă. Da, este o crimă să daţi undă verde unor experimente ce vor pune capăt acestei vieţi, deoarece pot dovedi faptul că numitul Ni-kols este mai mult decât o specie încă necunoscută, o fiinţă superioară chiar. El este înzestrat cu un raţionament remarcabil şi o inteligenţă care o poate egala chiar şi pe aceea a celor mai iluminaţi kaglonieri. Nu vă cer, domnilor consilieri, decât să-mi acordaţi câteva minute ca să vă pot dovedi aceste lucruri.

         

          ***

         

          (Scrisoarea lui Mha-tuon a ajuns în atenţia membrilor consiliului intern abia după nenumărate încercări, la multă vreme după ce extraplanetarul a decedat pe masa de operaţie, din cauza unor complicaţii cardiace.)