Primul număr al Colecției Povestiri Științifico Fantastice din anul 1962 începea cu un articol intitulat Fantezia prodigioasă a lui Anatoli Dneprov, articol semnat de Adrian Rogoz, redactorul șef al revistei.

Autorul sovietic nu era un nume necunoscut pentru cititorii Colecției. Mai fusese publicat în numărul 99 din ianuarie 1959 – Crabii mișună pe insulă –, în numărul 141 din octombrie 1960 – Ciocanul pneumatic –, precum și în numerele 147-149 din ianuarie-februarie 1960 – Ecuațiile lui Maxwell și Mela.

Anatolii Petrovici Mițkevici, pe numele său real, s-a născut pe 17 noiembrie 1919 – unele surse dau ca dată a nașterii ziua de 18 noiembrie – la Dnepropetrovsk, pe vremea aceea în RSS Ucraineană, fost Novorossiisk, fost Ekaterinoslav, fost Novîi Kodak, așadar în centrul miezului Ucrainei de azi. Este limpede acum originea pseudonimului literar al autorului sovietic: se născuse într-un oraș care se așează cuminte pe ambele maluri ale Niprului.

Anatoli Dneprov a absolvit în 1941 Facultatea de Fizică a Universității din Moscova și aproape imediat a fost prins în vâltoarea celui de al doilea război mondial, dar nu pe front ci în cadrul Direcției de Informații a Armatei Roșii unde a oacupat funcția de criptograf. Bun cunoscător al limbii germane, Dneprov a fost interpretul mareșalului Jukov atunci când acesta a primit capitularea armatei germane în 1945, la Karlshorst, Berlin. Practic, declarațiile generalului Stumpff, feldmareșalului Keitel și amiralului von Friedeburg au trecut mai întâi prin mintea lui Anatoli Dneprov și abia mai apoi au poposit în limba rusă pentru uzul mareșalului Jukov. Tema războiului este, de altfel, o temă recurentă în scrierile autorului sovietic.

După război a activat în cadrul Academiei de Științe a URSS. De asemenea, a avut și numeroase colaborări în domeniul dezvoltării militare.

Anatoli Dneprov a murit în 1975 la Moscova, la nici 56 de ani.

Articolul introductiv scris de Adrian Rogoz avea menirea să pregătească cititorii pentru un festival Dneprov care urma să se întindă pe trei numere consecutive: 171, 172, 173. Judecând după calitatea povestirii Crabii mișună pe insulă, publicată anterior, așa ar fi și trebuit să fie. Din păcate, lucrurile n-au stat deloc așa. Prozele publicate în cele trei numere – Factorul timp, Experiențele profesorului Lenozov, Naufragiul și Mumia purpurie –, fiind mai degrabă niște texte mediocre din punct de vedere literar mai ales în ce privește construcția personajelor.

În Factorul timp, Dneprov își pune unul dintre personaje, academicianul Breinin, într-un rol demiurgic: de creator de viață. Construcția narativă este simplă și adesea folosită: un gazetar de la un jurnal oarecare face o vizită academicianului cu intenția de a scrie un reportaj despre cercetările acestuia. Bătrânul Breinin îi mărturisește că laboratorul condus de el are o singură temă de cercetare: crearea albuminei vii. Ce este albumina, vă veți întreba pe bună dreptate. Albumina este denumirea generică pentru toate proteinele solubile în apă, parțial solubile în soluții saline și care se coagulează termic. Albușul de ou sau hemoglobina, de exemplu. Aminoacizi peste aminoacizi, gheme de aminoacizi.

Temerarul academician, înarmat cu precare cunoștiințe despre natura și structura albuminei, decide să amestece într-o cuvă o mulțime de elemente și compuși primari sperând ca din această supă urât mirositoare să se ițească ceva forme de viață. Ne aducem cu toții aminte de experimentul Miller–Urey, din 1952. Atunci, cei doi americani, Stanley Miller și Harold Urey au încercat să reproducă într-un balon de sticlă atmosfera primitivă a Pământului (metan, amoniac și hidrogen se credea la acea vreme) pe care au supus-o apoi unor descărcări electrice menită să simuleze fulgerele din acea atmosferă. În timp, pereții balonului de sticlă s-au acoperit cu o mâzgă groasă care s-a dovedit că era compusă, printre altele, din mai mult de 20 de tipuri de aminoacizi. Dar de la aminoacizi la viață e-o cale atât de lungă…

Firește, în povestirea lui Dneprov nu se strecoară nicio mențiune despre acest experiment. În schimb academicianul Breinin face apel la ipoteza lui Oparin care susținea că viața a apărut prin hazard chimic. Lasă-i naturii suficient timp și ea va face un virus și-o bacterie.

Evident, Breinin nu avea la dispoziție miliarde de ani ca să-și conducă experiențele, așa cum avusese natura. În treacăt fie spus, natura este tratată cam de sus de acesta, dar asta era un loc comun în literatura de anticipație sovietică din epocă. Ca să accelereze procesul de sintetizare a vieții, academicianul supune cuva, în care aruncase în devălmășie o mulțime de aminoacizi și alți compuși, unor încercări extreme. Căldură și ger, radiații de tot felul. În cele din urmă, într-o bună zi, Breinin descoperă că soluția din cuvă se limpezise. Cu mintea lui de om de știință, Breinin decide să adauge și ceva oxigen și pe dată cuva se umple de ceva… steluțe minuscule care se transformau imediat în grăunțe semitransparente, puțin gelatinoase. Gata! Viața apăruse ex nihilo, doar pentru că savantul sovietic înarmat cu știința lui sovietică amestecase de zor în acel bulion puturos. Iar viața primordială părea minunată: frumos colorată, translucidă, cu irizații splendide, o devălmășie armonioasă și fericită de coacervate care, fără să mai stea pe gânduri, prinseseră a se combina și a da naștere numaidecât unei celule vii, cu nucleu, citoplasmă și membrană și cu ce mai are nevoie celula ca să fie vie și mulțumită. De fapt, apăruseră mai multe celule care, deloc suprinzător, erau vizibile cu ochiul liber pentru că, se știe, așa-s celulele sovietice de sinteză, mari și vizibile.

Mai mult, celulele respective, pașnice și cuminți, se divideau. Așadar, în cuva lui Breinin viețuiau liniștite sumedenie de procariote care se dedau cu nerușinare la o inocentă mitoză, nepăsătoare la privirile savantului și ale gazetarului.

Cum în cuvă exista un singur tip de viață, academicianul se decide să bombardeze acele ființe nevinovate cu radiații gama din cele mai dure pentru că, de ce nu. Așa apar mutațiile.

Ziaristul nostru pleacă și el acasă pentru că era târziu, dar când revine a doua zi îl găsește pe savant pradă deznădejdii. Ce se petrecuse? În urma iradierii celulele suferiseră mutații. Unele rămăseseră ierbivore, iar altele se prefăcuseră în prădători, dacă-mi e permisă comparația. Prin urmare, prădătoarele, cuprinse de foame, se apucaseră să vâneze celulele mai mici și neajutorate apoi, în lipsă de altceva, porniseră să se devoreze între ele. În final, se pare, în cuvă rămăsese o singură celulă sau organism, pitit într-un mâl tulbure. Lucrurile se precipită, ziaristul ia pe o lopată celula respectivă sau organismul, nu e clar, pentru autorul omite să spună dacă viața devenise multicelulară sau nu, dar nici n-are importanță. Iar chestia aceea întunecată la culoare sare la jurnalist, probabil ruptă de foame. În cele din urmă celula sau ce-o fi fost ajunge pe pardoseala laboratorului și se descompune rapid sub privirile uluite ale celor doi.

Și aflăm cu stupoare că experimentul nu mai putea fi reluat pentru că Breinin, cât era el de academician și de savant și de sovietic omisese să-și noteze exact ce prostii amestecase. Sincer, eu nu l-aș fi angajat pe Breinin nici ca portar la garajul Academiei. Mai ales că dialogurile dintre cei doi sunt de-a dreptul stupide. Ca și cum un flăcău de clasa a V-a îi explică unui coleg de clasa a III-a care-i faza cu viața, în vreme ce amândoi stau pe marginea bălții încercând să învețe pentru corijențele din toamnă.

În final, nu mă pot abține să nu remarc paralela dintre comuna primitivă a primelor celule și infernul capitalist și rapace instituit ca urmare a apariției prădătorilor.

A doua proză, Naufragiul, este o compunere despre cum se rup fix în două rachetele sovietice atunci când sunt lovite de meteoriți. De ce se rup în două? Ca să nu facă prea multă mizerie în cosmos.

Așadar, o rachetă sovietică pornește spre Lună și e spartă de un meteorit. Cei doi cosmonauți sunt despărțiți, unul rămâne pe o jumătate, celălalt în vecinătatea celeilalte. Aici lucrurile sunt bine descrise și cu acuratețe științifică decentă. Să nu uităm că Dneprov era fizician și doctorand în fizică și matematică.

Povestea este spusă din punctul de vedere al unui operator radar cam impertinent și, ce s-o dăm după cireș, cam prostănac pentru postul pe care-l ocupa. Probabil vreo pilă pe linie de partid, dar asta nu se precizează.

Imediat se organizează o expediția de salvare cu ajutorul unui rachetoplan. Pentru cei aflați la a treia tinerețe și care au apucat să facă aeromodelism pe la casele de pionieri din scumpa noastră patrie Republica Socialistă România, rachetoplanul era o lucrare comună, ușor de realizat și cu rezultate spectaculoase. Practic nu puteai să treci la aeromodele din lemn de balsa până nu făceai un rachetoplan din tije de brad și hârtie.

Aici, în Naufragiul, Dneprov explică frumos câteva taine ale zborului spațial, spre exemplu rachetele care-s trimise spre Lună nu-s trimise spre Lună ci la intercepție. Probabil că pe vremea aceea lumea credea că e suficient să țintești Luna și gata. Nu, deloc.

În final cosmonauții sunt salvați și așa se încheie un text insipid, dar bogat în știință.

În Experiențele profesorului Lenozov se vorbește despre o știință care multă vreme fusese taxată drept imperialistă și reacționară: cibernetica. Ce propunea profesorul Lenozov? Nici mai mult nici mai puțin decât exploatarea informatică a rețelelor neurale ale ființelor vii pentru automatizarea unor procese industriale. De ce să construim calculatoare mari, scumpe, energofage când avem la îndemână creierul unei broaște sau al unui câine? Granița dintre biologie, biochimie, cibernetică și automatizare devine transparentă și inutilă. Broscuțele pot fi programate să dea comanda de închidere a ferestrelor când plouă, albinele erau folosite pe post de celule fotosolare ca să aprindă sau să stingă lumina în funcție de necesități, iar cățelușa Mirza era responsabilă cu alimentarea cu energie electrică a laboratoarelor. Lucru care, în final, se dovedește că încă nu fusese prea bine pus la punct pentru că, atunci când o pisică traversează perimetrul, cățelușa Mirza, pradă emoțiilor, comandă oprirea alimentării cu energie electrică.

Judecând după cât de des pică energia electrică în Chitila, deduc faptul că Electrica se folosește la greu de cățeii profesorului Lenozov.

În fine, ultima proză, Mumia purpurie, ne aduce în fața ochilor impoteza existenței unor antilumi, adică lumi alcătuite din antimaterie.

Antimateria a fost și este o noțiune fascinată pentru toată lumea, savanți, scriitori de science fiction, oameni de zi cu zi. Există oare zone ale cosmosului alcătuite din antimaterie? Iar dacă acestea există, a apărut acolo viața?

Noi știm că nu prea există așa ceva, nu prea are cum. Dintr-un motiv nu foarte limpede, antimateria care s-a generat odată cu Marea Explozie a fost cu un procent mai mică decât materia obișnuită. Cum toate lucrurile erau înghesuite atunci într-un volum incredibil de mic, antimateria s-a anihilat în contacul cu materia. Din resturile de materie rămase s-a structurat mai apoi universul la care căscăm gura în nopțile de vară, când privim cerul cuprinși de lirism.

Mumia purpurie mai propune o temă tulburătoare: contacul cu o civilizație cvasi-identică cu civilizația umană, doar că ființele acelea erau formate din antimaterie. Antioamenii aceia transmiseseră o serie de semnale radio care se dovediseră a fi rețeta de fabricare a unor simulacre terestre, a unor replici terestre ale unor ființe care au trăit în acea antilume. Semnalele radio, filtrate și procesate de puternice mașini de calcul, se transformă în copii exacte ale ființelor de departe, doar că în oglindă. Dacă noi avem inima mai degrabă pe stânga, ei o aveau pe dreapta și așa mai departe.

Ceea ce mă duce cu gândul la un roman extraordinar scris de Fred Hoyle și John  Elliot, este vorba de A de la Andromeda. E bine de știut că romanul a fost o novelizare a unui serial britanic de televiziune omonim din 1961 și care fusese conceput de Fred Hoyle, un cosmolog și astrofizician britanic celebru.

Să nu divagăm. Așadar, replica pe care oamenii o construiesc se dovedește a avea un corespondent uman, este vorba despre Maia, soția celui care narează întreaga istorie. Prin metode specifice, se dovedește că antioamenii trimiseseră infirmații doar despre persoane care muriseră deja acolo, prin urmare, plecând de aici se află că și Maia era în pericol să moară din cauza unei boli fatale.

În cele din urmă, totul se termină cu bine, Maia e salșvată, iar pământenii înțeleg că trebuie să împărtășească întregului univers descoperirile civilizației umane, poate ar putea fi de folos și altora.

Așa cum spuneam la începutul acestui articol lung cât o zi de post, prozele sunt stângace din pdv literar. Dar pasajele care explică, zonele de știință sunt agreabile la citit și, nu e deloc de neglijat, nu par puse cu mâna, nu ne scot ochii, se integrează armonic în text.

Merită amintite aici scrisorile primite de la cititori. Colecția, intrată în al optulea an de existență, devenise extrem de populară nu doar printre elevi și adolescenți, dar și în mai toate segmentele sociale.

Astfel, de la Dinu Vasile, din Buzău, aflăm avea 58 de ani și că-și făcuse educația la seral și prin participarea la tot felul de conferințe. Acesta menționează că dorește să cartoneze fasciculele CPȘF și să le lase moștenire nepoților, după care încheie cu tradiționalul Spor la muncă, tovarăși!

Toma Erdös, din Brad, regiunea Hunedoara, ne anunță că tocmai terminase recenzia romanului Atentat în infraroșu de Max Solomon și că intenționa s-o citească în public la Biblioteca Centrală Raională. De asemenea, domnul Toma Erdös venea cu propunerea de a se face sondaje printre cititori pentru îmbunătățirea publicației.

Ilustrațiile copertelor au fost asigurate de N. Nicolae pentru numărul 171, Dumitru Ionescu pentru 172 și Luminița Safta pentru 173.

Pe 3 ianuarie 1962, adică într-o zi de miercuri, Papa Ioan al XXIII-lea îl excomunică pe Fidel Castro. În februarie, președintele Kennedy instituie blocada economică a Cubei, adică un embargou. Și tot în februarie, la cinci zile de la apariția numărului 173, John Glenn devine primul american care realizează o orbită completă în jurul Pământului cu nava Friendship 7. În Romînia, în 1962, debutează trupa Pheonix, o formație de chitare electrice, cum era denumită în epocă. Componența trupei la înființare era: Nicolae Covaci, Kamocsa (Kamo) Béla, Florin (Moni) Bordeianu, Miti Cîmpan, Adi Pavlovici.

Aflat la apogeul puterii sale, Gheorghe Gheorghiu Dej anunță pe 27 aprilie, într-o sesiune extraordinară a Marii Adunări Naționale, încheierea cooperativizării, adică a confiscării extinse a pământului și a inventarului agricol.

 

Acest articol face parte dintr-o serie distribuită între revistele Helion și Gazeta SF, prin care scriitorul Marian Truță ne readuce în atenție revista „Colecția Povestiri Științifico-Fantastice”. Articolele sunt grupate sub numele „O falie în timp”. Prin bogăția de informații, conexiunile cu politica vremii și, implicit, restricțiile sau presiunile exercitate asupra scriitorilor, aceste articole ies din șablonul unor simple recenzii. Articolele din Helion, aici: Helionsf.ro

Marian Truță

Marian Truță

Marian Truță a debutat în 1986 cu povestirea Noapte bună Tereza în Almanahul Anticipația, povestire ce se va regăsi și în volumul de debut Vremea renunțării (editura Bastion, 2008), urmat de A doua venire (editura Nemira, 2012) și de colaborările cu Dănuț Ungureanu: Vegetal (editura Nemira, 2014) și Mineral (editura Nemira, 2015). În 2018 publică la editura Tritonic romanul Omul care s-a jucat cu lumea.

More Posts