GSF86banner-650

          În ultima lui zi de lucru la consignație, în momentul în care patronul i-a întins plicul cu salariul, Nicu Musteață i-a pus cătușele pe mână și, după o smucitură, le-a prins de o țeavă de metal ieșită din perete. Că l-o fi luat el prin surprindere, sau că o fi cedat tipul nu era foarte clar, dar, într-o secundă, proprietarul magazinului a fost încătușat.

          O percheziție succintă a buzunarelor a scos la iveală un portmoneu, trei permise de conducere – toate cu nume diferite, un telefon mobil și niște chei.

          Patronul, un tip slăbănog, pletos și care părea să fie întotdeauna neras de câteva zile, a apucat un scaun și l-a tras mai aproape de el. Părea să fie ușor șocat, dar își stăpânea destul de bine emoțiile. După ce s-a așezat, a stat ceva timp uitându-se nepăsător în jos. Într-un târziu, a ridicat capul:

          – Ce vrei? Bani, marfă?

          – Vreau să-mi spui ce-i chestia asta, i-a răspuns Nicu, arătând spre obiectul din mijlocul depozitului: două cutii metalice așezate pe un postament. Cutiile, destul de mari, erau făcute dintr-un metal gri cu suprafața mată, modelat fără urmă de sudură sau încheieturi. Ghemuit, chiar și un om matur ar fi încăput într-una dintre ele.

          Din prima zi de lucru, proprietarul s-a grăbit să-i spună lui Nicu, și i-a repetat de câteva ori, să nu pună nimic în cutiile pe care tipul le numea cu multă pompă „artefact”, să nu șteargă praful de pe ele și, de fapt, nici să nu să se atingă de obiect.

          – Nu știu ce e, a răspuns proprietarul cu voce slabă. E ceva antic. O cadă sau poate un vas pentru cereale. Un artefact de colecție.

          Nicu a ezitat o clipă, neștiind ce să facă pentru a-l convinge pe tipul morocănos să vorbească: să-i tragă una, să strige la el sau să-l lase în mizeria lui și să-și vadă de treabă.

          – De-alde arte-fuck… Ha! Ăsta nu-i vas de spălat rufe, a mormăit Nicu în timp ce scotocea prin compartimente genții sale.

          Patronul continua să stea abătut pe scaunul lui, uitându-se la o crăpătură din podea.

          Nicu Mustață – Nick Mas-tiata, cum îi spuneau americanii – nu avea bani de laptopuri, dar geanta modernă de piele îl făcea să arate important și el căra în geantă hârtie de imprimantă ca să pară că are laptop. Scotocind ceva timp prin buzunare, a găsit, într-un târziu, un sandvici. Sandviciul arăta trist: dintre două felii igrasioase de pâine se ițea o felie subțire de cașcaval.

          – Să nu îndrăznești! a spus proprietarul cu voce răgușită, făcând un gest în direcția obiectului.

          – Să nu îndrăznesc ce?

          – Să nu îndrăznești să faci chestia asta… Dacă o faci cu noi aici, ne ucizi pe amândoi.

          Nicu a pus în mod ostentativ sandviciul în centrul cutiei din stânga și, imediat, a simțit niște împunsături fierbinți în degete.

          – Te-a durut, nu-i așa? Ai făcut o prostie, a spus patronul, și acum nu mai putem da înapoi.

          Nicu s-a uitat atent la mână. Nu se vedea nimic pe piele, doar buricele degetelor îl mai dureau puțin. În acel moment, o presimțire neagră i-a dat târcoale: „Și dacă are dreptate?” Dar nu era timpul sa dea înapoi.

          ***

          Nicu ajunsese să lucreze la consignație prin recomandarea unei rude.

          Vărul lui de-al doilea călătorise jumătate de lume ca să afle că americanii nu pot pronunța cuvântul “Vasile”. Un timp, s-a prezentat drept „Bazil”, până a auzit la radio o emisiune despre Buzz Aldrin, primul astronaut pe Lună. De atunci, Vasile din Basarabeasca a devenit Buzz. Amicii moldoveni îi mai spuneau, după o bere, “Bâz”, dar el nu se supăra.

          Buzz era un tip cu gura mare, cu răbdarea scurtă și cu multe obiceiuri urâte învățate prin Armata Roșie, unde ajunsese tocmai la gradul de sergent major, vârful carierei lui. Stabilit în California de peste zece ani, Buzz era căsătorit, avea doi copii, închiria un apartament ieftin lângă zona cu droguri din Oakland și lucra la o pizzerie. Proprietarul magazinului îi mai dădea câte ceva de lucru și el era bucuros să facă un ban în plus.

          Nicu își aducea bine aminte ziua când venise în California. După câteva luni de muncă prin Work and Travel, la un McDonalds de pe Coasta de Est, el și-a închis contul bancar, a aruncat la gunoi salteaua „împrumutată” tot de-acolo, și-a făcut bagajul și, în loc să zboare acasă, la Chișinău, a luat avionul spre San Francisco.

          Buzz tocmai îl luase de la aeroport și, după o plimbare scurtă pe autostradă, a frânat brusc la podul de peste golf. Mașinile făceau coadă să intre pe pod și se postaseră toate la distanțe infime una de cealaltă, ca nu cumva să li se bage cineva în față.

          – ’Tu-v-am autostrada și mașinile și frânele mamelor dumneavoastră! a înjurat „politicos” Buzz, cum învățase el odată prin București, pe când era „exportator de bunuri de servicii”.

          Golful San Francisco arăta splendid. Sus, cerul, jos, apa. Între cer și apă era suspendat un pod uriaș de beton care se sprijinea, la mijloc, pe insula Yerba Buena. Pe pod avansau ei, împreună cu alte câteva sute de mașini, cu viteza lamentabilă de 20 de mile la oră. Înainte era ceață, în spate se vedea orașul San Francisco plin de reclame și zgârie nori, iar la stânga era Insula Alcatraz. În mașina lui Buzz, muzica populară era dată la maxim.

          – Și bluza, și ochelarii, și lexusu’ tău de aur, cucoană! îngâna voios văr-su, admirând o șoferiță de alături, în timp ce deschidea geamurile ca să respire niște aer curat.

          – Vezi insula aceea? A fost o închisoare. Prison, a strigat Buzz, arătând cu degetul spre Alcatraz. Și n-a fugit unu’ de-acolo. Era cel mai al naibii prison din America. You know why?

          Fără să mai aștepte un răspuns, el a venit imediat și cu explicația:

          – Când era lights out și se încuiau ușile, ei auzeau muzica din oraș unde se distrau dudes prin baruri. Și asta este tortura cea mai mare, să știi că altul se bucură de viață când tu ești locked up. ‘Tu-i-am închisoarea, și insula, și muzica mamelor lor!

          Au ieșit într-o zonă rezidențială a orașului Oakland. Parcările erau pline, părinții își așteptau copiii, clipeau semafoarele școlilor, mașinile de poliție pândeau la tot colțul și se mergea cu viteză de 20 de mile pe oră. Traficul aglomerat părea să fie la modă în California.

          Nicu fusese în SUA de câteva ori și vorbea engleza mai bine decât Buzz, dar văr-su încă îl mai trata ca pe unul care doar ce coborâse din barcă:

          – Așa e regula aici: să mergi cu twenty miles per hour pe lângă școală și dimineața, și seara. Ca la paradă! a zbierat Buzz, făcând un efort să se facă auzit peste muzică. Și dacă te prind că mergi mai repede, îți dau un ticket de vreo cinci sute de dolari! Da’ nimeni nu spune nimica, că așa-i regula: Americans love their kids! Am un job pentru tine, văr-meu. Unul mai bun decât burger flipper la McDonalds, a spus Buzz, după ce au ieșit din zona cu școli. Tipul e cam weird, dar învârtește bani mari. Are nevoie de ajutor în magazinul lui.

          – Ce fel de magazin?

          – Pawn Shop, consignație americană. Nu știu de unde are el marfă, dar are marfă bună: gold coins, jewels, guns, cărți rare. Și știi ce-i cel mai ciudat? Toate-s fake, contrafăcute. Cineva i le trimite nou-nouțe de prin China, cred, și el ni le dă nouă să i le „învechim”. Știi ce fac eu serile? Bag monede de aur împreună cu un jar mare de pennies într-un dryer și le rostogolesc acolo. Uneori, le mai torn deasupra și ce mătur de pe jos. Soție-mea bagă cărți în ceai și le pune la balcon să le ardă soarele și să le frunzărească vântul. Hârtia se face ca pergamentul! Și eu nu sunt singur. He’s got a whole team working for him! Am un cunoscut care pune șervețele îmbibate cu transpirație printre pagini și dă cărțile la cuptor. A hundred and fifty degrees! Fahrenheit desigur. Mi-a spus că aleargă câte o milă pentru fiecare capitol.

          – Și cu puștile cum e, ai tras măcar cu ele?

          – Guns? No nead. Nu ai unde trage cu pușca în San Francisco. Le desfac și le uzez pe bucăți. Piesele mai mici se dau la dryer. Țevile le șterg cu perii de oțel, iar lemnul cu hârtie abrazivă. După asta, le zgârii garnitura de lemn și o murez în vin roșu.

          – Ciudat… Ești sigur că tipul nu spală bani pentru vreun cartel de droguri? Că eu mai bine lucrez la McDonalds decât să fac închisoare.

          – Nu are el bani. El vrea cash, dar nu are. În schimb, are stuff. Noi luam stuffu’ ista, îl învechim și facem din el cash. Totul e absolutly legal, I think… și știi ce mi se mai pare mie ciudat? Eu lucrez la el de un an și nu știu cum îl cheamă. Weird guy. Mexicanii îi spun „patron”, eu îi spun „boss”, alții i se adresează cu „sir”, dar nimeni nu știe cum îl cheamă.

          Nicu se îndoia că afacerea era legitimă.

          – Da, ciudat… Și zici că totul e legal?

          – I think.

          – Măcar plătește bine boss-patronul ăsta al tău?

          – E-eh… Când și cum. Are nevoie de oameni, dar nu vrea să angajeze full time. Plătește pe proiect. Uneori îmi dă bani, alteori stuff. Într-un fel, e mai bine așa, pentru că nu se înregistrează nimic. Dar spune-mi și tu, de câte ori te poți duce la același Pawn Shop cu aceeași pușcă de aceeași marcă și din același an? Bine că mi-am adus aminte: I need to go to Nevada… Știi ce, văr-meu? Poate îl șmecherim noi cumva pe ăsta. Aflăm de unde ia el marfa și ne facem magazinul nostru. Deal ori no deal?

          ***

          Ce repede a trecut timpul! Acum, la vreo șase luni după discuția aceea de pomină, Nicu îi dădea telefon lui Buzz să-i spună că s-a luat de afacerea proprietarului.

          – Băi, l-am prins pe nacialnic și i-am pus narușniși, a șoptit Nicu în receptor. [traducere: L-am prins pe șef și i-am pus cătușe.]

          – What? a răspuns Buzz, luat prin surprindere. Who’s calling?

          – I-am pus narușniși lu’ hozeainu. [traducere: I-am pus cătușe proprietarului.]

          – Aaa!… Cool! Cari hozeain, văi? tot nu înțelegea Buzz. [traducere: Care proprietar?]

          – Di la lombard. [traducere: De la consignație]

          În mod obișnuit, Nicu vorbea o română mai corectă și chestia asta îl forța și pe Buzz să se conformeze, dar atunci când aveau de discutat ceva secret, ei treceau la basarabeana de cartier, ca să nu-i înțeleagă nimeni. „Tot ce se vorbește la telefon se ascultă și se înregistrează”, i-a explicat un om înțelept lui Nicu, „Dar se ascultă de computere. Ca să ajungă o înregistrare la o persoană vie, mai întâi computerul trebuie să înțeleagă ce spui.” Cum niciun computer nu vorbea încă „moldoveneasca vulgară”, șansele ca discuțiile lor să ajungă la urechile unei persoane erau foarte mici.

          – Aaa!… a răspuns într-un târziu Buzz, prinzându-se. Dapu nu spunei cî-ți plași la McDonalds?

          – Hai cî mai grăim…

          Așa erau discuțiile lor tot timpul.

          ***

          Proprietarul părea stresat și stătea nerăbdător cu ochii pe ușă.

          – Nu mă simt bine. Am nevoie de medicamente, s-a plâns el de cum l-a văzut pe Nicu.

          – Tu ai nevoie de un șut în fund ca să începi a vorbi!

          – Nu glumesc, Nick. Am nevoie urgentă de niște medicamente. Dacă nu le iau, o să intru în comă.

          – Comă? s-a speriat Nicu. Ce fel de medicamente?

          – Vezi prescripția din portmoneul meu. Du-te la Walgreens-ul de la Telegraph și 580 și ia medicamentele!

          – Prescripția e pe numele tău. Cine crezi ca o să-mi dea mie pastilele tale?

          – Nu sunt pastile. E o seringă. Adu laptopul meu! O să le las o notă celor de la farmacie să-ți dea ție medicamentele.

          Nicu a stat cu ochii pe ecran cât timp patronul adăuga nota la prescripție, după care i-a luat laptopul din brațe mai mult cu forța decât de bună voie, l-a închis și l-a pus pe un raft mai departe.

          – Fugi, nu mai sta! a spus tipul, respirând din greu. Nu mă simt deloc bine. Și ia și niște apă.

          Înainte de a pleca, Nicu a intrat în magazin, a băgat mâna sub tejghea și a scos Glock-ul pe care-l văzuse ascuns acolo. L-a cântărit un pic în mână, după care l-a pus în geanta lui de laptop. Era și timpul!

          ***

          La farmacie, nimeni nu auzise de nicio prescripție, seringă sau Nick Mas-tiata. La întoarcere, enervat și pus pe ceartă, Nicu a sărit din mașina lui veche, ca să găsească ușile depozitului deschise vraiște și un camion băgat înăuntru. Proprietarul magazinului nu era de găsit. Cu mâinile înțepenite, Nicu a scos Glock-ul din geantă. Nu știa cum să-l folosească, doar ce văzuse și el prin filme. De fapt, spera din tot sufletul să nu ajungă să-l testeze.

          O voce pițigăiată și nesuferită, cu accent asiatic, l-a luat prin surprinde:

          – Tu erai buclucașul, a? Tu erai, a?

          Nicu s-a întors să vadă în spatele lui o tânără asiatică suplă, purtând un șort cam scurt. Poate chiar prea scurt. Și sexy.

          „Are asta niște picioare!” s-a gândit Nicu. Pentru moment, toată povestea cu patronul parcă trecuse undeva pe planul doi.

          – Când termini cu holbatul la picioarele mele să-mi spui, i-a amintit tipa. Închide, te rog, gura și pune Glock-ul pe masă. Se vede de la o poștă că nu știi să-l folosești.

          Nicu s-a simțit intimidat de vorbele ei, dar a preferat să nu cedeze pistolul.

          – Dacă nu vrei să-l ascunzi e okay, dar ia degetul de pe trăgaci! Glock-ul nu are siguranță.

          Nicu a retras imediat degetul, dar avea o bănuială că ea nu-i spunea chiar tot adevărul. Auzise el că Glock-urile au o siguranță mai deosebită, dar, fiind stresat, pusese degetul pe trăgaci și acum se făcuse roșu la față, gândindu-se ca s-ar fi putut împușca în picior din greșeală. Și în fața unei fete!

          – Ha! Ai roșit. Mă bucur că ai ceva decență în tine. Vreau să-ți spun ceva: pe boss nu-l mai găsești. Gata, uită de el. Gata! Dar eu o să am nevoie de ajutorul tău.

          – Da? a întrebat Nicu fâstâcindu-se un pic.

          – Trebuie să „facem curat”. Tu ai plasat o comandă, a spus tipa arătând spre artefact. Acum, va trebui să așteptăm până se execută comanda. Între timp, o să ne pregătim de plecare.

          – O comandă?! Plecăm?! Unde?

          – Tu conduci!

          Până să-și dea Nicu seama, tipa i-a aruncat o cheie. Ea a aruncat-o cam repede și el a făcut un efort s-o prindă cu mâna stângă. Cheia a căzut jos și era cât pe ce să dispară printre niște cutii. Primul instinct al lui Nicu a fost să se aplece și s-o ridice, dar ceva l-a făcut să ezite. Tipa ținea mâinile la spate și îl urmărea atent cu privirea.

          „Când o să mă aplec ea o să-mi facă ceva” și-a dat seama Nicu și a pus degetul înapoi pe trăgaci.

          – Știi ceva? Ia așează-te tu pe scaun și taci din gura! a îndemnat-o Nicu cu pistolul, fără ca să ridice cheia.

          Ea a oftat și a mimat indignarea, dar a făcut ce i s-a spus, chiar dacă un pic mai ostentativ. După ce s-a așezat, a pus picior peste picior. Nicu a decis să preia inițiativa în comunicare, ca să mai reducă din haosul pe care îl crease ea.

          – Thank you! Acum să facem cunoștință. Cum te cheamă? a întrebat-o Nicu, făcând un efort să-i ignore picioarele.

          O sprânceană a tipei a zvâcnit aproape imperceptibil. Probabil că ea nu se așteptase la o asemenea întorsătură.

          – Cindy. Nu știai?

          – Cindy, deci… Trebuia sa știu?

          – Cindy. Ce, nu mă crezi? Și tu ești Nick, da? Nu te cheamă Nick Mas-tiata?

          – Ne-am mai întâlnit?!

          – Mi-a spus bossul. El zice ca ești un băiat deștept. Nu foarte, dar mai deștept decât vărul tău.

          – Îl cunoști pe Buzz?

          – Cum să nu-l cunosc! E un tip mai… expresiv. De câte ori mă vede, își ajustează… hmm… Cindy a făcut o pauză, căutând cuvintele. „…bijuteriile de familie.”

          Ea a desfăcut picioarele, a băgat palma între ele și a făcut o mișcare grăitoare din bazin, imitându-l pe Buzz. Era un gest pe care Nicu îl cunoștea desul de bine. Văr-su avea obiceiul să se „ajusteze” în public. Uneori o făcea intenționat, pentru a enerva pe cineva, alteori o făcea din nepăsare.

          – Nu-l lua in serios pe Buzz. El o fi încercat să-ți facă un compliment.

          – Nu l-am luat niciodată în serios, dar azi o să avem nevoie de ajutorul lui. Poți să-l rogi să ne ajute fără a pune multe întrebări?

          – Buzz nu poate fi convins, dar bănuiesc că poate fi cumpărat.

          – Șeful a luat tot ce era de valoare din magazin, dar a mai rămas ceva marfă. Spune-i că-i dă un camion și ce marfă găsește pe rafturi.

          „Nu e puțin. O fi ceva periculos,” s-a gândit Nicu.

          – Și ce va trebui să facă?

          – După ce se termină comanda, noi doi o să încărcăm artefactul în…

          – Noi doi o să încărcăm chestia asta în camion?! Trebuie să cântărească o tonă!

          – Noi doi o să încărcăm artefactul în camion și o să plecăm de aici pe străzi lăturalnice. Buzz o să vină cu alt camion și o să plece mai târziu. El o să fie momeala.

          – Momeală pentru cine, pentru poliție?

          – God forbid! Doamne ferește! Poliția nu trebuie să știe nimic. Uite cum stau lucrurile: Șeful are un… un fel de adversar. Un tip care a mai încercat să-i ia artefactul. Nu vreau să te sperii, dar peste vreo jumătate de oră, tartina ta o să producă o zguduitură care o să se înregistreze pe seismografele din Berkeley și San Francisco și tipul ăsta o să afle imediat unde ne aflăm. Până ajunge el aici, noi trebuie să dispărem.

          – Eu pot să te ajut, a spus Nicu, nu-i o problemă. Dar văr-meu e căsătorit, are copii. De ce trebuie să-l băgăm și pe el în afacerea asta? Dacă-l prinde ăsta?

          – N-o să-l prindă nimeni. Adversarul e cam fricos și acționează singur. O să urmărească discret camionul și n-o să facă nimic până când nu e sigur că poate lua artefactul.

          – Și Buzz ce-o să facă?

          – O s-o ia pe autostrada 5 spre Nord. Acolo o să stea la o cabană lângă parcul Lassen. Poate să stea și o săptămână dacă vrea, dar atunci când n-o să mai vină bani pentru cameră, o să fie dat afară.

          – Și dacă vine ăsta?

          – Spune-i să parcheze camionul mai departe de cabană. Tipul o să vină noaptea, n-o să găsească nimic în el și o să-l lase pe porcul de văr-tu în pace.

          – Și noi doi?

          – Noi doi? a spus Cindy, zâmbind un pic cam strâmb. Noi o să mergem în altă direcție.

          Nicu a analizat puțin situația. Planul părea simplu. Exista o șansă ca lucrurile să se complice, dar alte opțiuni nu erau.

          – Și zici ca sandviciul meu o să producă o zguduire? Ce fel de zguduire?

          – Un cutremur.

          Bullshit!

          – Bullshit ești tu. Eu ți-am spus ce-o să se întâmple. Ți-am răspuns la toate întrebările? Gata! Eu o să mă ridic acum de pe scaun, a zis Cindy, schimbând tema discuției. Nu uita să iei degetul de pe trăgaci!

          – Stai numai un pic!

          Nicu s-a aplecat atent, fără a o pierde din vedere și a ridicat de jos cheia, după care a urcat în camion și a pornit motorul.

          – Poți să te ridici dacă vrei, a strigat el, oprind motorul, dar Cindy era deja cocoțată pe o masă și scotea un ceas de pe perete.

          – Ce naiba faci acolo? s-a răstit Nicu, admirând felul în care ea se ridicase în vârful degetelor și smulgea din perete ceasul cu tot cu cui.

          – Am nevoie de un ceas.

          – Am eu pe telefon, i-a spus Nicu.

          – Ține-l și spune-mi dacă arată aceeași oră cu ăsta, a spus Cindy, îndreptând cadranul spre el.

          – Al tău e în urmă cu un minut. De ce?

          – Ca să înțelegi de ce sandviciul o să zguduie orașul.

          Cindy a luat o mătură din colț și a împins cu ea ceasul de perete mai aproape de artefact.

          – În câteva minute, să compari timpul din nou. Și nu te apropia de cutiile alea! a spus ea, aruncând mătura pe jos.

          Nicu a comparat timpul la cele două ceasuri. Cel mare era deja cu două minute în urmă. Se producea o eroare în timp.

          ***

          – Mister Buzz, how are you doing sir? Eu o să-ți las în depozit o foaie de hârtie cu niște instrucțiuni. Să vii exact peste o și oră să le citești, i-a spus Nicu vărului său la telefon.

          – Da’ și s-o întâmplat? a răspuns Buzz somnoros.

          – Eu mă duc undeva cu cineva. Nu știu cât timp o să dureze – poate o zi sau poate o săptămână. Dacă e ceva important, să-mi lași un text. Eu o să deschid telefonul cam o dată pe zi. Ia-ți cu tine niște haine de schimb și ceva de mâncare.

          – ’Tu-ți călătoria și mesaju’ și telefonu’ mă-tii! Băi, Mas-tiata, tu nu te-ai încurcat cumva cu coreeanca bosului?

          – Da’ de unde ai luat-o și pe asta? a răspuns Nicu tulburat, dar și mirat de intuiția lui Buzz.

          – Ai spus că te duci undeva cu cineva, dar habar n-ai unde și pentru cât timp. Așa spun numai boii care se duc singuri la măcelar, you freaking idiot! Vezi că muierea asta-i o viperă. O să te folosească și o să te arunce sau și mai rău… Nu te lăsa prostit, băi Nicule! Coreeanca e bad news, înțelegi tu? Bad fucking news! Ea vine numai când e o problemă.

          – Da, da. Las’, că știu eu ce fac! a mormăit Nicu, simțindu-se jenat de faptul că a cedat atât de ușor. N-o mai pot refuza acum. Mai vorbim…

          – Băi, văr-meu, da’ prost mai ești, băi! Ce ți-a făcut asta, a venit în mini skirt? Ți-a spus că ești băiat deștept, ți s-a uitat lung în ochi? Gândește, băi omule, cu capul, nu cu little head acela din your pants!

          – Buzz, gata! Am înțeles. Vii aici peste o oră. Te contactez diseară. Am plecat.

          Nicu a oftat din greu, a scos bateria din telefon și a băgat-o în geantă.

          Ceasurile arătau deja o diferență de 15 minute. Timpul o luase razna.

          ***

          Cindy era afară, la ușa depozitului.

          – Ieși! a strigat ea. Dacă mai stai acolo, o să intri în bula temporală.

          – Care bulă?

          – Timp încetinit, deșteptule! Nu vezi că ceasul de perete a rămas în urmă?

          „Timp încetinit. Doamne Dumnezeule!” s-a gândit Nicu. Își închipuia el că o să vadă bazaconii prin America, dar nu se aștepta chiar la așa ceva.

          A zbughit-o imediat afară, dar curiozitatea îi era mai mare decât frica:

          – Pot să mă uit pe fereastră, să văd ce se întâmplă?

          – N-o să vezi nimic.

          – Dar ce-o să se întâmple? Spune-mi tu, că tu știi.

          – Uite-te, omule, pe unde vrei tu și lasă-mă în pace!

          „Afară-i prezentul. Înăuntru e trecutul. Și eu mă uit la el pe fereastră”, s-a gândit Nicu.

          ***     

          În următoarele câteva minute nu s-a întâmplat nimic, după care Nicu a început să observe că artefactul arăta mai șters, de parcă se făcuse ceață în depozit și era mai întuneric. Se auzea un vuiet înfundat și imaginea obiectului părea să se dubleze uneori. La un moment dat, depozitul s-a întunecat, s-a cutremurat pământul, după care a revenit lumina. Ceața nu mai era. Nicu era să cadă jos de la cutremur, dar și-a menținut cumva echilibrul. Cindy, la câțiva pași de el, se ținea de un copac. Depozitul era plin de obiecte căzute pe jos și de cioburi de sticlă de la cele câteva geamuri sparte. În depărtare, se declanșau una după alta sirenele de la mașinile zguduite de valul seismic. Ceasul de perete, care rămăsese cu vreo oră în urmă, era de-acum înainte cu trei minute.

          – Ce s-a întâmplat? a întrebat Nicu.

          Cindy a arat cu degetul la artefact. În cutia din dreapta apăruse un sandvici nou.

          – Gata, ai văzut? Pune-ți tartinele în geantă și mișcă-te! Avem de lucru, l-a luat ea din scurt.

          Nicu era gata să protesteze, dar știa că nu aveau timp. Până Cindy a făcut curat pe lângă camion, el a tot mers din urma ei ca un copil, punând întrebări.

          – Deci artefactul e un copiator?

          – Aha.

          – Și cine l-a făcut?

          – … the fuck do I know!

          – Pe ce fel de energie merge?

          – Nu știu.

          – Are instrucțiuni de folosire?

          – Pui un rahat în el și-ți face două.

          – Și cum merge?

          Cindy părea că nu are chef să răspundă la întrebările lui, dar, de data asta, s-a oprit pe loc, explicându-i cu multă răbdare:

          – Face un fald în timp. Okay? Îndoaie timpul, înțelegi? Mașinăria asta frânează timpul, după care sare brusc înainte. Folosește materia în plus pentru a face o copie. Asta-i tot ce mi s-a spus și mie. Gata cu întrebările, Mas-tiata, apucă-te de lucru!

          Artefactul nu era greu, chiar cu tot cu postament. L-au pus pe o platformă cu rotile și, cu un pic de proptit și gâfâit, au reușit să-l împingă pe o rampă în camion. Cindy a scos de după un dulap niște bucăți de placaj și a asamblat rapid o cutie împrejurul lui.

          – O să avem nevoie de bani. Ai trei minute să mergi în magazin și să iei de acolo ce crezi tu ca se poate vinde mai ușor, i-a spus ea lui Nicu.

          – Ca tu să pleci cu artefactul?

          – Cum să plec? Cheia e la tine in buzunar, i-a răspuns ea, indignată.

          – Și camionul ăsta are o singură cheie, da? Mergem împreună.

          Ea a cedat destul de ușor. Au mers în magazin și au luat în grabă de pe rafturi câteva tablouri, niște sticle de vin, o Biblie veche și niște bijuterii. În seiful deschis vraiște rămăsese un teanc de bancnote de 5 și 10 dolari. Au luat și banii. Lucrurile mai mari, câteva puști de colecție, un motor de motocicletă și niște piese de mobilă i le-au lăsat lui Buzz.

          Cindy a băgat mâna sub o tejghea și a scos de acolo două magazii de Glock, a câte 30 de cartușe fiecare, pline și prinse în cruce cu bandă izolatoare. I le-a aruncat lui Nicu și, de data asta, el a reușit să le prindă. Erau grele.

          Au luat ce mai era de mâncare în frigider și au plecat fără să încuie ușa din spate.

          Au mers pe drumuri ocolite prin partea urâtă a Oaklandului. Au luat-o la întâmplare prin Emryville și Chinatown și, de acolo, pe International Bulevard, pe unde se întreceau noaptea șmecherii la curse de mașini. Au ieșit undeva la bulevardul Bancroft.

          Cu toate că i-a spus lui Nicu să nu deschidă telefonul, Cindy a tot stat concentrată pe ecranul mobilului ei, trimițând cuiva texte.

          – Pot să deschid și eu telefonul? a întrebat-o Nicu.

          – Nu.

          – Tu de ce-l folosești pe-al tău?

          – Pentru că nimeni nu știe numărul ăsta.

          – Și pe-al meu cine-l știe?

          – Toată lumea.

          După vreo zece minute, Nicu a testat din nou terenul, încercând să lege o conversație.

          – Vorbești cu șeful?

          – Nu.

          – Cu prietenul?

          – Nu.

          – Ai prieten?

          Cindy a ridicat capul și s-a uitat la el curioasă, dar nu i-a răspuns.

          – Dacă nimeni nu știe numărul ăsta, atunci cu cine vorbești?

          – Cu nimeni.

          Îi venea să-i tragă una peste telefon. „O să-i vină și ei timpul…”, a gândit Nicu

          ***

          Au mers pe Mission până aproape de Fremont, de unde au trecut podul spre East Palo Alto și de acolo au traversat munții pe La Honda Road. Dinspre ocean venea încet un val de ceață care făcea o streașină albă peste șirul de munți. Motorul era cam slab și camionul mergea la deal cu tradiționala viteză californiană de 20 de mile pe oră.

          Aproape de Pescadero, pe o plajă fără urmă de om, era parcat un alt camion. Cindy a săpat nisipul de sub o roată și a scos de acolo o cheie. Au dat jos artefactul și l-au urcat în celălalt vehicul, după care s-au odihnit un pic. Femeia s-a dus în camion și s-a schimbat într-un combinezon de la o firmă no-name, după care l-a pus și pe Nicu să îmbrace unul, care îi era cam mare. Bărbatul a încercat să protesteze, dar ea i-a spus direct că de la hainele lui miroase a varză. Avea dreptate. Nicu închiriase un apartament mic cât o gaură de șoareci și nu demult făcuse borș cu varză.

          În combinezonul lui nou, Nicu s-a așezat pe nisip, uitându-se la valurile Pacificului.

          – Cindy e numele tău adevărat? a întrebat el mai mult într-o doară, bănuind că e o versiune americanizată a unui nume coreean.

          – Seong, i-a răspuns ea sec.

          Cindy se proptise în fața lui, sorbind dintr-o sticlă de apă și uitând-se atent la șosea, de parcă aștepta pe cineva. Îi stătea bine în combinezon.

          – Seong, ha? Ce înseamnă Seong?

          – Ce înseamnă Nick?

          – Nick e numele lui Santa Claus. I se mai spune și Saint Nick.

          – Aaa! a răspuns ea în felul ei asiatic.

          – Și de unde ești, din China? a continuat Nicu, prefăcându-se că nu știe de unde e ea.

          – Din Coreea, i-a răspuns ea, după care s-a uitat atent la el. N-ai știut?

          – Nu, a mințit Nicu, făcând un efort să-i înfrunte privirea.

          – Tu nu prea știi să minți, Santa. Trebuie să înveți arta asta, i-a răspuns ea amuzată. Ce ți-a spus văr-tu la telefon?

          – Mi-a spus ca ești o viperă.

          – Are dreptate. Buzz poate fi deștept când dorește.

          Telefonul lui Cindy a scos un sunet înfundat. Primise un mesaj. Ea a citit textul și a luat-o energic spre camion, aruncând sticla cu apă pe plajă.

          – Și acum unde mergem?

          – Spre Carmel.

          Într-o clipă, nisipul a absorbit apa vărsată.

          ***

          – Nu așa mi-am închipuit eu aventura asta, a spus Nicu, mai mult în glumă decât în serios. Nu ne urmărește nimeni, nu trage nimeni cu pușca…

          – Vrei să tragă cineva cu pușca în tine? Spune Thank you.

          – Thank you! Thank you pentru ce?

          – Nu ne urmărește nimeni, pentru că șeful s-a pregătit bine. A făcut rost de camioane, telefoane, case. Să nu crezi c-a fost ieftin.

          – Șeful o fi supărat pe mine. O să mă pună să-i returnez banii pierduți?

          Ea se uita plictisită pe fereastră.

          – Dacă eram eu în locul lui, te jupuiam de piele. Dar el are alte griji.

          – Ce fel de griji? Din câte înțeleg, tot ce trebuie el să facă este să pună niște bani în mașinăria asta și boom! are dublu. Încă o dată, și are de patru ori mai mult.

          – Ai gustat din sandviciul tău nou? a întrebat Cindy.

          – Nu.

          – Gustă!

          – De ce?

          – Gustă!

          Nicu a mirosit atent sandviciul „copiat”, apoi a mușcat o fărâmă din el. A mestecat atent, gata să scuipe în orice moment bucata din gură. Apoi a mai mușcat o dată și a mestecat mai repede. Apoi a înghițit în grabă și a mușcat din sandviciul original. A înghițit din nou și a mușcat încă o dată din cel nou.

          – Ăsta e mai gustos, a spus el cu gura plină, ridicând sandviciul copiat și uitându-se la el cu atenție.

          Și pâinea și cașcavalul păreau mai proaspete cumva.

          – Vrei să guști? a întrebat el, băgându-i tartina în față lui Cindy, mai mult ca s-o enerveze.

          – Lasă-mă în pace! i-a răspuns ea, împingând la o parte jumătatea mușcată.

          – Deci mașinăria asta nu numai că reproduce lucrurile, dar face și copia mai bună?

          – Cum de te-ai prins? a răspuns ea sarcastic.

          – Și dacă pui în el bancnote…

          – Ți le face nou-nouțe și cu aceleași numere.

          – Și tu trebuie să le învechești ca să nu bată la ochi.

          – Yup.

          – Hm, deci lucrurile se complică… Faci mai multe bancnote cu numere identice.

          – Yup.

          – Poți cumpăra ceva cu bancnotele noi și apoi să returnezi marfa! a exclamat Nicu. Și o să ai alte bancnote.

          – Și dacă magazinul depune la bancă o bancnotă care a mai fost depozitată o dată, ce crezi că o să facă cei de la Secret Service? Știi ca aici Serviciul Secret se ocupă de banii falsificați, da?

          – O să vină și o să verifice înregistrările video să vadă cine a plătit in cash… Mda… La fel o fi și la cazinouri.

          – Plățile în numerar se fac tot mai rar și cam toate magazinele au camere video.

          – De-aia patronul vinde tablouri și bijuterii?

          – Tablourile se vând bine, dar nu poți copia tablouri scumpe. Poți vinde niște chestii ieftine de Thomas Kinkade sau alți pictori de mâna a doua. Un Monet sau Rembrandt nu poți să-l vinzi fără a atrage atenția FBI-ului. Orice obiect de valoare este catalogat și protejat.

          – Sucks! Mașinile și bijuteriile au numere de identificare…

          – Exact. Poți copia lucruri vechi, piese de schimb, cărți, vinuri de colecție. Acum zece ani, șeful făcea bani serioși cu numai doi sau trei angajați. De atunci, însă, cheltuielile au tot crescut.

          – Și de unde a luat el artefactul asta? a întrebat Nicu.

          – Habar n-am.

          – Habar n-ai, sau nu vrei să-mi spui?

          – Okay. Am înțeles că, acum ceva timp, un om de afaceri din Europa a avut un accident. Ce și cum s-a întâmplat nu știu, dar șeful a pus atunci mâna pe artefact. Peste câteva luni, el a emigrat în America.

          – Dar el știe de unde s-a luat chestia asta?

          – Cui îi pasă?!… Știi ce cred eu? O farfurie zburătoare a căzut pe undeva. Un nene a găsit artefactul și a pus o piatră în el. Boom! Dintr-o piatră s-au făcut două. S-a făcut bogat. La ceva timp, secretul lui s-a aflat și acesta a fost ucis. Mașinăria a ajuns la altcineva. La câțiva ani, și acesta a murit în condiții dubioase. Și așa mai departe. Artefactul ăsta a ucis, probabil, o groază de oameni. Cine îi află secretul nu poate rezista ispitei. Șeful ajunsese să fie paranoic. Aștepta să fie ucis în orice moment. Nu ieșea din casă fără vestă antiglonț. Credea că adversarul o să-i pună capăt, dar se pare că, între timp, ai apărut tu.

          – Eu? Eu n-am de gând să ucid pe nimeni.

          – Zice tipul cu Glock în buzunar…

          Au mers în tăcere ceva timp.

          ***

          – Și ce-o să facem în Carmel? a întrebat Nicu.

          – O să-i predăm șefului artefactul.

          – Îl dăm așa și gata?

          – Păi, ce mai vrei?

          Pentru un moment, ispita l-a copleșit pe Nicu. Avea în camion unul dintre cele mai valoroase obiecte din lume și acum trebuia să-l cedeze. Brusc, Glock-ul parcă se făcuse mai greu în buzunarul lui.

          „O să-i spun să iasă din camion să verifice ceva și plec fără ea”, s-a gândit Nicu.

          Când a întors capul, Cindy se uita la el cu atenție:

          – Ai avut un gând rău.

          – Da, a recunoscut Nicu, m-am gândit să fug cu artefactul.

          – Știu. M-am gândit și eu la asta de mai multe ori. Copiatorul ăsta de pe unde se trage el o fi un obiect banal, dar pentru noi e un blestem. Ispita să-l stăpânești te omoară. Dacă fugi cu el, o să mai reziști poate câțiva ani, după care o să te ucidă cineva – un coleg, văr-tu, șeful, adversarul. Dacă nu fugi, o să regreți toată viața că l-ai avut la îndemână și nu l-ai luat.

          Pentru un moment, Cindy cea țepoasă și arțăgoasă devenise cumva mai umană. Chiar și vocea i se schimbase.

          „Vocea ei pițigăiată e ca și „ajustatul” lui Buzz” s-a gândit Nicu. „E o bazaconie folosită să te scoată din sărite. Așa face ea ca să-ți distragă atenția.”

          – Am nevoie de ceva timp ca să mă mai gândesc. Bănuiesc că șeful ți-a trimis un text. Ce ți-a spus el acolo? Să aducem artefactul sau să venim noi?

          Cindy a verificat textul.

          – A spus să venim noi.

          – Atunci, mergem noi. Ascundem camionul ăsta și ne ducem în Carmel cu celălalt, a spus Nicu, fără să mai lase loc pentru discuții. Și dacă ne-a pregătit el vreo surpriză, va trebui să mai aștepte.

          Neavând încredere unul în celălalt, au decis să facă totul împreună. Au parcat camionul în spatele unei benzinării mari, după care au pus benzina într-o canistră și s-au rugat de un moșulică să-i ducă înapoi la plajă. Se prefăceau că nu vorbesc bine engleza. Când șoferul a întrebat ceva, Cindy a spus indignată cu vocea ei „coreeană”:

          -–Șeful meu angajează toți idioții. Ăsta nu știe să pună benzină în rezervor.

          Nicu a strâns indiferent din umeri și a răspuns într-o engleza stricată:

          – Sori, no Inglish, dar se stăpânea cu greu să nu zâmbească.

          Camionul era tot acolo, pe plajă. Au scos cheia de sub roată și au mers înapoi spre Carmel.

          – Nu te grăbi, îl tot sâcâia Cindy. O să dăm peste poliție.

          Nicu, însă, avea necaz rău pe accelerator. Erau în criză de timp.

          ***

          Carmelul e un oraș mic și plin de fițe. Majoritatea locuitorilor din Carmel sau fac arte plastice, sau se prefac că fac asta, ori dau casele în chirie unor pictori. Pe străzile cu căsuțe ca din poze găsești tot felul de expoziții cu vânzări. La fiecare colț, e câte un salon de arte plastice și toată lumea bună se plimbă pe jos.

          Au lăsat camionul la intrarea în oraș și au mers spre casa șefului.

          – O să verific mesajele, a spus Nicu. Deschid telefonul, citesc textele și-l închid imediat.

          Cindy nu a spus nici „da”, nici „nu”, iar el nu a așteptat decizia ei. Pe telefon era un singur text de la Buzz: „Ne vedem în Carmel. Vin cu bossu.”

          Nicu s-a oprit brusc și a închis telefonul. Cindy a realizat mai târziu că mergea singură și s-a întors să vadă ce s-a întâmplat.

          -–Ți-a spus șeful ceva de Buzz? a întrebat Nicu.

          – Nu. De ce?

          – Vin împreună.

          Cindy s-a întunecat la față.

          – Trebuie să plecăm. Acum!

          – De ce?

          Ea nu i-a răspuns.

          Nicu s-a proptit ca un catâr în mijlocul drumului:

          – Nu mă duc nicăieri. Spune-mi de ce!

          – Adversarul e bun la computere. El a clonat numărul de telefon al șefului.

          – Și Buzz vine cu el?

          – Văr-tu nu-i poate deosebi.

          – Cum adică nu-i poate deosebi? Ce-s ăștia, gemeni?

          – Un fel de gemeni… a spus ea într-o doară și a vrut să plece, dar Nicu a apucat-o de mânecă și s-a răstit la ea:

          – Iar minți, iar nu-mi spui adevărul!

          Pietonii se uitau la ei curioși. Unii arătau cu degetul. Scenele dramatice în public nu erau un lucru străin în Carmel, dar, în combinezoane, ei nu arătau a localnici.

          Observând agitația trecătorilor, Cindy s-a apropiat de el și l-a îmbrățișat.

          – O să-ți spun tot ce știu, i-a șoptit ea la ureche, numai nu face scandal.

          Văzând că cei doi tineri s-au împăcat, pictorii și pictorițele și-au continuat plimbările lor, zâmbind satisfăcuți. Nicu a inspirat atent. Părul ei mirosea a piersici. Au intrat într-o sală de expoziții cu tablouri din mitologia greacă.

          – Te rog să nu mai faci scandal, i-a spus ea bosumflată.

          – Tu ascunzi de mine lucruri importante, i-a răspuns el. Eu risc prea multe.

          – Și cine, mă rog, ești tu ca să-ți spun eu totul? l-a luat Cindy din scurt.

          – Noul proprietar al artefactului, a spus Nicu sec.

          Cindy s-a uitat la el mirată, de parcă nu se aștepta să audă așa ceva:

          – Deci te-ai decis?

          Pe tablourile de pe pereți, zeii antici erau în plină gâlceavă. Luptau, se trădau între ei, făceau alianțe și-i corupeau pe oameni.

          – Și cine sunt eu? a întrebat Cindy.

          – Co-proprietara.

          – Good. Acesta era răspunsul corect.

          – Vreau să știu totul, a spus Nicu.

          – Totul e un termen prea vag. Spune-mi mai concret ce vrei să știi.

          – Cum îl cheamă pe șef? Avea în portmoneu mai multe acte, fiecare cu alt nume.

          – Nu știu nici eu exact, dar noi îi spunem Richard.

          – Richard. Bine. Ce face acest Richard?

          – Cum adică ‚ce face’?

          – Care e secretul lui, ce-l ține treaz nopțile, ce-l definește?

          – El se crede foarte inteligent, a spus Cindy.

          – Și chiar este?

          – Nu e la fel de deștept ca adversarul. Celălalt e și mai îndrăzneț, și mai direct.

          – Și adversarul de unde a apărut?

          – Acum vreo zece ani, Richard o ducea prea bine și a vrut să-și sporească profitul. Nu voia să-i spună cuiva secretul artefactului, pentru că nu avea încredere în angajații lui. Și atunci…

          – Stai, nu-mi spune. Știu ce s-a întâmplat, a spus Nicu lovindu-se cu palma peste frunte. N-o să-i poată deosebi, desigur!

          – Știi ce? a întrebat ea speriată în șoaptă, apucându-l strâns de braț, de parcă se temea că el o să fugă. Tu până acum ai copiat o tartină. E cam devreme să ai revelații. Revelațiile vin după…

          – Richard a intrat în copiator, i-a spus Nicu.

          – De unde știi? a întrebat ea.

          – Pentru că acesta e următorul pas logic… Adversarul seamănă cu el, dar e mai abil. El știe cum gândește Richard, îi poate anticipa mișcările. Știa despre camioane. Poate știa și de magazin, sau poate că a aflat adresa după cutremur. L-a așteptat acolo pe Buzz și i-a spus ‚What’s up dude! Hai să vorbești cu văr-tu care a luat ceva de la mine.’ După care, a clonat numărul de telefon al originalului și ți-a trimis un text să venim în Carmel.

          – Fir-ar să fie! Deci eu nu vorbeam cu Richard?

          – Poate că ai vorbit cu el la început, după care a început să primească de la tine mesaje fără sens. Dacă e chiar așa de deștept, s-o fi prins că numărul lui a fost clonat.

          Cindy nu i-a răspuns. Se uita la mesajele recente de pe telefon.

          – Să știi că de data asta nu numai eu sunt în pericol, a spus Nicu, și tu ești, și Buzz este. Clona o să ne ia camionul și apoi o să ne tragă câte un glonț în cap fiecăruia.

          – Richard nu e violent. E un pic arogant, dar nu violent. El mai repede ne-ar plăti să tăcem din gură, sau ne-ar ține pe lângă el ca să fie sigur că nu vorbim.

          – Richard nu este violent, dar cine știe ce zace în clona lui. Poate că omenia este o trăsătură care nu poate fi copiată.

          – S-ar putea să ai dreptate. La început, cei doi se înțelegeau foarte bine, dar, cu timpul, Richard al Doilea a început să-i reproșeze originalului că e prost, că nu se pricepe, că e fricos…

          – Așa îi spuneți voi clonei, Richard al Doilea? Ai întâlnit și alte clone?

          – Mmm… De obicei, experimentele astea nu se termină bine.

          S-au așezat pe o bancă și se prefăceau că se uită la un tablou cât jumătate de perete, numit „Răpirea Europei.” La câteva minute, au observat chipul cunoscut al lui Buzz la o intersecție. Nicu și-a pornit telefonul. Primise un mesaj: „Unde ești?”

          – Au ajuns. Stai aici, o să vorbesc eu cu ei. O să mă prefac că nu știu nimic de clonă, a spus Nicu.

          – Vin și eu. Mie n-o să-mi facă nimic.

          – Și dacă e pus pe rele?

          – Nu cred că o să încerce aici ceva, în centrul orașului.

          – Trebuie să-l trimitem acasă pe văr-meu înainte ca el să înțeleagă ce se întâmplă.

          – Vorbește tu cu el, că eu nu-l pot suferi, i-a răspuns Cindy.

          – Nu-l poți suferi pentru că seamănă cu tine.

          Venise timpul să acționeze.

          ***

          –  I-am trimis un mesaj lui Richard: „În Davendorf Park, în 30 de minute”. Sper să-l primească amândoi, a spus Cindy.

          –  Știi de ce-am avea noi nevoie? De un scuter, ca să putem fugi pe alei înguste.

          –  Nu găsim aici; poate în Monterey. Dar putem închiria o cameră de hotel. Dacă se complică lucrurile, fugim și ne ascundem acolo. Știu eu un Bed and Breakfast pe Ocean și Monte Verde. Ține minte – se numește Casa de Carmel. O să fac o rezervare acolo pe numele Maria Chen.

          Nicu s-a uitat la ea curios:

          –  Maria, ha?

          Cindy a zâmbit:

          –  Maria… o persoană mai privată. De ea nu știe nici Richard.

          Au mers la Carmel Plaza și și-au luat șorturi, tricouri, șepci. Au îmbrăcat ce-au putut pe sub combinezoane, șepcile le-au băgat în buzunare.

          Când au ieșit pe stradă, Cindy a ascultat atent și abia apoi i-a permis lui Nicu să meargă.

          –  Ce e? a întrebat el.

          –  Dacă auzi o motocicletă, ascunde-te! E omul lui.

          Trecuse deja o oră, dar ei nu se grăbeau.

          –  Lasă-i să aștepte. N-o să plece nicăieri, a spus Cindy.

          Mai aveau timp la dispoziție.

          ***

          În parc nu era prea multă lume. Pe o bancă ședeau plictisiți Richard și clona lui. Buzz se plimba prin fața lor și vorbea în gura mare la telefon cu băiatul lui: „Păi ce vrei, strawberry sau banana? Decide-te! Și strawberry și banana? Awesome! Gata, spune-i lui mommy. Da’ de ce nu vrei tu să-i dai și lui soră-ta, nu vrei să faci share cu ea? Măi băiete, în toată lumea asta nu e nimeni care resembles you more than your sister. Nu, nici eu. You two resemble each other more than you will ever resemble me or your mommy. It’s a fact. Got it? Acum be a nice boy și fă share cu surioara ta.”

          Nicu a pășit repede în fața celor doi de pe bancă și le-a arătat Glock-ul în buzunar:

          –  Am o ofertă pentru voi doi. Lăsați-ne în pace și eu o să vă las în pace pe voi.

          –  Eu am o ofertă mai bună, a spus clona, zâmbind.

          Nicu a observat că aceasta purta niște mănuși subțiri. Ea a scos din buzunar un walkie-talkie și a spus:

          –  Cindy, fă niște artă –  ceva. Picteaz-o pe soră-ta.

          Pe pieptul femeii a apărut un punct roșu de laser.

          –  Spune-mi unde-i camionul și Cindy a mea nu o termină pe Cindy a ta, a articulat clona cu satisfacție.

          Nicu s-a uitat la femeie, confuz, dar ea se uita la altcineva.

          –  Richard? a spus Cindy cu glasul tremurând.

          –  Spune-i, a răspuns acesta posac. Eu am renunțat la chestia aceea blestemată.

          În comparație cu clona lui, Richard părea un pic mai firav și mai palid la față.

          –  Hei, ce se întâmplă aici? a încercat să intervină Buzz, dar Nicu l-a întrerupt.

          –  Se bat pentru magazin. Cine l-a moștenit and shit.

          –  Cindy, te mai întreb o dată, unde-i camionul? a insistat Richard al Doilea, pregătindu-se să spună ceva în walkie-talkie.

          –  Dolores cu First, a spus Cindy. Și spune-i xeroxului meu că e o ticăloasă.

          –  Cindy cea tânără, vezi dacă e un camion pe Dolores cu First! a spus clona.

          Punctul roșu de laser a dispărut și în depărtare s-a auzit un motor de motocicletă. Nicu s-a uitat mai atent la motociclista în costum de piele bordo și a realizat că o mai văzuse de câteva ori pe străzile Oaklandului.

          Clona s-a ridicat de pe bancă, dar înainte de a reacționa Nicu, Cindy a tras în el dintr-un taser. Probele i s-au înfipt în piept și au început să pompeze electricitate, dar Richard al Doilea nici nu a clipit din ochi. El a smuls atent probele și le-a aruncat jos. Mânușile lui erau izolate electric.

          –  Cindy, eu te știu pe tine mai bine decât oricine. Crezi că eu sau frate-meu veneam la reuniunea aceasta de familie fără o vestă antitaser și antiglonț?

          Richard i-a reproșat pe un ton obosit:

          –  De câte ori ți-am spus: tu nu-mi ești frate! Tu ești o clonă defectă. Mașina nu știe să copieze oameni. Te-a făcut mare și sănătos, dar fără suflet. La fel a făcut-o și pe Doublepark.

          –  Pe mine artefactul m-a făcut perfect, așa cum trebuia să fii tu. Diferența dintre mine și tine este faptul că tu ți-ai băut mințile în colegiu. Erai trist, deprimat, vai de fundul tău!

          În momentul ăsta, s-a auzit radioul. Vocea era a lui Cindy, dar parcă avea în ea o notă mai dură: „Camionul e gol. Repet: nu e nimic în camion.”

          În confuzia care a urmat, Nicu a făcut rapid un pas înainte și, făcând uz de șiretlicul lui Cindy, l-a îmbrățișat „frățește” pe Richard al Doilea. Ca și originalul ei mai devreme, clona n-a știut cum să reacționeze când a fost luată prin surprindere. Nicu i-a băgat țeava Glock-ului sub vestă și i-a șoptit la ureche:

          –  Hi, handsome! Spune-i să meargă undeva mai departe să caute camionul.

          Copia s-a smucit, încercând să scape. Părea să fie mai puternică decât originalul, dar Nicu a ținut-o strâns în brațele lui de fiu de țăran, până când aceasta a obosit.

          Cindy a smuls radioul din mâinile clonei și i-a permis să spună ceva numai când aceasta a semnalat că cedează:

          – Cindy, mergi până-n Monterey, la Aquarium, și vezi dacă e un camion în parcare!

          – Roger that, boss! a răspuns clona femeii fără a crâcni.

          În mod ostentativ, Cindy a aruncat radioul la gunoi.

          Niște trecători mai în vârstă se uitau mirați la îmbrățișarea lungă a celor doi și Buzz a intervenit cu niște explicații aiurea:

          –  E ziua de naștere a gemenilor. Nu s-au mai văzut de zece ani. Merită multe felicitări!

          –  Da, felicitări! au spus bătrânii, bucuroși că s-a dezlegat misterul îmbrățișării și au mers mai departe șușotind între ei.

          – Așază-te și stai acolo cuminte! a spus Nicu. Până revine copia lui Cindy, avem timp să rezolvam secretul artefactului.

          – Ce copie, ce camion și ce artefact? Despre ce vorbiți voi? a intervenit iarăși Buzz, dar Cindy l-a luat de-o parte și i-a șoptit ceva la ureche.

          Se părea că-i spunea ceva incredibil, pentru că expresia lui Buzz a trecut de la mirare la scepticism, apoi la revoltă.

          – Astă-dimineață am plasat o comandă’, a spus Nicu. A fost o greșeală, desigur, dar am învățat ceva. Suntem acum mai mulți care știm despre acel obiect și trebuie să vă spun că niciunul dintre noi nu va mai avea acces la el.

          Cei doi Richard s-au uitat cu mirare la Nicu, apoi unul la altul. Cindy și Buzz s-au întors și ei să vadă ce se întâmplă.

          – După ce s-a executat comanda, a spus Nicu mai pe ocolite, ca Buzz să nu înțeleagă ce se întâmpla, din Oakland au plecat trei camioane. Eu și cu Cindy am condus un camion spre Sud. Noi eram prima momeală. Un alt șofer, angajat de Richard, a dus „obiectul” spre Reno, Nevada. Buzz trebuia să conducă al treilea camion spre Nord.

          Clona s-a uitat cu nedumerire la Richard:

          – Trei camioane? Trei? Noi niciodată n-am pregătit mai mult de două. De unde a apărut al treilea?

          Originalul a zâmbit trist și i-a spus:

          – Vezi că ești redus la minte? Ești o copie defectă. Au trecut atâția ani și tu n-ai făcut niciun progres.

          – Și tu ai făcut, nu?! a exclamat Richard al Doilea, care părea să fie mai nervos decât originalul. Noi întotdeauna am avut două camioane. Unul mergea la Nord și altul la Sud.

          Richard i-a arătat ostentativ degetul mijlociu.

          – Richard și Richard, oamenii cred că e ziua voastră de naștere. Purtați-vă frumos! i-a apostrofat Nicu. Problema este că șoferul al treilea a dispărut între timp cu „obiectul” în camion.

          – Bullshit! a strigat clona la Richard. Cine era în camionul al treilea? Eu am lista cu toate persoanele cu care a vorbit idiotul ăsta la telefon în ultimele zile. Am convorbirile lor pe computer.

          – Ai înregistrat și ce-am discutat noi la telefoanele de rezervă? a întrebat Cindy.

          – Desigur! s-a revoltat copia lui Richard.

          – Cindy, câte telefoane de rezervă aveți voi? a întrebat Nicu.

          – Două, a mințit Cindy fără a clipi din ochi. Numerele au fost alese aleatoriu, ca să nu poată fi ghicite.

          – Două? s-a uitat clona mirată la Richard.

          De fapt, aveau un singur telefon de rezervă și Richard al Doilea îi clonase deja numărul, dar lui Nicu îi venise inspirația și inventa povești din mers.

          – Acum, dacă vreți să găsim obiectul, ar fi bine să mergem cu toții și să căutam camionul al treilea, a spus Nicu, dar cei doi nu-l mai ascultau.

          Richard era bucuros că s-a „demonstrat” că el e cel mai deștept. Richard al Doilea suspecta că era mințit și cei doi nu mai aveau răbdare pentru nimeni și pentru nimic. După un schimb dur de cuvinte, s-au ridicat de pe bancă, clona apucându-l pe Richard de piept.

          Nicu a simțit întâi cum îl trăgea cineva de salopetă, apoi a perceput izul șamponului de piersici. „Fugim!” i-a șoptit Cindy la ureche.

          Înainte să iasă din parc, cei doi și-au scos în grabă combinezoanele și le-au aruncat la gunoi. În șort, tricouri și cu șepci pe cap, arătau acum ca orice alți turiști. Era deja întuneric. La intersecție îi aștepta Buzz.

          – Măi, văr-meu, ’tuţi livolveru și camionu și artifactu’ mamei dumitale! Ce le-ai spus tu, măi, la aiștia? Când am șters-o eu de-acolo, ei își scoteau pistoalele!

          – Ce să le spun? Ei se ciondănesc de-o viață pe tema care-i mai deștept. Le-am spus că amândoi sunt proști și asta-i tot ce le-a trebuit.

          În parc s-a auzit o împușcătură. La puțin timp, a urmat a doua. Trecătorii s-au uitat timorați împrejur. S-a auzit o sirenă în depărtare. Cei trei au luat-o pe o stradă, urmându-i pe câțiva pictori speriați.

          – Dumnezeu să-i ierte!, a spus Buzz, făcându-și cruce.

          – Da’ mincinos te-ai mai făcut, măi, Mas-tiata! De când te-ai luat cu vipera asta, parcă te-ai schimbat. Îmbli cu chistolu-n buzunar, îi cerți pe frați. Nu ți-am spus eu că asta-i bad news?

          – Este…

          – De ce nu vrei să-mi spui ce se întâmplă?

          – Știi vorba aceea cu liability? În câteva minute, o să fie plin pe-aici de poliție. Și cu cât știi tu mai puțin, cu atât e mai bine pentru tine. Du-te acasă, văr-meu, până nu se află că ai fost și tu cu ei. Eu trebuie să mă duc undeva cu cineva și chestia asta s-ar putea să dureze ceva timp.

          – Așa, Mas-tiata, așa! Văd că nu mai am cu cine vorbi. Să-mi spui dacă găsești artefactu’. Poate facem un business.

          – Buzz! Era să uit. Înainte ca ei să se… știi tu… șeful ți-a trimis cheile de la al doilea camion. Cel de pe Dolores cu First. A spus să-l vinzi pe piese.

          – Dacă așa a spus, așa o să fac, a zâmbit Buzz.

          – Vezi să nu dai peste motociclista nebună. E o viperă.

          – Încă una?

          – Încă! Am plecat. Time is money.

         

          ***

          Camera de hotel avea un singur pat.

          Aventura și adrenalina le stimulaseră pofta de sex și nu au ieșit de acolo decât de două ori ca să mănânce și o dată ca să mute camionul din spatele benzinăriei. Când nu făceau dragoste, urmăreau atent știrile legate de crima dublă din Carmel. Se părea că erau niște persoane care au fost văzute cu gemenii și s-au împușcat în parc. Pe înregistrările video din câteva magazine apărea o motociclistă sexy și un bărbat mai în vârstă care se „ajusta” din când în când într-un mod indecent. Poliția a aflat, din surse anonime, despre o motociclistă numita Cindy Park, care avea la ea un walkie-talkie pereche cu cel de la locul crimei. Dar Cindy luase dimineața devreme un avion spre Singapore și acolo i s-a pierdut urma. De fapt, acesta nici nu era numele ei adevărat, pentru că ea folosea un număr de Social Security clonat. Adevărata Cindy Park, o tânără coreeancă în bluză roz și cu ochelari uriași, care nici nu știa să meargă pe motocicletă, a vorbit cu poliția pe Skype și le-a spus că vine în câteva zile să depună o depoziție.

          Între timp, câteva lucruri mai puțin bătătoare le ochi s-au întâmplat în California și în lumea virtuală. Cineva a închiriat un spațiu la un Storage Unit și a depus acolo o cutie mare. Pe Internet au apărut mai multe piese de camion. Cineva a accesat de la un Internet Cafe niște conturi bancare și a cumpărat BitCoin de toți banii. Un tip din Texas a luat de pe eBay un motor de motocicletă foarte bun. Cineva a cumpărat de la licitații mai multe cărți vechi, câteva puști de colecție și sticle de vin rar. O femeie din Nevada a primit o ofertă pentru ferma părăginită a bunicului ei. Ferma era la marginea deșertului și nu se putea ajunge acolo decât cu tractorul.

          În timp, toate faptele acestea au fost uitate.

          ***

          Prin deșertul înghețat mergea un tractor mare cu remorcă. În cabină, Nicu Musteață îi explica adevăratei Cindy Park cu multă pasiune:

          – Testul numărul unu: artefactul e pus pe o platformă suspendată pe cabluri elastice. În una dintre cutii se pune un obiect mic, cum ar fi un sandvici. Dacă saltul în timp nu taie cablurile, se trece la testul numărul doi: se sapă o fântână ermetică, în care artefactul e suspendat pe cabluri elastice. Se pune o tartină în artefact și se închide capacul. Se extrage aerul din fântână. Se măsoară cu un seismograf puterea șocului preluată de sol. Fără aer, nu cred că se va transmite ceva.

          – Dar noi nu știm de unde se ia materia în plus. Dacă copiatorul e suspendat în vid, e posibil ca el să nu aibă suficientă materie prin apropiere și, în loc de diamante, de exemplu, să-ți producă o bucată de cărbune.

          – Așa ceva li se întâmpla numai copiilor obraznici.

          – Ce?

          – De Crăciun, copiii obraznici primesc cărbuni în loc de cadouri.

          – Tu ai luat prea în serios chestia asta cu Saint Nick. Spune-mi mai bine ce facem dacă are copiatorul nevoie de materie primă pentru a face o copie. Ce-i dăm: apă, carne, mâna ta dreaptă?

          – Eu cred că materia pentru copie este extrasă din fald, a spus Nicu și a îndoit un șervețel, făcând un fald în mijlocul lui. M-am tot gândit la lucrul ăsta și uite la ce concluzie am ajuns: în fiecare fracțiune minusculă de secundă, materia progresează un pic în timp. Da? Da! Mașinăria asta știe să producă un fald – să îndoaie timpul și apoi să sară pe celălalt mal, cum ai sări peste un șanț, de exemplu. Da? Da! Deci materia care rămâne în fald este folosită pentru a face o copie.

          – Păi, nu ți-am spus eu lucrul ăsta chiar de la început? Nu mai ții minte?

          – Da? E posibil să-mi fi spus, dar eu mă uitam la picioarele tale și nu mai auzeam nimic.

          Ea i-a tras un pumn în umăr, dar nu l-a durut.

          – Bine, deșteptule, deci artefactul transformă timpul în materie?

          – Mai repede pune niște materie de-o parte și pe urmă o folosește să facă o copie. Dar materia stocată este deja o copie exactă a originalului și tot ce mai trebuie făcut este să se mai repare câte ceva pe-ici-pe-colo.

          – Și ce-i cu asta?

          – Și atunci, nu mai e nevoie de materie primă. Materia este luată din fald și o copie poate fi făcută oriunde: în vid, în ocean sau în mișcare.

          – În mișcare? Richard a încercat chestia asta. Bula temporală i-a desincronizat motorul și mașina s-a oprit.

          – Trebuia să pună copiatorul într-o remorcă lungă. Sau să folosească două sau trei remorci.

          – Richard nu avea prea multă răbdare.

          – Sper că nu ești supărată că i-am certat pe cei doi.

          – Ei erau certați de ani de zile. Primul Richard îi reproșa celui de-al Doilea că e prea arogant și îl invidia pentru că era mai inteligent. Clona îi reproșa lui Richard că e leneș și apatic.

          – Richard chiar era apatic.

          – Era… E posibil să fi avut și un pic de depresie. El realizase încă de la început că artefactul te subjugă, te forțează să joci un anumit rol. Și dacă nu joci bine rolul acela, vine altul și-ți ia locul.

          – Richard a fost… hm… adică… voi doi aveați o relație?

          – Vrei să știi dacă făceam sex?

          – Da.

          – Nu. Richard originalul nu a avut niciodată curajul să-mi spună că mă place.

          Nicu a respirat mai ușor, după care a repetat:

          – Originalul?

          – Da. Clona lui, însă, nu și-a făcut prea multe probleme, a spus Cindy.

          – Deci voi doi… ați fost împreună? Tu și cu Richard al Doilea.

          – Da, dar atunci când el s-a săturat de mine, m-a pus să intru în copiator.

          – Ce porc! Și tu nu ți-ai dat seama de ce?

          – Bănuiam, dar el mi-a spus că vrea ca Richard să aibă o Cindy a lui. După asta, însă, a luat-o pe cealaltă Cindy și au dispărut. El ura faptul că era o clonă și dezvoltase un complex de inferioritate monstru. Ca să compenseze, vorbea despre o națiune a clonelor care va fi cea mai avansată din lume. Voia să facă un copil cu altă clonă și credea că acesta o să fie super-inteligent.

          – Îmi pare rău, într-un fel, că cei doi n-au făcut un copil, a spus Nicu. Ar fi fost un original banal și toată teoria lui s-ar fi dus de râpă.

          – Mie îmi pare rău că am fost subiectul pentru experimentele lui, a răspuns Cindy.

          – Mie îmi pare rău că noi doi nu putem experimenta în tractorul ăsta…

          – În remorcă este loc…

          Au oprit tractorul și au fugit în remorcă. Timpul parcă se oprise pe loc.

          ***

          După experimentele de rigoare, au stat mult timp îmbrățișați pe fâșia îngustă de saltea care ieșea de sub niște cutii.

          – La ce te gândești? l-a întrebat ea.

          – Mă gândesc că banii nu sunt chiar atât de importanți. Adică, va trebui să câștigăm și bani, desigur, dar e ceva mai important ce putem face.

          – Ce?

          – Închipuie-ți un geniu bolnav, pe pat de moarte. Și venim noi, amândoi îmbrăcați în negru, sau în alb, și-i spunem: Te putem salva!

          – Vrei să copiezi oamenii bolnavi, îmbrăcat ca un clovn? Și dacă ajungi să ai doi oameni bolnavi în loc de unul?

          – O să experimentăm pe animale bolnave mai întâi, ca să fim siguri ce boli se pot vindeca.

          – Și ce faci cu originalul? Îl duci la abator, îi tragi una după ceafă?

          – Okay, nu m-am gândit încă la toate detaliile. Poate îi ținem pe bolnavi într-o clinică privată până mor.

          – Tu ești obsedat de clonarea de oameni.

          – Mi se pare o ocupație mai onestă decât copierea de trufe sau de tablouri.

          – Vrei să-ți spun eu ce o să se întâmple? Am văzut scenariul ăsta reluând-se deja de două ori. O să te bagi tu frumușel în copiator și o să-ți faci o clonă. În primele câteva luni, voi doi o să vă înțelegeți de minune. După asta, clona ta o să înceapă să te critice – că te miști prea încet, că nu te-ai gândit la ce s-a gândit el, că nu ai puterea lui să ridici ceva etc. Peste un an, clona ta o să încerce să mă convingă pe mine să intru în copiator ca să-şi facă și el o iubită. Sau o s-o găsească pe vipera care era gata să mă împuște și o se culce cu ea. Și scenariul vechi o să se repete – case secrete, camioane, telefoane, camere video, arme, veste antiglonț. Paranoia, stres și viață de oameni hărțuiți…

          – E posibil; sau poate că eu sunt diferit de Richard și n-o să merg pe calea lui.

          – Nick Mas-tiata, tu ești un om bun, dar amintește-ți cum ai reacționat atunci când trebuia să returnezi artefactul. Ai decis că e dreptul tău să-l ții. Așa o să facă și copia ta într-o zi. O să decidă că are tot dreptul să dețină artefactul și o să ți-l ia.

          – Dacă aș putea să negociez acum cu mine să nu fac așa ceva, aș face-o.

          – Scrie un contract cu tine pe o foaie de hârtie și semnează-l.

          – O dată sau de două ori? Și unde ne ducem dacă unul dintre noi încalcă contractul?

          – Veniți la mine și o să vă împac eu cu o bâtă de baseball.

          – Știindu-te, bănuiesc că nu glumești.

          – De ce să glumesc? Dacă te bagi în copiator, o să meriți mai mult decât o bâtă pe spinare.

          – Richard nu avea un contract din astea cu copia lui?

          – Nu. El credea că ei doi or să se împace foarte bine între ei.

          – Mie Richard al Doilea mi s-a părut cam nervos.

          – Tu n-ai fi nervos dacă ai cunoaște pe cineva ca pe tine însuți și ai descoperi la un moment dat că acesta te ia de prost și te minte?

          – Richard spunea ceva de clonele defecte fără suflet.

          – E un refren de-al lui mai vechi, dar nu e adevărat. Clonele sunt exact ca și noi. Dacă tu ești arogant, și copia ta o să fie arogantă.

          – Deci copiatorul nu exagerează defectele?

          – Eu cred că nu. Să zicem că tu ești o clonă și, la puțin timp, realizezi că ai o memorie mai bună decât originalul, ești mai puternic decât el, arăți mai bine și că oamenii te apreciază pe tine mai mult decât pe originalul tău. Nu te-ai uita oare de sus la încercările patetice ale celuilalt de a înțelege niște concepte simple, de a-și menține nivelul de energie în decursul zilei sau de a negocia ceva mai complex? Nu ai încerca să preiei tu controlul dacă ai vedea că celălalt nu se descurcă?

          – Mda… Nu m-am gândit la chestiile astea.

          – Gândește-te acum, că pe urmă s-ar putea să fie prea târziu. Clona ta s-ar putea să decidă într-o zi că tu nu folosești eficient copiatorul sau că nu-i alegi bine pe savanții care merită să fie clonați și o să dispară cu artefactul.

          – Tu ai avut conflicte cu clona ta?

          – Desigur. Ea zicea că eu nu am curaj, că mă las condusă de alții. Asta s-a întâmplat înainte ca cei doi să dispară. Era un tip, Abdul, care fura și Richard mi-a spus să rezolv cumva problema ca Abdul să plece și să țină gura închisă. Soluția mea era să vorbesc mai întâi cu cei care trebuiau dați afară. Clona însă mi-a spus: „Tu îl cunoști bine pe Abdul. El o să vrea să te păcălească. Acționează mai decisiv, fii impredictibilă. Dă-i foc la mașină, inundă-i apartamentul, pune pe cineva să-l urmărească pe stradă, fă-l să trăiască în frică. După asta, oferă-i șansa să plece”.

          – Și a avut dreptate?

          – Nu numai că a avut dreptate, dar, până la urmă, Richard a pus-o pe ea să aibă grijă de tipul ăsta, pentru că eu nu mă descurcam. Abdul era extrem de parșiv și, după ce am discutat cu el, a spus la toată lumea că eu vreau să-l dau afară, dar nu pot, pentru că e el tare șmecher. Cealaltă Cindy, pe care noi o numeam Doublepark, a făcut tot ce voiam eu, dar nu aveam curajul să fac. A spart o casă și a pus amprentele lui pe acolo. După ce a venit poliția și l-a luat, a intrat în apartamentul lui și i-a dat foc la lucruri, i-a pus animale moarte în paturi și droguri în mâncare. În final, i-a pus pe urmele lui pe toți gangsterii și criminalii. După o săptămână, Abdul a fugit din oraș la mijloc de noapte și n-am mai auzit de el.

          – Doublepark?

          – De la double parking. Când parchezi aiurea și îi blochezi pe alții. Eu eram Cindy Park și ea Cindy Doublepark.

          – Ha! Și pe clona mea cum ar chema-o?

          – Nick’s stupid mistake?

          – Am înțeles… Ce voiam să-ți spun: eu visez că aș putea construi un oraș plutitor pe care ar fi laboratoare pentru cei mai mari savanți din lume.

          – Nu știu dacă tu ai putea face așa ceva, dar, cu acces la artefact, clona ta sigur ar putea construi acest oraș. Și după asta, ar face și un oraș zburător.

          – De ce nu i-aș permite, atunci, lucrul acesta? Îi dau copiatorul și…

          – Și tu ce-o să faci? Te pensionezi, faci droguri, bei prin baruri și plângi?

          – Nu știu.

          Afară se făcuse frig. Era timpul să plece.

          ***

          Ferma era într-o situație deplorabilă. Acoperișul era spart și podelele din câteva camere putreziseră. În bucătărie, lângă un munte de gunoi, era o piele de șarpe. Șarpele locuise acolo, probabil, pe timp de vară. Au ales o cameră cu podele mai bune și au pus acolo un cort.

          Pompa de la fântâna veche mai funcționa. Ce curgea, însă, era de culoarea ruginii. Nicu a mers în livada de după casă și a adunat vreascuri ca să facă ceva de mâncare. Până la urmă, au făcut sandviciuri și au mâncat pe acoperiș, admirând cerul uriaș, plin de stele.

          A doua zi, au descărcat remorcile. În pungile și cutiile de la diferite magazine erau sute de saltele gonflabile, mingi și colaci de salvare. Le-au umflat pe toate și le-au băgat în saci de plasă. Au legat sacii între ei cu sfoară, ca să formeze o platformă. În centrul platformei au ancorat artefactul.

          Șantierul acesta le-a luat toată ziua.

          – Vrei să vezi ceva? a întrebat Cindy după ce au prins copiatorul de platformă.

          – Ce?

          – Ține-te bine de plasă și încearcă să nu faci pe tine, a zis ea și a băgat o mână în una dintre cutii. Degetele ei au trecut prin peretele interior.

          – Shut up!

          –Cindy a băgat mâna mai departe și degetele ei au ieșit din peretele opus:

          – Cutia asta e mai mare în interior decât pare. Și pereții sunt uniți intre ei.

          – Dar cum? a fost tot ce a reușit Nicu să spună.

          – Magie, i-a răspuns Cindy și a râs. Când m-am băgat în copiator, practic am dormit în brațele mele.

          – Ai băgat capul acolo, în spațiul acela dintre pereți?

          – Da. Și știi ce am văzut?

          – Ce?

          – Când mă uitam la mine, îmi vedeam corpul. Când mă uitam în cealaltă parte, îmi vedeam corpul din cealaltă parte. Și din toate unghiurile arătam bine.

          – Se poate respira acolo, în spațiul ascuns?

          – Cu excepția unor mici paradoxuri, locul ăsta nu pare să fie foarte diferit de ce știm noi.

          – Și dacă pui un obiect mic acolo, între pereți, artefactul îl copiază?

          – Nu știu.

          – Dar Richard știa?

          – Nu cred. Când l-am cunoscut eu, el era mai mult interesat de bani decât de teste.

          Nicu era tentat să bage și el mâna prin perete, dar s-a răzgândit. Încă nu era timpul.

          ***

          Seara, și-au luat sacii de dormit, niște bere și ceva de mâncare și s-au urcat iarăși pe casă. În depărtare, se auzea o haită de coioți.

          – O să avem nevoie de niște puști pentru a ne apăra de vecinii ăștia, a spus Nicu.

          – Știu eu un tip care vinde, a spus Cindy.

          Nicu s-a uitat la ea cu curiozitate:

          – Care era, de fapt, rolul tău în afacerea lui Richard?

          – El prefera să nu se implice în tranzacțiile mai dubioase și folosea intermediari.

          – Dubioase… cum?

          – Procurarea de identități, angajarea de mușchi, pază, supraveghere.

          – Ai ucis pe cineva vreodată? a întrebat Nicu.

          – Nu e stilul meu.

          – Ai bătut pe cineva?

          – Nu. Cunosc niște tipi care ar bate pe oricine pentru câteva mii de dolari, dar nu i-am angajat niciodată. De ce, ai nevoie de un hit?

          – Un coiot m-a insultat. Vreau să-l termini și să-mi aduci coada lui.

          – Sure, boss!

          – Nu sunt șeful tău, Cindy. Suntem parteneri. Tu ești responsabilă de protecție și eu sunt responsabil de… mmm… Ce știu eu să fac?

          – Tu știi să faci sandviciuri.

          – Corect! Și știu să le copiez. Eu o să fiu „copy boy”.

          „Bine, boy. Dă-mi o bere!

          Nicu a luat o sticlă de bere și i-a întins-o, dar când ea a vrut s-o ia, el nu i-a dat drumul:

          – Cindy, vreau să știu toate secretele lui Richard!

          – Care secrete?

          – Ce teste a făcut el cu artefactul, ce a aflat, cine mai știe de copiator, dacă mai sunt alte clone pe undeva prin lume, toate contactele lui, de unde cumpăra el marfă, cui o vindea, dacă avea ceva ascuns pe undeva. Totul.

          – Deci totul? Tu ai două obsesii: clonarea de oameni și totul. Și dacă-ți spun totul, o să-mi dai o bere? a spus Cindy smuncind sticla din mâna lui.

          – O să-ți dau mai mult decât o bere. Ce vrei tu, de fapt, cel mai mult?

          Cindy s-a gândit ceva timp, după care a deschis berea și a băut din ea, apoi a aruncat capacul jos de pe acoperiș.

          – Cel mai mult? Nu pot să-ți spun chiar acum. Trebuie să mă mai gândesc, dar cred că ar fi foarte bine dacă m-aș împăca cu cealaltă Cindy.

          – De ce?

          – Dacă eu mă pot împăca cu mine înseamnă că sunt o persoană bună. Dacă nu, …

          – O să luăm legătura cu ea. Eu cred că tu ești o persoană bună și voi două o să vă împăcați chiar foarte bine.

          – Și tu ce vrei, în afară de o coadă de coiot?

          Nicu s-a gândit și el ceva timp.

          – Vreau și eu să știu dacă sunt o persoană bună.

          – Deci insiști să te bagi în copiator?

          – Cred că dacă aș face lucrul ăsta, aș afla ceva foarte important despre mine.

          – Și dacă celălalt se dovedește a fi un trădător, un sadic, sau un arogant?

          – Atunci… Nu știu. Sper să nu fie. Altfel, va trebui să ne luam veste antiglonț, camioane, telefoane, camere video și arme.

          – Ai spus „să ne luăm”. Îmi place că gândești la noi doi ca la o echipă.

          Au băut berea rămasă. Cindy a aruncat sticlele jos, pe betonul din fața casei. Era supărată.

          – Mergem la culcare? a întrebat Nicu.

          – Tu mergi, eu o să mai stau ceva timp să mă mai uit la stele.

          ***

          Dimineața n-a mai găsit-o pe Cindy. Dispăruse și tractorul cu remorca. Cioburile de sticlă din fața casei erau adunate și puse într-un sac de gunoi.

          Pe masa de la bucătărie era un bilet: „Am plecat să iau provizii. Poate iau legătura și cu contactele vechi. Te las să decizi ce vrei să faci, tot așa cum te-am lăsat să decizi dacă voiai să iei artefactul. E nevoie de cam cincisprezece-douăzeci de ore ca să copiezi o persoană. Ia-ți niște mâncare și apă, pentru că, odată început procesul, nu mai poate fi oprit. O să-ți recomand să-ți iei și pistolul cu tine. Dacă ieșiți de acolo amândoi puși pe ceartă, să te poți apăra. Dar fii atent, clonele au reflexe mai bune decât noi. Trimite-mi un mesaj când decizi ce vrei să faci.”

          Nicu a trecut în revista lucrurile sale. A pus pe masă pistolul, apoi o sticlă cu apă și un sandvici. Din „rezervele strategice”, a ales câteva bijuterii și bancnote asortate pe care le-a pus prin buzunare. Avea cărți electronice și muzică, dar le-a dat deoparte și a luat cu el o Biblie. Urma să vină pe lume o persoană nouă și el simțea nevoia de ceva mai profund. A pus în buzunar și ultima versiune a „contractului cu sine” scris pe versoul unui plic și semnat în grabă.

          Închizând ochii, s-a lovit tare cu piciorul de colțul mesei ca să-și facă o vânătaie. Apoi, a luat un cuțit și și-a făcut o tăietura pe celălalt picior. A fotografiat ambele răni. Era curios dacă clona lui o să iasă din artefact cu sau fără ele. Și-a făcut și câteva poze selfie în oglinda veche din baie, încercând să stea în poziția lui naturală. Era curios dacă celălalt o să stea mai drept din spate decât el.

          I-a trimis un text lui Cindy: „In 20 de ore să-i spui ‚hello’ lui Nicolas. Fă-i rost de un telefon, te rog, și vezi dacă găsești niște cărți de medicină și computere. O să avem nevoie de talentele lui.”

          Nicu era de obicei indiferent față de religie, dar acum, în fața necunoscutului, s-a regăsit stând în fața copiatorului cu Biblia în mână și cu o nevoie acută de a-și face semnul crucii. Și-a făcut cruce de trei ori și parcă s-a simțit mai bine.

          Când a intrat în cutie, a simțit împunsături fierbinți pe tot corpul. Erau cam dureroase. După ce s-a așezat jos, a ridicat o mână. Deasupra, se formase un capac transparent. Nu mai putea da înapoi. Ținându-și respirația, a intrat cu capul în spațiul „magic” dintre pereți și s-a uitat împrejur. Totul părea să fie normal. Dacă întorcea capul înapoi, se vedea pe sine din față, așezat jos și uitându-se peste umăr. A scos din buzunar o monedă de 25 de cenți și a pus-o jos, în spațiul de după perete. Era curios dacă aceasta va fi copiată. S-a întins până a ajuns cu spinarea la genunchii lui. Cu un mic efort, a reușit să găsească o poziție confortabilă în care ședea sprijinit pe picioare.

          S-a gândit un timp la viitor. O să fie oare clona lui tentată să devină arogantă, să-i ia copiatorul, prietena, să-l hărțuiască, așa cum i-a făcut Richard al Doilea originalului?

          „De fapt,” s-a gândit Nicu, „Cred că ar trebui să nu mă gândesc la copia mea ca la o persoană separată. Noi doi o să fim două instanțe ale unei singure persoane. Cum ar fi două mâini care cooperează și nu se bat între ele. Și cred că va trebui să decid acum că noi doi o să împărțim un singur suflet.”

          A citit un pic din Biblie. Nu-i era foame sau sete și bănuia că artefactul îi inducea o stare de somnolență. Înainte de a adormi, a dus mâna la buzunar și a verificat pistolul.

          A închis ochii. Viitorul venea spre el ca o avalanșă.

          În mintea lui Nicu, întrebările curgeau una după alta, toate importante și toate fără răspuns: O să țină oare platforma? O fi dureros să faci un salt în timp? O să poată vedea faldul? O să simtă cum se desparte în două? Cum o să se împace el cu Cindy când o să fie doi? Cum o să se împace el cu el, cu acela, cu celălalt? Cine e Nicu Musteață? O fi el o persoană bună?

          Ningea în deșertul din Nevada sau poate numai în faldul temporal. Fulgii cădeau, se topeau, și pe capacul artefactului se formase o pojghiță subțire de gheață. Împrejurul copiatorului era ceață și parcă se făcuse mai întuneric. În interior, însă, era cald și bine.

          Încetul cu încetul, toate întrebările lui s-au redus la una singură: „Ești o persoană bună, Nick Mas-tiata?”

          Înainte să adoarmă, Nicu s-a mirat oarecum de aventurile lui. Își închipuia el că o să vadă bazaconii prin America asta, dar sigur nu se aștepta la așa ceva.

          Bucla temporală se închidea. Venise timpul schimbărilor.

         

Dinu Paladi

Dinu Paladi

Originar din R. Moldova. Stabilit, prin sec. XX, in SUA. Lucrez in telecomunicații. Știu sa călătoresc in timp. Pentru moment mă pricep cel mai bine la deplasarea din trecut in prezent si de acolo in viitor. In povestirile mele îmi place sa fiu tiranic cu personajele, pe care le arunc fără milă in vâltoarea evenimentelor.

More Posts