GSF54 banner01-650

          Oliviu CRÂZNIC

         

          Eram doar un simplu provincial care nu văzuse niciodată Trantorul. Mai precis, nu în toată splendoarea lăudată de cronici şi, sincer, nu reuşeam să-mi imaginez că tot ce apărea pe hipervideo, ori în spectacolele emisiunilor tridimensionale de ştiri prezentau fidel realitatea, fără a fi doar nişte prelucrări înfrumuseţate ale unor imagini groteşti. Asistasem acolo, incredul, la o Încoronare Imperială în care apele cântau dulce şi trist, înălţându-se sculptural către cerul alb ca pielea fecioarelor regiene. Conduşi lin de gondole din macherit purpuriu, urmărisem bărbaţi eleganţi purtând pălărie pestriţă cu pana-Nopţii, asortată costumelor uniflauşate, vişiniu-crem şi femei suple, delicat protejate de uşoare, străvezii halate liliachii, fin brodate cu motive oceanice, ce participau la deschiderea vreunui Consiliu Galactic.

          Trebuie ştiut că, deşi îmi petrecusem toată viaţa sub cerul de gheaţă verde al Synnaxului, o planetă izolată dintr-un sistem stelar aflat la periferiile Curentului Albastru, accesul la civilizaţie nu-mi fusese refuzat. În epoca aceea, în care oamenii se răspândiseră în spaţiu transformând în casă fiecare planetă locuibilă, nu s-ar fi putut afirma una ca asta despre niciun colţişor al Galaxiei.

          Pe atunci existau aproape douăzeci şi cinci de milioane de planete locuite, toate supuse Imperiului, a cărui capitală se afla pe Trantor, un oraş ce eclipsa orice altă aşezare umană ridicat pe întreaga planetă, atât cât o permitea relieful. Meterezele clădirilor, groase, se înălţau maiestuoase şi ameninţătoare spre cer, răzbătând prin norii groşi, negri. Era ultima jumătate de secol în care se mai putea consemna o asemenea vasalitate, însă eu, neimplicat în politica Imperiului şi călătorind rar pe alte meleaguri, avusesem relaţii destul de bune cu toţi călătorii întâlniţi pe drum, cărora le vorbeam, destul de bine, limba.

          Pentru mine, călătoria aceea reprezenta apogeul incontestabil al fragedei mele cariere ştiinţifice. Nu era prima mea ieşire în spaţiu. Rapoartele Noului Dominic mă indicaseră ca ştiind la nivel acceptabil limba allahă, ca prezentând încredere, ba mai mult, ca fiind un individ dispus, pentru câţiva imperi, să se aventureze dincolo de unicul satelit al Synnaxului – acolo unde păşisem cândva ca să culeg date pentru teza de doctorat consacrată mecanicii derivei meteoriţilor. Riscurile zborului spaţial, în mod obişnuit imense, fuseseră mult diminuate în vremurile acelea, când era indiferent dacă parcurgeai o jumătate de milion de kilometri, sau tot atâţia ani-lumină.

          M-am încordat puţin înaintea Saltului prin hiperspaţiu, un fenomen de care nu aveai parte în simplele zboruri interplanetare. Saltul rămânea, şi probabil că avea să rămână de-a pururi, unica metodă practică de călătorie interstelară. Prin spaţiul obişnuit nu te puteai deplasa cu o viteză mai mare decât cea a luminii vizibile – un amănunt ştiinţific ce făcea parte dintre cele mai cunoscute încă din zorii uitaţi ai istoriei umane – iar asta ar fi însemnat ani buni de călătorie chiar şi între sistemele populate aflate foarte aproape unele de celelalte. Pe de altă parte, prin hiperspaţiu, regiunea aceea inimaginabil de tăcută, căreia îi lipsea senzaţia de viaţă, fie ea chiar una aflată în aşteptare atentă, care nu era nici spaţiu sau timp, nici materie sau energie, pe scurt, nu era nimic cunoscut, puteai străbate Galaxia într-o clipită pe toată lungimea ei.

          Am aşteptat primul Salt cu o teamă imperceptibilă cuibărită în fundul stomacului, înfăşurat strâns în mantaua albicioasă, ruptă. Vedeam prost din cauza culorii polare atotprezente şi a luciului coleric-dăunător provocat de aceasta, însă refuzam să port cârpa protectoare, ţesută din material rar, pe care ceilalţi călători şi-o legaseră dezinvolt peste ochi pentru a evita pericolul de orbire. Cumva, mă simţeam depăşit de situaţie. N-a contat. Totul a luat sfârşit printr-o simplă trepidaţie neînsemnată, un mărunt tremur interior terminat înainte de a putea fi sigur că-l simţisem. Asta fusese totul!

         

         

          Liviu SURUGIU

         

          ANUL 12067E.G., ANUL 1 E.F.

          Imperiul Galactic, sistemul planetei capitală Trantor

         

          Aflată în una din rarele sale curse spaţiale între Synnax şi Trantor, nava se opri din Salt ca un submarin ieşit la suprafaţă.

          Gaal Dornick păşi nestingherit în salonul de observaţie spaţială, precum profesorul Aronnax în exoticul salon de pe Nautilus. Aşteptă în mijlocul sălii, emoţionat ca un şcolar în faţa primului examen. Echipat cu un costum mai degrabă de influenţă provincială, proaspătul doctor în matematică aştepta să vadă Trantorul, unde avea să se alăture vastului şi cumva misteriosului Proiect Seldon.

          De cinci pe cinci metri şi de două ori mai înalt, habitaclul avea ferestre acoperite cu obloane de oţel care se ridicau la ore anunţate din timp.

          Un ofiţer de punte intră în încăpere şi anunţă:

          – Salonul de observare va fi închis pentru restul călătoriei. Pregătiţi-vă de asolizare!

          – Domnule, se întoarse Gaal cu o faţă dezamăgită, n-aş putea să mai rămân? Aş dori să văd Trantorul.

          – Şi?! făcu nervos omul pe a cărui uniformă era brodată emblema imperială „Soarele-şi-nava-spaţială”. Crezi că suntem un iaht spaţial? Coborâm în vrie în partea soarelui. Cred că nu doreşti să fii orbit, ars şi iradiat în acelaşi timp, nu?

          – Voiam să spun că aş dori să văd planeta din spaţiu.

          – E interzis!

          – Şi tot ceea ce e interzis mă intrigă, se repezi Gaal la dispozitivul care acţiona obloanele.

          În clipa următoare, biciul neuronic ţâşni de la brâul ofiţerului şi-l atinse pe tânăr, făcând o mie de flăcări dureroase să danseze în burta lui ca tot atâtea lumânări într-o candelă antopomorfă.

          – De ce nu te înscrii la un tur spaţial, după ce ajungi pe planetă? îl ironiză militarul. Este ieftin.

          Simţi o ciudată plăcere în a acţiona el obloanele. Rămas nemişcat la podea, Gaal văzu prima imagine a soarelui lui Trantor: un grăunte alb, printre nenumăraţi alţii asemănători, dar a cărui strălucire le acoperea pe celelalte, eclipsându-le şi alungându-le din jur.

          Era aproape o copilărie să se simtă dezamăgit, totuşi aceste sentimente vin aproape la fel de des şi pentru adulţi.

          – Oricum, Trantorul n-ar fi decât o ceaţă sură, puştiule!

          Tânărul întoarse cu greu capul şi-l privi peste umăr.

          – Vă mulţumesc foarte mult, scrâşni el.

          Ofiţerul se depărta încet, în timp ce Gaal nu mai mişca. În clipa următoare câteva personaje îl învăluiră cu pelerinele albastre.

Lucian Dragos Bogdan

Lucian Dragos Bogdan

M-am născut pe 16 iulie 1975 la Alba Iulia. Am urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj Napoca. După absolvire am lucrat ca inginer de sistem, analist programator, caricaturist, director de marketing şi vânzări. În prezent sunt educator la un centru de recuperare a copiilor cu dizabilităţi şi administrator la o intreprindere familială care se ocupă cu flori şi obiecte de artizanat. Am debutat literar în 1991 în ziarul „Alba Forum” cu povestirea Triunghiul Bermudelor. De-a lungul anilor am publicat în „Anticipaţia”, „Galileo”, „Helion” „Luceafărul”, „Discobolul”, „Jurnalul de imagine”, antologiile „Argos Doi” și „Dincolo de orizont” precum şi în reviste online cum ar fi „Ficţiuni.ro”, „Gazeta SF”, „Argos”, „Nautilus”, „Sfera Online”, „Imagikon”, „Wordmaster”, „Lumi Virtuale”, etc. Volume apărute: Trilogie (2004), Zeul Kvun (2004), Frontiera (2006), Vraciul de pe norul interior (2014), „Pânza de păianjen” (2014), „Omul-fluture" (2015) şi „Uneori, când visez..." (2015). Este prezent și în „Almanahul Anticipația 2016”

More Posts