GSF 79 banner01-650         

          Multe i se puteau reproşa Adelaidei, dar nu şi aceea că ar fi fost o soţie nepăsătoare. Fiindcă dacă iubea pe cineva pe lumea asta, acela era soţul ei, contele Daphin de Chavaran şi tot el, unica persoană care o ştia cu adevărat pe femeie.

          Iubea bunătatea acestui om. Viaţa ei se schimbase în bine de când îl întâlnise pe el.

          L-a cunoscut pe Daphin într-una din plimbările ei lungi prin parc. Întâmplător, s-au aşezat pe bănci apropiate şi, spre uimirea femeii, citeau amândoi acelaşi roman de aventuri. După ocheade şi surâsuri aruncate peste coperţile cărţilor din mâini, când se vedeau pentru a treia oară, Daphin şi-a luat inima în dinţi şi a venit lângă ea. Au descoperit că aveau acelaşi gusturi, iar lui îi făcea plăcere s-o asculte.

          Mama ei îi spusese că nu e important într-o căsnicie ca ea să-l iubească pe soţ, ci ca soţul s-o iubească pe ea. Dar ea şi Daphin se iubeau unul pe altul; erau, în primul rând, buni prieteni şi mai apoi, soţi.

          Aşa că Adelaide era fericită, avea dragoste, tihnă şi libertate. Daphin o cunoştea mai bine decât se ştia ea însăşi şi era sigur că, prin libertate, ea nu înţelegea adulter. Mulţumită lui, copila timidă şi sperioasă devenise femeia stăpână pe sine de astăzi.

          Trecutul a lăsat urme adânci în sufletul Adelaidei.

          Părinții Adelaidei, Alvarez şi Maribela de Fazar s-au despărţit când femeia era doar un prunc şi ea a fost crescută de mama ei. Alvarez a curtat-o luni întregi pe Maribela până ce aceasta a primit să-i fie logodnică. El se purta cu tandreţe când venea în vizite, dar ea continua să simtă o temere, că omul acela de condiţie medie o voia doar pentru banii ei şi avea să-i aducă nefericire.

          N-a trecut mult timp de la nuntă şi omul a încetat să-şi mai ascundă viciile. Se întorcea acasă târziu, beat şi cu poftă de scandal. Servitorii erau treziţi nopțile de ţipetele celor doi şi de multe ori erau nevoiţi să aleagă pe care dintre stăpâni să-l asculte. Fiindcă ea le cerea s-o scape de furia şi de loviturile lui, iar el îi ameninţa că îi concediază dacă îndrăznesc să se amestece.

          Desigur că lui Alvarez i se dădea ascultare, iar Maribela era consolată de camerista ei. Abia la ultimul scandal servitorii au avut curaj să cheme poliţia.

          Femeile îi reproşau stăpânei că era prea bună, iar bărbaţii chiar o considerau stupidă, căci, peste certuri şi bătăi, ea încă spera într-un trai bun cu Alvarez şi tăinuia ce se petrecea în casa lor.

          Adelaide era încuiată în odaia ei, unde plângea, speriată. Mama nu-i spunea nimic şi o evita, dar fata înțelegea că familia se destrăma.

          Astfel, de-a lungul timpului, cei doi au căutat nu o dată împăcarea – „ de dragul copilei” , zicea Maribela – dar fiecare încercare ajungea la eşec. Unirea lor nu fusese de bun augur şi, atunci când a înţeles asta, ea a hotărât să divorţeze.

          Perioadele cât stăteau împreună ca o familie erau atât de scurte încât fata n-a avut timp să-şi cunoască părintele. Tatăl nu găsea nicio bucurie în a se apropia de fiica lui, mai ales că îşi dorise băiat şi, când nu lucra, prefera să meargă în vizite prelungite decât să stea cu ai săi. Fiicei sale îi aducea daruri doar dacă i se reproşa asta, dar mergea cu braţele încărcate de pachete în ambalaje strălucitoare, când îşi vizita nepoţii.

          De aceea, ultima dată când a venit acasă, copila l-a ignorat complet şi chiar a întrebat-o pe mama ei ce căuta străinul acela în casa lor.   

          După divorţ, Alvarez a încercat din nou să se întoarcă la luxul cu care se obişnuise, dar Maribela l-a respins. Omul nu cumpărase un capăt de aţă pe timpul căsniciei spunând că nu ar fi avut rost să se implice atâta vreme cât conacul, dăruit de socri era încă proprietatea acestora. Atunci, s-a prefăcut că regretă atitudinea pe care o avusese faţă de copilă. I-a dăruit volume de poezie în coperţi de piele și chiar a plâns. Dar Adelaide nu simţea nimic faţă de el, aşa că i-a mulţumit pentru cărţi.

          Un timp, tatăl şi fiica au purtat o corespondenţă simplă care, evident, trecea şi prin mâinile Maribelei. Până ce Adelaide s-a plictisit fiindcă nu găsea nimic plăcut în scrisorile lui; s-a scuzat că are prea multe teme şi nu-i mai poate scrie. Avea zece ani atunci şi nu gândea matur căci, mai târziu, când n-a mai avut nici o veste de la el, i-a părut rău că a renunţat.

          La adolescenţă, s-a interesat la rude lui Alvarez de sănătatea acestuia, dar nimeni nu voia să ştie de ea. A auzit, totuşi, vorbe aruncate la întâmplare: că se recăsătorise şi avea un fiu, ba că sărăcise şi alături de copil şi de soţie ar fi cerşit prin târg după o bucată de pâine, ba că se mutase din oraş sau chiar că murise de mult.

          Adelaide spera să-l întâlnească într-o zi, să-i ceară scuze că oprise corespondenţa şi să-i spună că ea încă păstra desenele lui în cărbune, cele pe care mama ei nu le rupsese, în clipele când își amintea de el şi de ura ce avea să i-o poarte mereu. Dar, în acelaşi timp, nu voia să-l întâlnească, de teama unui moment neplăcut, când – îşi închipuia ea – omul, în haine ponosite, i-ar fi cerut bani de băutură.

          Era deja femeie în toată firea, căsătorită, când a venit un străin la moşia ei. Şi inima i-a stat în loc că omul acela era leit părintele său, aşa cum arăta când plecase de acasă. Tânărul, care era cu treisprezece ani mai mic decât ea, i-a spus că se numeşte Lyan de Fazar şi mai are acasă o mamă şi o soră mai mică, tot Adelaide, fiindcă tatăl lor i-a dus dorul primei fiice şi, strigând-o pe cea mică pe numele primeia, i-ar mai fi alinat acest dor. Adelaide a simţit o clipă că i s-a furat identitatea.

          Lyan a invitat-o la plimbare de câteva ori şi ea a mers împreună cu Daphin, în vreme ce fratele era însoţit de fiecare dată de o altă tânără, pe care o prezenta drept logodnică. Se scuza mereu că sora e ocupată cu studiile, dar e de acord să poarte o corespondenţă; a primit de la ea o singură scrisoare, restul nu au găsit răspuns.

          Femeii nu i-a trebuit mai mult decât acele plimbări ca să înţeleagă din discuţiile cu Lyan că acesta era leit părintelui său şi la suflet. Practic, Alvarez îşi minţise noua familie. Lyan se minuna întruna de dragostea părintelui său faţă de ea, căci Alvarez i-ar fi cumpărat o casă frumoasă cu cel mai scump mobilier, i-ar fi întocmit o rentă viageră şi, chiar dacă nu a mai locuit cu ea, i-a fost alături la toate evenimentele importante ale vieţii, chiar şi la nuntă. Auzind acele minciuni, Addelaide a cerut să meargă imediat să-i vorbească tatălui ei, lucru pe care îl dorise din prima zi, dar Lyan îl  amânase. Atunci, acesta i-a spus cu o mină gravă că tăicuţul lui, îngerul lui păzitor pe pâmânt, îi părăsise cu doi ani în urmă.

          Contesa de Chavaran a crezut, în clipa aceea, că s-a prăbuşit peste ei acoperişul foişorului în care stăteau. Şi-a cerut scuze că nu s-ar simţi bine și l-a rugat pe Daphin s-o ducă acasă. Lyan a îmbrăţişat-o strâns. A zis că-i înţelege durerea şi că bănuieşte cât de mult l-a iubit ea, prima născută dintre fraţi. Căci Alvarez ar fi fost un părinte minunat, care deşi îşi iubea mult soţia şi fiica, a fost nevoit să le părăsească din pricina socrilor săi cărora le repugna obârşia lui mai puţin nobilă.

           Addelaide era convinsă că, dacă mai auzea încă o laudă la adresa omului, avea să-l strângă de gât pe scumpul ei frăţior. Lyan a continuat să treacă pe la castelul lor, de două sau trei ori pe an, iar soţii Chavaran l-au primit rugându-se să le fie dată cât mai multă răbdare. Şi asta fiindcă Maribela se stinsese cu ani în urmă şi acest frate vitreg era singura rudă a contesei.

          Adelaide nu-și mai amintea când apăruseră presimirile. Uneori, era suficient să schimbe două vorbe cu cineva ca să ştie cu certitudine anul şi condiţiile când avea să se dispară acea persoană; la început, a crezut că sunt doar gânduri fără importantă, până ce unii dintre cei al căror deces o văzuse, au sfârşit în felul prevăzut de ea.

          N-a spus nimănui de teamă să nu fie arestată sau internată la nebuni. Şi asta mai ales atunci când a văzut moartea lui Daphin.

          Descoperirea a copleşit-o căci era prima oară când avea o previziune despre un membru al familiei. Nu putea să lase lucrurile în voia sorţii.

          În viziune, Daphin era găsit peste numai şase luni, în grădina castelului, cu cămaşa sfâşiată şi două găurele sângerânde în partea stânga a gâtului. Adelaide s-a gândit la un scenariu în care un duşman îl înjunghia pe soţul ei cu o furculiță cu doi dinţi; odată ce arma crimei nu mai era în rană, sângele trebuia să fi împroşcat hainele lui Daphin, care însă erau curate. 

          Luând în seamă fiecare indiciu, Adelaide s-a hotărât să discute cu un medic. Acesta i-a spus că paliditatea surorii unei surori închipuite de care îi vorbise putea fi o anemie, din pricina alimentaţiei sărace în fier sau a pierderilor sangvine lunare. Şi doctorul a adăugat cu un zâmbet că, dacă nu erau acestea, poate că surioara avea un iubit secret ce se hrănea cu sângele ei.

          Gluma medicului a adus-o pe contesa la prima ipoteză, pe care n-o luase în seamă, fiindcă nu credea în vampirism.

          Atunci, a adunat toate codexurile de pe rafturile bibliotecii şi s-a încuiat în cabinetul ei. Două zile, ea n-a ieşit de acolo decât la orele mesei şi seara, când mergea la culcare. Însă nu putea dormi, aşa că, după ce adormea Daphin, ea se întorcea în cabinet. Contele nu i-a cerut lămuriri pentru comportamentul ei, ci a întrebat-o dacă o poate ajuta. Ea i-a mulţumit, dar i-a zis că se descurcă, fiindcă nici ea nu ştia ce căuta, de fapt.

          Până ce a găsit într-un codex, ce era un fel de tratat pentru vrăjitoarele începătoare, că un oarecare blestem avea reuşită cu puţin sânge de nemuritor. Doar că sângele trebuia luat de la un vampir bătrân şi care se hrănise cu oameni buni. Contesa n-a stat mult pe gânduri şi a vizitat casa unei femei pe care mulţi o evitau, temători.

          Adelaide i-a povestit viziunea ei şi au încercat împreună să-l afle pe criminal. Vrăjitoarea i-a spus că, dacă n-a vărsat sânge, atunci era un vampir bătrân, care ştia să respecte viaţa şi nu risipea sângele victimei. Contesa a rugat-o să-i dea o listă cu bătrâni din oraş; femeia i-a zis că-i ştie pe cei din oraşul lor, chiar şi din oraşele învecinate, dar exista riscul ca nemuritorul pe care-l căuta să fie complet străin de meleagurile lor şi poate chiar tânăr, dar bine instruit de stăpânul lui. Practic, ar fi căutat acul în carul cu fân şi timpul ar fi trecut în defavoarea ei.

          Adelaide s-a întors acasă şi lunile ce urmară până la cea fatidică, a încercat să şi-l petreacă cu soţul ei, de parcă acesta ar fi fost suferind de o boală incurabilă. Ştia că nu era adevărat şi îl putea salva, dar şi aceea că nu putea să facă nimic până la apariţia vampirului prin împrejurimi.

          În cea de-a cincea lună, contesa a transformat castelul într-o fortăreaţă. A angajat paznici pentru toate căile de acces; întregul domeniu era supravegheat zi şi noapte, în schimburi, printr-un ochean imens, amplasat în donjon ca să nu el scape nicio mișcare. Răbdător, contele nu i-a cerut nici acum explicații, poate că știa cu ce ocupa ea. Doar a întrebat-o ce să le spună celor ce se vor arăta curioşi de acestea schimbări. Adelaide i-a spus că nu făcea asta decât pentru protecţie şi nu era treaba oamenilor ce făceau ei în castelul lor.

          În cea de-a şasea lună, contesa a poruncit ca soţul ei să fie urmărit peste tot, fără ca el să-şi dea seama. Apoi, s-a erijat chiar ea în protectoarea lui Daphin, nelăsându-l nicio clipă din ochi, aşa cum nu-şi lăsa revolverul încărcat şi pregătit să fie descărcat în trupul ucigaşului. Era conştientă că acesta nu murea împuşcat, dar spera ca argintul să-l tulbure niţel, cât apucau să-l prindă paznicii.

          Însă iată că luna era pe încheiate şi nu se întâmpla nimic. Poate că de data asta se înşelase, dar nu voia să se bucure înainte de vreme. Potrivit viziunii, la castelul lor urma să aibă loc o crimă şi ea trebuia să stea en garde în fiece clipă.

          Lyan de Fazar era un tânăr interesant, fără pretenţia de a fi frumos. Avea plete negre neîngrijite, ochi negri, sprâncene groase, fioroase, mustăţi subţiri și dinţi mici, ascuţiţi ca lama unui fierăstrău. Stătea în picioare, cu mâinile îndoite în şolduri, în salonul contesei de Chavaran și se uita nehotărât la volumele din bibliotecă.

          Contesa Adelaide stătea pe sofa, în faţa unei măsuţe pe care se afla o tavă cu un ceainic cu trei ceşti. Ea puse două cuburi de zahăr într-una din ceşti, turnă din ceainic și, după ce o umplu, amestecă cu grijă. Ceruse trei ceşti căci îl aştepta pe Daphin să li se alăture, dar acesta întârzia; nu-şi făcea griji căci îl lăsase cu pajul şi un paznic era în permanenţă pe culoar.

          Lyan povestea, nestingherit, despre peripeţiile lui în Germania. Sora se străduia să zâmbească, în răstimpuri.

          – Ohh, de-ai ști, surioară, cât ghinion pot să am!… Am păţit la fel ca tăicuţul nostru cu mămica ta. Adelaide îşi muşcă uşor buzele. Da, părinţii iubitei şi viitoarei mele soţii nu mă plac pentru nu sunt atât de bogat pe cât şi-ar dori ei. Cum se poate aşa ceva? Spune-mi! Cum se poate ca un om să aibă destinul părintelui său?

          „ Şi tu, frăţioare, de ai ști adevărul despre tatăl tău! Numai să-ţi povestesc şi te asigur că Alvarez se va prăbuşi imediat de pe piedestalul unde l-ai urcat tu. Dar nu e vina ta, ci a părinţilor care te-au îndoctrinat. Iar acum eşti mult prea orb ca poţi crede povestea mea. “  

          – Linişteşte-te, frăţioare, sunt sigură că lucrurile se vor aranja. Sper să mi-o prezinţi şi mie curând.

          Lyan stătu puţin pe gânduri, apoi încuviinţă cu o grimasă.

          – Sigur că da, răspunse devenind brusc cordial, şi ea abia aşteaptă să te cunoască!

          „ La fel de mult ca micuţa Adelaide, nu? ”

          Contesa îi întinse ceaşca cu ceai de lămâie, iar Lyan se aplecă peste măsuţă. În clipa aceea, se auzi un zgomot de sticlă spartă și obiecte răsturnate pe podea. Zgomotul acela provenea dinspre dormitoarele de deasupra lor.

          Fraţii schimbară o privire uimită. Lyan ieşi repede din încăpere. Adelaide se ridică grăbită, dar când să iasă după el, salonul se întunecă dintr-o dată. Femeia rămase nemişcată în plin întuneric. În clipa următoare, toate lumânările din sfeşnice se aprinseră, dar flacăra lor pâlpăia.

          Adelaide se apropie de ferestre. Uitându-se afară, se sperie puţin. Nu se vedea absolut nimic, o beznă de nepătruns. Vru să deschidă geamul, apoi se răzgândi. Se întoarse spre ieşire. Apăsă clanţa și uşa se deschise singură. Înaintă până în prag. Nu văzu nimic pe hol, aceeaşi beznă teribilă.

          Începu să gâfâie. O dată avusese un coşmar în care în jurul ei era doar vid. Se întrebă dacă visa sau cineva se juca cu mintea ei.

          Îşi desfăcu broşa argintie și o aruncă peste prag. Se aştepta ca obiectul să cadă în gol, dar, spre uimirea ei, acesta scânteia în inima întunericului. Se răsuci spre bibliotecă. Luă unul dintre sfeşnice, hotărâtă să traverse culoarul.

          În momentul acela, se trezi împinsă înapoi în salon, uşa se închise în faţa ei și ferestrele se luminară uşor, în culorile răsăritului. Adelaide se uită spre geam, cu ochii îngustaţi căutând să-şi obişnuiască din nou ochii cu lumina. Luând sfeşnicul, ieşi, grăbită.

          „ Ţi-a plăcut mica mea scenetă? ” , auzi clar în mintea sa.

          Femeia ştia că poseda capacităţi telepatice, dar vocea îi era necunoscută.  Deci, avusese dreptate, cineva îi juca o farsă.

          Stătu locului şi îşi roti încet privirea prin toate ungherele culoarului. Şi atunci simţi. Era acolo, foarte aproape de ea, mai că-i simţea suflarea în ceafă.

           „ Ceva care a fost mort şi acum e iarăşi viu… Ce înseamnă asta? Unde eşti? Ce eşti? “

          „ Ştii ce sunt. Unde, nu vei afla niciodată, drăguţo! “

          Addelaide suspină. O amorţeală ciudată puse stăpânire pe trupul ei. Îi era atât de somn că s-ar fi întins pe podea. Îşi trecu mâna peste frunte.

          „ Eşti cel de care nu pot afla? “

          „ Da, drăguţo. Eu sunt moartea lui. “

          Femeia scoase un ţipăt scurt. Îşi dădu seama că acum se întâmpla totul. Începu să tremure şi-şi înconjură trupul cu braţele. Vru să-l strige pe Daphin, dar nu reuşi să articuleze un sunet.

          Dar acea Addelaide, care se lăsă prada unui atac de panică, era o amintire dintr-o altă viaţă. Nu o putea subjuga.

          – Doamnă, la ordinele domniei voastre! spuse şeful paznicilor.

          – Ce s-a întâmplat?

          – Avem un atentator în casă. Nu trebuia să ieşiţi! Domnul Lyan a făcut bine că v-a cerut să rămăneţi în salon. Domnia sa alături de o parte dintre colegii mei îl caută pe intrus.

          Contesa medită câteva clipe. Înţelegea că farsa ţinuse mai mult decât crezuse ea. Ucigaşul făcea totul s-o ţină departe de Daphin.

          – Soţul meu? Unde e soţul meu?

          – Doamnă, încă nu ştim…

          Femeia strânse din dinţi. Îşi prinse poalele rochiei cu ambele mâini, apoi se strecură pe lângă servitori şi alergă cu paşi uşori pe trepte. Trebuia să ajungă la Daphin, cu orice preţ.

          – Doamnă, aşteptaţi! E periculos! striga omul din spatele ei.

          Unul dintre servitori o apucă de mijloc, apoi se scuză şi o rugă din nou să coboare. Addelaide se zbătu în mâinile lui. Pătrunse în camera soţului. Cu respiraţia şuierătoare şi ochii încruntaţi, cuprinse odaia dintr-o privire. Un scaun era răsturnat, masa, împinsă spre geam şi câteva pahare sparte pe podea. Daphin, nicăieri.

           – Contele de Chavaran a dispărut! Asta încercam să vă spun…

          Addelaide ieşi din încăpere şi se sprijini dezorientată de un perete. Respira sacadat, cu lacrimile picurându-i pe obraji. Cineva o apucă deodată de umeri și ea tresări puternic:

          – Ce naiba cauţi aici?! Nu ţi-am zis să stai în salon?

          – Lyan! Ce s-a întâmplat?

          – Surioară, e cineva în casă! Servitorii îl caută acum!

          – Dar Daphin… Unde e soţul meu?

          Lyan se încruntă văzând disperarea din ochii ei.

          – Nu poţi să stai aici!

          O apucă de mână şi o trase după el spre parter, ea îi ceru să-i dea drumul, îşi trase braţul, dar nu reuşi să scape. O lăsă doar când ajunseră în hol, unde o împinse într-o mică debara.

          – Să nu te mai mişti de aici, m-ai auzit? E spre binele tău!

          Addelaide îşi înghiţi o înjurătură. Îl lăsă să plece, apoi îşi strigă servitorii.

          – Aţi aflat ceva? Ce fac neghiobii ăia în turn? Grăbiţi-vă! Căutaţi peste tot, nu aveţi voie să-l pierdeţi!

          Rămasă singură în sală, femeia simţi din nou prezenţa aceea. Dar n-o putea localiza. Şi o enerva la culme că nu putea să facă nimic pentru Daphin.

          Puterea vampirului o copleşea, o făcea să îngenuncheze de durere. Fiecare celulă striga, fiecare muşchi îi zvâcnea. Şi abia îşi ţinea capul pe umeri.

          Auzi voce slabe din holul principal, de care o despărţea o uşă de lemn de paltin. Aceasta era întredeschisă şi contesa voia cu disperare să ştie cine era acolo. Dar nu se putea mişca de la locul ei. Întinse braţul spre ea, de parcă ar fi putut s=o deschidă de la distanţa aceea. Dar uşa nu se clinti.

          Inima îi zvâcni dureros şi ea îşi apăsă mâna pe piept. Auzi o altă inimă bătând, din ce în ce mai încet…

          „ Inima lui Daphin, ” se gândi ea şi o podidiră lacrimile.

          O pală de vânt clătină uşa de paltin şi atunci văzu. Era cealaltă Addelaide care discuta cu un străin. Vru să meargă spre ei, dar nu avea putere să se mişte sau să strige. Putea doar să plângă.

          Uşa se deschise şi intră sora ei. Probabil că ea semăna mai mult cu mama  decât cu Alvarez, căci, pe undeva, o întrecea în frumuseţe pe contesă. Însă aceasta considera că singura armă a femeii era tinereţea.

          Sora se uită prin sală, apoi îi aruncă o privire trufaşă.

          – Ah, tu erai? întrebă ea, plictisită.

          „ Desigur, doar asta e casa mea. Te-am invitat de atâtea ori şi iată-te, neinvitată. “

          Addelaide se uita la ea cu un amestec de curiozitate si nedumerire.

          – Unde e fratele meu?

          Contesa tăcu. Ştia că, din pricina lacrimilor, vocea ei n-ar fi fost clară. Şi, totuşi, era un moment al naibii de special. Soţul ei murise, o ştia şi trebuia să spună cuiva. Era unul dintre acele momente în care nu mai contează dacă cel de lângă tine  e străin sau duşman, ci faptul că e o fiinţă vie.

          – Addelaide, eu… Trebuie să-ţi spun ceva…

          – Ţi-am spus că tu eşti mai mare de vârstă şi tu trebuie să faci primul pas.

          „ Dar asta făceam, femeie! “

          – N-am timp acum. Am venit să-l iau pe Lyan, suntem aşteptaţi la o petrecere.

          Fratele intră în clipa aceea. Sora îl întâmpină.

          – Hai, dragule, să plecăm de aici!

          – Hoţul trebuie să fi fugit, îi spuse el contesei. Dar îl vor găsi. Iar Daphin nu e în castel, poate că a ieşit să se plimbe. Fii cuminte, da? Dacă se iveşte vreo problemă, mă anunţi!

          Şi cei doi părăsiră încăperea.

          Adelaide nu ştia cum să reacţioneze. Pentru a treia oară prezenţa îi dădea târcoale. Auzi o fereastră trântită şi privi spre dreapta. Un foşnet dinspre salon. Se uită în spatele ei și, ridicându-şi fustele, alergă pe scări. Se opri abia când ajunse în balconul donjonului.

          În drumul ei nu întâlni nici măcar un servitor, de parcă dispăruseră cu toţii. Iar când ajunse sus, îi găsi pe paznici dormind. Îi strigă. Aceştia se treziră, speriaţi. Se uitară unii la alţii, frângându-și mâinile și murmurară scuze.  

          Văzând că stăpâna lor nu le mai spune nimic, ci plânge, o lăsară singură să se liniștească.

          Ea se apropie de ochean şi, după ce verifică o parte din domeniu, pe lentila acestuia apăru silueta unei persoane în mantie neagră care o fixa cu privirea. Adelaide se retrase, speriată, apoi se uită din nou.

          Era vampirul, el îi transmisese acele stări şi pe el îl văzură în compania surorii ei. Era însoţit de o femeie înveşmântată într-o mantie stacojie. O recunoscu imediat pe vicontesa Sanja, una dintre prietenele ei. Erau la o oarecare distanţă de castel. Femeia îl ajuta să deschidă o poartă, ajutându-l să fugă.

          În clipa aceea, ca împinsă de un resort, răsuci ocheanul spre stânga și văzu un grup de servitori concentrați asupra unui tufiș. Putea să jure că acolo se afla Daphin al ei. Mort.

          Contesa de Chavaran abandonă ocheanul și, întorcându-se, să alunece pe lângă parapet. Îşi propti spatele şi îşi strânse genunchii la piept, acoperindu-i cu poalele rochiei.

          „ Nu mi-ai dat nicio şansă… “

          „ Cum aşa? Tu, care vezi totul, n-ai putut să anticipezi ce aveam de gând să fac? “

          Adelaide nu-i răspunse.

          „ Taci? Ia spune, ce voi face acum, drăguţo? “

          „ Omoară-mă!… “

          „ Ţi-ai mai văzut moartea zilele astea? “

          „ Nu… Dar dacă el nu mai este, nici eu nu mai pot trăi. Nu mai am pe nimeni pe lumea asta. “

          „ Nu e problema mea. “

          „ Spune-mi. Plătesc pentru păcatele cuiva sau a fost doar o întâmplare? “

          „ Eşti o fiinţă minunată şi asta m-a atras la tine. Te admir demult, de când te vedeam plimbându-te pe aleile castelului la braţul contelui Daphin. Şi voiam o amintire de la tine. Voiam ca această unică întâlnire a noastră să fie deosebită. Şi ce putea fi mai potrivit decât viaţa soţului tău, dragostea ta? Nu-ţi puteam răpi ţie viaţa, aşa că ţi-am luat iubirea vieţii. Drăguţ, nu? Eu nu voi uita gustul dragostei tale şi tu nu vei uita ura faţa de cel care ţi-a răpit-o. „

          Adelaide căuta să-şi amintească, deşi nu bănuise nicio clipă că erau urmăriţi pe atunci.

          Nu-i venea să creadă că stătea şi discuta atât de lejer cu ucigaşul soţului ei. O furie cumplită îi aprinse simţurile şi se ridică în picioare. 

          „ Mă voi îmbăia în sângele tău, diavole, şi nu-ţi voi lua veninul! “

          „ Fie voia ta, drăguţo! Dar vezi că în sângele acesta e şi cel al soţului tău iubit şi nu cred că vrei să fie vărsat din nou… “

          – Finnbogy…

          Iată că vampirul-magician, cel care o ucidea, în fantasmele ei și care reușise s-o convingă de dispariția lui, o păcălise din nou.

          Coborî în fugă scările şi-şi alertă servitorii. Nu puteau fi, totuşi, atât de departe.

          Moartea lui avea să fie raţiunea vieţii ei.

         

         

          

Aurelia Chircu

Aurelia Chircu s-a născut în Bucureşti, pe 13 februarie 1980. A absolvit Facultatea de Limbi Străine, secţia engleză-germană şi este traducător. A debutat pe hârtie într-o revistă şcolară, apoi online, în Faleze de piatră. A mai publicat în revistele online: Suspans.ro, Revista de Suspans, Nautilus, Egophobia şi Srsff. Una din prozele ei, "Regis de Aeterrnum" a fost citittă în Clubul de Iniţiativă Literară. Este o pasionată a genului fantesy, dar a încercat şi genul poliţist, de altfel, policierul fantastic "Din ştreang" fiind şi lucrarea ei preferată. "

More Posts