GSF 83 banner-650

         

            Trecuse de mult ziua secerișului aci, la noi. Era o zi de toamnă destul de plăcută, dacă m-ar întreba cineva despre asta. Mergea treaba. Soare, frumos, urmăream niște stoluri de păsări pe cer, îndepărtîndu-se spre, vorba aia, țările calde. Spre apus, bolta era toată portocalie, cam ca flăcările unui balaur nervos. Ședeam pe prispa casei mele, a mai frumoasă din Valea Mărului, indiferent ce-o spune oricine. Am îngrijit casa asta de cînd eram copil și taică-miu punea imediat joarda pe mine dacă vedea că mă las pe tînjală. Dar iar mă ia gura pe dinainte și vorbesc pe lîngă.

            Ziceam că se lăsa seara cînd am auzit un tropot de cal. Fumam acolo, pe prispă, și mi-am întors privirea spre uliță. Cum casa mea e chiar la marginea satului, eu aflu de veste primul cînd vine careva prin sat – negustori, hoți, soldații voivodului în trecere sau chitiți pe băutură. Pe cal însă venea cineva nou, un străin. În goana animalului, părul cîrlionțat al omului se zbătea în vînt, flutura și mă gîndeam amuzat, expirînd un fum de mahoarcă, cum ar fi dacă i-ar intra niște păr din claia aia în ochi.

            S-a oprit la marginea satului de ziceai că-i vrăjit. Într-o clipă gonea ca apucatu’, în următoarea, hop! Nimic. A privit spre mine și eu mi-am ridicat luleaua.

            „Seară bună, călător!” zic.

            A îndemnat calul spre casă și a dat și el din cap. Vorbea cu un accent ciudat, străin, îi recunoșteam cuvintele, dar sunau ca la țăranii ăia de hăt departe, din vest. Aci, pe la Valea Mărului și mai încolo, pe la Culmea, pe la Crucea Vînturilor și chiar și mai departe, se vorbește peste tot la fel.

            „Bună seara”, zice cu o voce melodioasă, apoi se avîntă jos de pe cal și s-apropie de mine. „Bun tutun?” întreabă.

            M-am mirat un pic, mi-am cercetat așa un pic gîndurile și m-am luminat.

            „Mahoarca?” zic. „De, o cultiv singur”, și-am rînjit cu toți dinții.

            Străinul a răspuns la fel și a privit în jur.

            „Deci asta-i Valea Mărului?”

            „Îhî”, am dat din cap și-am mai tras un fum din lulea.

            S-a întors de cîteva ori, s-a uitat de jur împrejur, parcă ar fi căutat ceva, poate ar fi trebuit să se-ntîlnească cu cineva, eu știu? Nu știu. Nici n-am întrebat. Nu mă bag eu în trebile oamenilor.

            „Dar un loc în care să pot rămîne peste noapte?” a întrebat, privind spre mine.

            „Ar fi un han, da’ moș Uimire e scump.”

            „Moș Uimire?”

            Am dat din cap că da.

            „De ce moș Uimire?”

            „Să se mire proștii, asta răspunde el de fiecare dată. Scuzat să-mi fie clonțul prost.”

            Străinul m-a privit fix cîteva clipe, mi s-a părut că imediat o să se-nfurie și se lasă cu prăpăd. În schimb, a izbucnit în rîs atît de tare că am scăpat luleaua din mînă, și dus-a fost și mahoarca din ea.

            „Oricum, dacă mi-e iertat, la han la moș Uimire e plin. E tîrg și e plin. Au venit negustori. Știi cum e”, am zis și-am ridicat din umeri, apoi am deschis punguța cu mahoarcă. „Da’ dacă nu te deranjează, străine, poți înnopta aci.”

            N-a răspuns imediat. S-a uitat la mine, apoi și-a ridicat privirea spre căscioara mea, apoi s-a mai uitat o dată în jur și a dat din cap.

            „Bine. Rămîn aici.”

            A scos șaua de pe cal și l-a lăsat să zburde, apoi s-a apropiat de mine mai mult.

            „Gunn.” a zis simplu și a-ntins mîna spre mine.

            „Al lu’ Sînzeana”, am zis și eu și m-am ridicat în picioare.

            „Elston Gunn”, a zis. Cred că a rămas nedumirit de cum ne cheamă pe noi aci.

            „Floriel al lu’ Sînzeana.”

            Am dat mîna și l-am poftit să șadă pe prispă, lîngă mine.

            S-a așezat și și-a desfăcut un șnur de la brîu, a scos o lulea scurtă, închisă la culoare, părea că-i făcută din lemn de cireș sau ceva pe-acolo. A desfăcut și o punguță de la brîu și a scos o mahoarcă parfumată, de mi-a lăsat gura apă. M-am uitat cum își umple luleaua și mare mi-a fost mirarea cînd a întins-o spre mine:

            „Încearcă din asta”, a zis zîmbind.

            Am făcut schimb de lulele și a tras cu sîrg din a mea. Eu am studiat cîteva clipe luleaua cea nouă, lucioasă și plină cu mahoarcă înmiresmată, apoi am scăpărat-o și am tras un fum. Parcă aș fi tras dulcețuri. Fructe din pădure. Mentă. Și încă ceva, ceva neașteptat, o mireasmă de flori de cîmp îmbătătoare. Am închis ochii și, după ce-am ținut fumul în mine cîteva secunde, l-am dat afară. Gunn mă privea.

            „Bun, este?”

            „Bun”, am zis și-am dat din cap.

            Chiar atunci se apropia pe uliță, cîntînd, Sînzeana. S-a înăsprit la față cînd ne-a zărit, pe mine și pe Gunn, și-a încetat cîntecul și și-a luat o înfățișare mai sobră. Fetele astea tinere, cum văd un domnișor mai bine, cum zici că-s mari cucoane dintr-o dată. A venit spre prispă și a făcut o plecăciune spre musafirul nostru.

            „Jupîne Gunn, veștile despre tine te întrec”, a zis ea. Pe mine m-a lăsat mască. Eu nu știam ce-i cu Gunn ăsta, dar se pare că lumina ochilor mei știa. Am străfulgerat-o cu privirea și ea s-a înroșit în amurg.

            Gunn a făcut și el o plecăciune, a zîmbit și și-a dat zulufii peste cap, a mulțumit și s-a reașezat lîngă mine pe prispă.

            „Deci așa, jupînul Gunn?” am întrebat și l-am scrutat pe oaspetele nostru.

            Sînzeana a intrat repede în casă și am auzit cum strunește jarul, apoi începe să pregătească ceva de-ale gurii.

            „Nu tocmai. Nu știu de ce mi se zice așa. Prin ținuturile mele aș fi sire.”

            L-am mai privit o dată și am tras din lulea, am expirat fumul și m-am ridicat.

            „Atunci, sire, poftim la masă”, am zis și am intrat amîndoi în casă.

         

            De cînd Sînzeana a mare nu mai e, Sînzeana a mică, fiică-mea, se ocupă de trebile casei. Gătește și deretică și pleacă uneori în piață cu calul înhămat la o căruță mică în care aduce provizii. S-o vezi lucrînd în bucătărie e o desfătare, cum frămîntă cu mîinile ei mici coca, cum taie legume, cum jumulește potîrnichiile pe care le cumpăr uneori de la Sălăzar, vînătorul, cînd nu uită bețivul ăla ordinar să ajungă și prin părțile astea cu vînat.

            În seara aia, în care Gunn a poposit la noi, Sînzeana pregătea o tocană de ciuperci de pădure. Le aranjase frumos pe un fund de lemn și ciopîrțea la ele cu un satîr, apoi le arunca într-un ceaun mare sub care duduiau flăcările, iar mireasma de ciuperci și de legume călite umplea încăperea și te făcea să te gîndești. La copilărie, mai ales. Timpuri mai nevinovate.

            M-am așezat cu Gunn în mica noastră odaie de gătit și am continuat să fumăm la lumina focului. Sînzeana tot arunca cu ocheade spre noi. Mai ales spre tînărul musafir, nu spre mine, că doar știa cum arăt. M-am încruntat de cîteva ori pe ea, iar ea s-a înroșit și mai tare în lumina flăcărilor.

            „Deci așa, sire?” am întrebat, iar Gunn a ridicat din umeri.

            „Hm, da, așa s-ar zice la noi. Nu înseamnă ceva anume, doar că ești născut într-o familie nobilă.”

            L-am privit un pic strîmb.

            „Nobilă? Adică… Boierească?”

            A dat din cap și-a ridicat din umeri.

            „Așa s-ar zice aici, da.”

            „Hm…”, am mormăit eu. „Și ce caută un boier prin părțile astea de lume?”

            A părut că evită să răspundă. A tăcut o vreme, apoi a deschis gura și a dat să zică ceva, dar a tăcut iar.

            „Călătoresc”, a zis într-un final.

            „Hai, mă, tată, las-o p-asta. Imposibil să nu fi auzit de Elston Gunn.”

            Am privit-o pe fii-mea cam pieziș. Pare-se că știa mai multe decît mine, hoțomana.

            „Colegiul Barzilor, știi? Ăla de hăt departe, unde-a plecat și unu’ din băieții din sat acum cîțiva ani.”

            Nu știam. Sînzeana a continuat:

            „Jupînul Gunn e Marele Bard, are graiul magic în el.”

            „Chiar așa?” am întrebat curios și mi-am întors privirea spre Gunn. El a dat din cap și și-a ridicat mîinile din poală. a făcut cîteva gesturi și, ca din nimic, în palmele lui a apărut o lăută sau ceva asemănător, probabil obișnuit prin părțile lui.

            Și-a dres glasul și a cîntat încet, la instrumentul lui și din voce, iar tocana clocotea lîngă noi. Sînzeana se așezase de partea cealaltă a flăcărilor și-l privea ca fermecată. Nu-mi amintesc mare lucru din ce a cîntat, dar cîteva versuri m-au bîntuit de-atunci și-or să mă viziteze toată viața. Zicea, jupînul Gunn, așa:

         

          De-o fi să nu m-apuce iarna

          ajung pînă-n cealaltă vale

          m-așteaptă lungă cale

         

          De-o fi să ningă, ea m-așteaptă

          să trec prin valea-nnegurată

          m-oi duce altă dată

         

          De-o fi să fie viscol mare

          am să rămîn în astă vale

          pe sub zăpada moale

         

            Am tăcut o vreme, iar Gunn și-a fermecat, sau dezfermecat instrumentul, apoi a scos de la brîu luleaua mea, care rămăsese la el, a umplut-o cu mahoarca lui și mi-a înmînat-o, iar eu i-am dat-o înapoi pe-a lui. Sînzeana și-a șters o lacrimă cu poala rochiei, apoi a turnat tocana în niște străchini lucind de curățenie. N-a mai zis nimeni nimic cît timp am mîncat, apoi ne-am fumat lulelele.

            „Știi că jupînul Gunn o să cînte la tîrg, nu?” a întrebat fata, iar eu am privit spre el.

            A dat din cap că da și a zîmbit ușor, din colțul gurii.

            „Așa-i. La noi se numește festival. Festivalul Recoltei, sau Festivalul Toamnei, depinde”, a explicat el și eu am mormăit ceva, mai mult de dragul de-a scoate-un sunet ca să văd de nu mi-a dispărut vocea.

            „E, tată, ce ești așa posac?”

            „Nu-s. M-a răzbit oboseala. Jupîne Gunn, în odaia ailaltă o să găsești tot ce-ți trebuie pentru noapte, e mereu gata pentru oaspeți.”

            Gunn s-a ridicat în picioare și a făcut o plecăciune scurtă:

            „Iar drept răsplată pentru odaie și hrană?”

            „Cîntecele tale-s suficiente”, am zis și m-am ridicat și eu. Era adevărat.

           

         

            În zorii zilei următoare, Gunn deja plecase. Sînzeana cînta în odaia de gătit, deretica și gătea. De cum am ieșit din odaia mea, m-a întîmpinat cu zîmbetul pe buze:

            „Diseară, tată, Gunn o să cînte la sărbătoare.” Părea tare încîntată.

            Am mormăit ceva, nu mai știu ce, și am ieșit pe prispă. Am aprins luleaua și am fumat o vreme. Dinspre tîrg se auzea deja hărmălaie și am bănuit că Gunn era, probabil, la han. După ce am mîncat, mi-am luat la revedere de la Sînzeana și am plecat și eu spre tîrg. Aia a fost ultima dată cînd am văzut-o pe fata mea în viață.

            În fața hanului era deja puhoi de lume. Se aranjau tarabele negustorilor, se pregăteau focurile pentru proțap, iar moș Uimire își scosese butoaiele cu băuturi afară, în plin soare, ordonate cum se vede prin mai toate hanurile de pe la noi. M-am dus drept la el și, de cum m-a văzut, a rînjit.

            „Iaca, oaspetele tău deja face bani”, a zis fonfăit, cum îl știam.

            L-am privit curios și moșul mi-a arătat cu mîna hanul.

            „E înăuntru, la zaruri. Nici n-a început ziua tîrgului și deja i-a chelit pe unii.”

            Am intrat în han, să văd ce se întîmpla. Înăuntru, mai mulți bărbați se adunaseră în jurul unei mese mari, rotunde. Jucau la zaruri și, de-o parte și de alta a mesei, erau aranjate grămezi de galbeni lucioși, scînteind în lumina soarelui ce pătrundea prin fereastră.

            Gunn, așezat într-o parte, îl privea în ochi pe adversarul său și părea că murmură ceva neauzit, apoi și-a dat zulufii peste cap și a zîmbit.

            „Maestre”, i-a zis celui cu care juca, „ce-ar fi să schimbăm un pic regulile jocului?”

            Lumea din jur a chicotit, unii au mai adăugat cîțiva galbeni pe masă și Ieronim, cel căruia i se adresase Gunn, s-a șters la gură, tremurînd.

            „Fie. Ce să schimbăm?”

            M-am apropiat și eu de masa de joc și l-am privit atent pe Gunn.

            „O nimica toată. Doar să folosim un zar mai aparte.”

            A dus mîna la gît și a scos un lănțișor pe care nu-l observasem înainte. De lănțișor avea atîrnat un săculeț mic, pe care l-a desfăcut și a scos din el un zar cum nu mai văzusem. L-a dat să treacă din mînă în mînă și oamenii l-au privit curioși. Moș Teleagă, ăl mai îndîrjit jucător de zaruri, a cercetat obiectul pe toate părțile și și-a dat încuviințarea, apoi a trecut zarul mai departe. L-am luat și eu și l-am studiat cîteva clipe. Era din piatră, o piatră roșiatică, bine șlefuit, cu cifre de la unu la douăzeci.

            Zarul a ajuns înapoi la Gunn, iar el l-a ridicat în sus, spre tavanul încăperii.

            „Zarul ăsta face lumea”, a zis ferm, aproape ca o poruncă.

            „Să facă ce-o vrea, da’ noi jucăm cu două zaruri, care dă mai aproape de șapte”, s-a răstit Ieronim și cîțiva din jurul mesei au murmurat nemulțumiți. „Cum să jucăm cu douăzeci?”

            „Simplu”, a răspuns Gunn și a așezat zarul pe mijlocul mesei. „Cîștigă cel care dă cel mai aproape de zece.”

            Ieronim s-a încruntat și s-a întins după zar, l-a studiat cîteva clipe și a căutat privirea lui moș Teleagă. Bătrînul doar a încuviințat.

            „Fie. Care dă mai aproape de zece.”

            Moș Teleagă a adunat cele două zaruri bătrîne, cu marginile roase de toți anii în care au fost folosite la joc. Ieronim a aruncat zarul într-un borcan vopsit cu negru, ca să nu se vadă în interior, și a început să-l amestece, privind încruntat spre Gunn.

            A bocănit cu borcanul pe masă, cu fundul în sus. Gunn a ridicat din umeri și a împins cîțiva galbeni spre mijlocul mesei. Ieronim a ridicat borcanul și a privit zarul.

            „Nouă”, a zis și a rînjit mulțumit, apoi și-a împins și el galbenii în față. „Să vedem ce mai faci acum, guristule.”

            Gunn n-a răspuns. S-a întins după zar, l-a aruncat în borcan și a închis ochii. A scuturat de cîteva ori recipientul și, cu grijă, l-a așezat pe masă.

            „Trișezi?” a întrebat Ieronim.

            „Niciodată”, a zis Gunn și a deschis ochii. A ridicat borcanul și a descoperit zarul.

            „Zece. Cîștigă Gunn.” a anunțat moș Teleagă și cîțiva au izbucnit în urale, și-au ridicat cîștigurile și au început să comenteze.

            Ieronim fierbea, roșu la față. S-a ridicat de pe scăunelul pe care ședea și a dat cu pumnul în masă atît de tare, încît cîțiva galbeni au căzut pe dușumea.

            „Trișezi, nemernicule”, a zbierat și s-a întins peste masă. L-a prins pe Gunn de guler și l-a scuturat de cîteva ori. Cîțiva bărbați l-au apucat pe Ieronim și l-au tras de pe masă, încercînd să-l potolească.

            „Cum aș putea să trișez?” a întrebat Gunn calm. „Doar ați văzut cu toții că zarul e cît se poate de curat.”

            Moș Teleagă a încuviințat din nou:

            „Curat.”

            Ieronim se zbătea și striga, l-a pocnit în bot pe unul dintre bărbații care-ncercau să-l potolească, apoi a primit, la rîndul lui, o lovitură în figură. În căteva clipe, în han s-a iscat o bătaie generală. Înjurături și zbierete, pumni cărați de-o parte și de alta. Oamenii se încăierau haotic, iar Ieronim zbiera cît îl țineau plămînii. L-am prins pe Gunn de o mînecă și l-am tras deoparte chiar cînd moș Uimire, încruntat, a intrat în han cu o bîtă sănătoasă în mîini și a început să-i altoiască pe scandalagii.

            „Ai Naibii de bețivi, nici n-a început sărbătoarea și deja vă bateți în hanul meu? Ai Naibii de bețivi!” a strigat moș Uimire și s-a făcut liniște brusc. „Cine a început? Că ăla nu mai primește băutură azi.”

            Toate privirile s-au ațintit spre Ieronim, care tăcea mîlc. Moș Uimire s-a apropiat de el, l-a lovit cu bîta peste un picior și l-a prins de-un braț.

            „Ia ieși matale afară”, a zis și l-a înghiontit pe tînăr pînă la ușă.

            „Ia lasă, că ți-l prind eu pe gurist, păi ce? Să mă trișeze toată dimineața și eu să fiu ăl mai prost? Lasă că ți-l prind eu”, s-a răstit Ieronim și l-a fulgerat cu privirea pe Gunn, apoi a ieșit de bunăvoie.

            „Jupîne Gunn, hai să mergem”, am șoptit, iar bardul a încuviințat. S-a dus la masă, și-a recuperat zarul, apoi am ieșit amîndoi în fața hanului.

            Am pornit-o prin tîrg și, o vreme, nici unul din noi n-a zis nimic. Gunn privea totul cu o încîntare neobișnuită. Se vedea că, nefiind de-al locului, găsea multe din obiceiurile noastre cam ciudate. Ne-am oprit pe o băncuță de lemn, în forfota dimineții, iar bardul a zîmbit spre mine.

            „Locul vostru. Parcă ar fi făcut din altă lume. E la fel și totuși nu e”, a zis și și-a scos luleaua.

            „Adică, cum?” l-am întrebat și i-am urmat exemplul.

            Gunn n-a răspuns. Am fumat în tăcere o vreme, am urmărit lumea trecînd, sporovăind pe lîngă noi. Cîteva femei cărau coșuri pline cu merinde și sporovăiau vesele. Doi bărbați, venind dinspre marginea tîrgului, cărau o roabă în care trona un butoi imens de lemn afumat.

            „Ia uite, au adus elixirul”, am zis. „Ăla se face numai la Culmea.”

            Gunn a privit butoiul și a dat din umeri. S-a așternut din nou tăcerea între noi.

            „Ce e cu zarul ăla? Cum vine aia, face lumea?”

            Gunn m-a scrutat cu privirea și a ridicat din umeri iarăși. A scos lănțișorul de la gît și mi-a înmînat zarul. În lumina zilei, părea că-i o fărîmă din soare, sclipea de-ți lua ochii. L-am întors pe toate fețele și Gunn a început să vorbească:

            „Se zice la noi că, la început, zeii au creat lumea aruncînd cu zarul. Cu un zar ca ăsta, cu douăzeci de fețe. Au aruncat cu el și, in funcție de ce număr ieșea, au împrăștiat în lumea noastră semințiile și au împărțit daruri fiecăreia. Se mai zice și că tot ce se întîmplă, se întîmplă la o aruncare de zar. Și că toată viața noastră-i scrisă la fiecare aruncare a zeilor.”

            „Scrisă? Ca o poveste?” am întrebat.

            Gunn a încuviințat și a tras din lulea:

            „Da, ca o poveste. Tot ce facem e decis de zarul ăsta. Tot ce ne reușește sau nu ne reușește, fiecare întorsătură a vieții noastre e scrisă după cum dictează zarul.”

            N-am prea înțeles ce vrea să zică.

            „Iar zarul ăsta”, a adăugat Gunn, „e unul din cele șapte zaruri folosite de zei la început.”

            Am aruncat din nou o privire către zar și, neștiind cum să răspund, i l-am înapoiat.

            „Cred, jupîne Gunn, că nu prea ești în apele tale.”

            Gunn a rîs, mi s-a părut că i s-a luat o povară de pe umeri. A rîs tare, suficient cît să atragă privirea trecătorilor.

            „Sire Floriel, nu trebuie să mă crezi pe cuvînt. Așa se zice la noi. Dar știi că fiecare poveste are în ea o fărîmă de adevăr.”

            „De, așa o fi. Dacă ne-o fi scris, o să aflăm și care-i adevărul”, am zis zîmbind iar Gunn și-a întins brațul spre mine și m-a bătut pe umăr.

            „Dacă or să ne scrie zeii, sire.”

            Ne-am ridicat de pe băncuța de lemn și am pornit din nou prin tîrg.

         

            M-am despărțit de Gunn pe la prînz și m-am întors acasă. Sînzeana nu mai era acolo, am bănuit că era fie în tîrg și n-o zărisem eu, fie plecase pe la pădurea din apropiere la cules ciuperci, cum îi plăcea să facă în fiecare toamnă. Fata îmi lăsase deja de-ale gurii în odaia de gătit, așa că am îmbucat sănătos, am stins totul cu niște vin și mi-am văzut de treabă prin ogradă.

            În spatele casei, am deschis trapa spre beci și am aprins un felinar, am verificat butoaiele cu bere. Unele fermentau încă, le auzeam bolboroseala neîncetată și toată încăperea mirosea puternic a drojdie. Am desfăcut un butoi și am turnat într-o cană de metal o gură de bere. Era numai bună, un lichid gros, negru ca nopțile de vară, cu un guler de spumă arămie. Am astupat butoiul și l-am apucat bine, apoi l-am cărat afară din beci și l-am așezat binișor într-o roabă mică.

            M-am oprit și mi-am șters fruntea de sudoare, am încuiat beciul și am privit în zare, spre munți. Nori grei, pîntecoși, acopereau crestele. Părea că iarna n-o să mai întîrzie mult prin partea noastră de lume. Cu asta s-a cam dus și speranța mea că Sălăzar o să mai vină cu vînat. Dacă îl prinde iarna, piticul nu mai pleacă de la cabană decît ca să se îmbete la Culmea, așa face în fiecare an și, cît o trăi, tot așa o să facă.

            Am pornit cu roaba spre tîrg, mergînd încet, ca să nu zgîlțîi prea tare butoiul, să nu se ridice toată drojdia și să tulbure berea. Cînd am ajuns în dreptul hanului, moș Uimire m-a și luat în primire:

            „Nu mai veneai cu berea, ai?” a rîs moșul și m-a ajutat cu butoiul. Mi-a dat pe el douăzeci de galbeni, apoi m-a poftit să stau la una din mesele aranjate acum în fața hanului.

            Douăzeci de galbeni. Ca fețele zarului, mi-am zis și am băgat piesele aurii în chimir. Uimire mi-a adus o halbă mare, apoi a trimis-o pe-o femeie să-mi aducă și-o ciozvîrtă de oaie. Am mîncat și am băut și am vorbit cu oamenii de la masă. După ce m-am săturat și mi-am potolit setea, m-am ridicat și l-am căutat din priviri pe Gunn. Nu-l vedeam nicăieri, așa că l-am întrebat pe Uimire. Nici el nu știa nimic.

            „Da’ Sînzeana?”

            „A trecut p-aci mai devreme, era toată roșie la față. Îl căuta pe oaspetele tău, Gunn, ăla.”

            Am dat din cap și m-am înnegurat un pic, iar moșul a rîs.

            „De, las-o și tu. Că doar n-o fi foc.”

            Deja se lăsa seara și trupa de lăutari începuse să cînte o melodie de petrecere. Mulți băuseră bine și fluierau, dansau, vorbeau tare și rîdeau. Totuși, eram neliniștit. Nu neapărat din cauza lui Gunn, dar îmi era teamă pentru Sînzeana.

            În scurtă vreme, în fața hanului se adunase și mai multă lume, iar unul din lăutari își drese glasul și vorbi cu glas tare și curat:

            „Oameni buni, o să cînte pentru noi Marele Bard Elston Gunn.”

            S-a lăsat liniștea, ca la un semnal secret, iar atunci a apărut Gunn. Cînd se schimbase, nu știu, dar acum era acoperit cu o robă de-un negru lucios, văluros. Părea că e făcută din berea vîscoasă pe care-o adusesem eu la han, se mișca în jurul trupului său și, în lumina amurgului, îți lua ochii. Și-a dres glasul și a făcut aceleași gesturi de cu-o seară înainte, apoi a început să cînte.

            Mi-e greu să spun de ce, dar toată lumea tăcea. Poate erau cuvintele lui, poate doar vocea lui, nu știu. Cînta și rostea și fiecare dintre noi parcă era purtat în altă lume, parcă pluteam deasupra pămîntului și, în momentele alea, nu mai conta nimic altceva.

            S-a oprit din cîntat și lumea a izbucnit în urale. Și-a dres glasul, a rostit cîteva cuvinte pe care eram prea amețit ca să le înțeleg, apoi a cîntat din nou, acompaniat de trupa noastră de lăutari, cărora le tot făcea semne cu ochiul, iar muzicanții îl urmăreau ca pe un voievod și-i respectau fiecare gest.

            A încheiat cînd deja se făcuse întuneric, cu un gest din mîini lăuta din brațele lui a dispărut, apoi a dispărut și roba, iar oamenii au început din nou să vorbească, mai potolit ca înainte. Trecînd prin mulțime, Gunn s-a apropiat de mine și și-a lăsat o mînă pe umărul meu, iar eu am făcut la fel.

            „Mulțumim, jupîne”, i-am zis.

            „Și eu mulțumesc, sire”, a rostit.

            Ne-am așezat la o masă, aproape de ușa hanului, iar Uimire ne-a adus cîte o halbă.

            „N-am zărit-o pe Sînzeana”, am zis încet, aplecîndu-mă spre Gunn.

            „Eu am văzut-o. A fost în tîrg mai devreme, apoi a plecat. A zis că merge spre pădure și se-ntoarce.”

            „Dar e noapte și nu s-a întors.”

            „Să fi pățit ceva?” a întrebat Gunn și, în vocea lui, am simțit o îngrijorare sinceră.

            L-am căutat din priviri pe Uimire și l-am chemat spre noi. M-a lămurit că nici el n-o zărise pe fată cît timp cîntase Gunn, iar asta m-a făcut să mă îngrijorez și mai tare.

            „Cum se poate? Aștepta asta cu sufletul la gură.”

            „Poate n-ar fi rău s-o căutăm, sire”, a zis atunci Gunn și ne-am ridicat amîndoi.

            „Mi-e teamă de ce e cel mai rău. P-aci au fost probleme în ultima vreme. O șleahtă de pitici. Iar Ieronim… Ți-ai cam bătut joc de el azi, jupîne Gunn.”

            Gunn a mormăit ceva și s-a îndreptat spre Uimire. Au vorbit o vreme, moșul tot dădea din cap și din mîini, apoi Gunn l-a lăsat și s-a întors la masa noastră.

            „Nici pe Ieronim nu l-a mai văzut nimeni azi”, mi-a zis și și-a lăsat o mînă pe umărul meu. „S-o căutăm, sire”, a adăugat, iar eu am încuviințat.

           

            Să mergi noaptea prin păduri e, pentru orice fel de om, o experiență înspăimîntătoare, mai ales atunci cînd situația s-arată a fi îngrijorătoare. Am ieșit alături de Gunn din pîlcul de case care formează tîrgușorul nostru și ne-am pomenit la marginea pădurii. Cerul era întunecat, acoperit de nori prin care luna nu răzbătea, iar un vînt rece se pornise dinspre nord.

            Gunn a inspirat adînc și a scăpărat din priviri, apoi a pocnit din degete și din mîna lui au ieșit scîntei. A șușotit ceva, apoi o bilă gălbuie, strălucitoare, s-a ridicat din palma lui și a pornit să plutească, suspendată în aer, deasupra umărului său drept.

            „Haide”, mi-a șoptit și am intrat în pădure, pe-acolo pe unde știam că merge Sînzeana de obicei, dacă vrea să se culeagă ciuperci, fructe, sau doar să se plimbe.

            E greu de zis cum trece timpul cînd nu vezi cerul. E greu de ghicit dacă am mers prin pădure o sută sau o mie de pași. Frunze uscate și crengi rupte trosneau și foșneau sub picioarele noastre și am început să regret că nu-mi luasem cu mine măcar un buzdugan. I-am zis-o lui Gunn, dar el m-a privit fără un cuvînt și-a continuat să meargă mai departe.

            Deodată, s-a oprit. Am înghețat și eu în loc și l-am privit atent. Nu auzeam nimic, iar de văzut, nici atît – pădurea era prea deasă. Gunn a inspirat adînc, apoi m-a privit îngrijorat:

            „Simți? Miroase a… Miroase a cadavru, a carne putrezită.”

            Am inspirat adînc și am scuturat din cap:

            „Nu simt nimic.”

            Iar Gunn:

            „Dacă e ce cred eu că e, s-ar putea să avem probleme.”

            Am continuat drumul prin pădure, am intrat într-un stufăriș des, în care hainele se tot agățau, iar spinii îmi zgîriau mîinile și fața. Lumina lui Gunn îl urma, credincioasă. Cuvîntul pe care Gunn îl șoptise a creat scînteia aia, unica noastră stea în negura din jur.

            „Stai. Simt și eu”, am zis și m-am oprit, apoi am inspirat adînc din nou. „Ce blestemăție e și asta?”

            „Mi-e teamă, sire, că o să aflăm destul de curînd”, a răspuns Gunn și, chiar atunci, un țipăt a umplut bezna din jurul nostru. Era Sînzeana.

            Am luat-o la goană prin pădure, cu Gunn lîngă mine. M-am lovit de trunchiul unui pom, m-am împiedicat de o rădăcină și mi-am zdrelit mîinile, dar m-am ridicat și am continuat să alerg, strigînd-o pe fata mea. Am ajuns la un luminiș și acolo… Acolo am văzut-o. Sînzeana era trîntită în pămînt, iar deasupra ei era o creatură cum nu mai văzusem. Un sac de viermi, un monstru de nedescris.

            Am strigat și m-am repezit spre creatură, am vrut s-o îndepărtez de Sînzeana, s-o dau la o parte de pe ea. Am văzut, la cîțiva pași, un alt cadavru. Era al unui bărbat pe care l-am recunoscut imediat – Ieronim.

            Monstrul și-a ridicat privirea spre mine, avea fața hîdă, acoperită cu viermi albi care colcăiau prin găurile unde-ar fi fost obrajii. Trupul îi era despuiat și aceiași viermi îi colcăiau pe spinare. În lumina galbenă a scînteii lui Gunn, părea că pe trupul sacului de viermi trăia un puroi galben, fremătător, care se mișca în sus și-n jos pe trupul creaturii.

            M-a cuprins panica și, înainte să reușesc să lovesc în monstru, m-a lovit el pe mine. Și-a ridicat una din labele scîrboase și m-a izbit în piept. A urlat, scuipînd cu o zeamă verzuie, puturoasă, înspre mine, apoi a sărit asupra mea. Mi-am ridicat brațele și am încercat să îndepărtez monstrul, să-l dau la o parte de pe mine.

            Am auzit vocea lui Gunn, am auzit murmurul vocii lui și, după un moment, un fulger orbitor a izbit creatura de deasupra mea, aruncînd-o cîțiva pași în spate. Monstrul s-a izbit de trunchiul unui copac și s-a ridicat, amețit, privind spre Gunn cu ochii înroșiți de furie. În loc să stea ca un om, în două picioare, s-a lăsat în patru labe, ca un urs schilod și putrezit, și s-a avîntat înspre bardul care își prepara incantația sau vraja sau oricum s-o numi ce sînt învățați barzii să facă.

            În mîinile sale a răsărit o spadă pe care nu am cum să o descriu altfel. Era făcută din lumină. Scîntei orbitoare contopite într-o formă alungită, ca și cum un fierar ar fi turnat într-un mulaj o lumină lichidă. Și-a avîntat spada înspre creatură, a izbit-o peste unul din umeri și a trîntit-o la pămînt, apoi a țintuit-o cu vîrful armei.

            „De unde vii?” a întrebat Gunn, iar creatura a sîsîit spre el.

            M-am ridicat și am scuturat din cap, am încercat să-mi revin și să nu privesc spre trupul fiicei mele.

            „De unde vii, creatură?” a insistat Gunn, iar monstrul a scos un geamăt prelung. Apoi, cu o voce hîrîită, acoperită parcă de-un strat de cărbune, a rostit:

            „Din negură”, și a scuipat un val de zeamă verzuie, care i-a ajuns lui Gunn pe picior. A rîs, parcă Infernul însuși rîdea prin gura strîmbă, iar ochii îi scînteiau în lumina bardului.

            „Ce cauți prin locurile astea?”

            „Îmi aparțin. Ne aparțin”, a răspuns monstrul și ochii i-au licărit.

            Din găurile de pe pieptul creaturii începuseră să se tîrască viermi, să îi părăsească trupul și să cadă pe pămînt. M-am apropiat mai mult și am strivit cîteva din tîrîtoarele albe sub talpa mea. Gunn și-a scos cu o mîna zarul din săculețul atîrnat la gît și l-a adus în fața ochilor creaturii. Dihania a deschis ochii larg, a plescăit din buzele putrezite și a dat să întindă mîna spre zar.

            „Făuritorul de lumi”, a hîrîit monstrul.

          Gunn a apăsat vîrful spadei mai tare în pieptul monstrului și l-a străpuns. Creatura s-a zvîrcolit cîteva clipe, apoi a închis ochii. Viermii care-i colcăiau pe trup și-au oprit, la rîndul lor, forfota. Au înghețat în găurile supurînde.

            Am făcut cîțiva pași spre trupul Sînzeanei și m-am prăbușit în genunchi, lîngă ea.

           

            Era în a treia zi după tîrgul recoltei și tocmai mă întorceam spre casă, alături de Gunn. Mergeam încet, iar bardul nu spunea nimic. La căpătîiul fiicei mele își lăsase o scînteie și se aplecase asupra ei. Cred că i-a cîntat un ultim cîntec, la momentul despărțirii. Nu l-am întrebat, nici n-o să-l întreb vreodată, dacă l-oi mai vedea.

            În noaptea în care sacul de viermi mi-a luat fiica și l-a luat cu ea și pe Ieronim, a început să ningă. Dinspre nord și nord-est a venit un vînt puternic și rece care a acoperit ținutul, a viscolit zăpada și ne-a izolat pe toți în casele noastre. Cerul a rămas întunecat și-n timpul zilei și frigul s-a numit stăpîn asupra noastră.

            Gunn și cu mine ședeam în cămara de gătit și fumam. Nici unul dintre noi nu vorbea. Între noi nu mai era nevoie de cuvinte. Am fumat îndelung și am oftat. Am ieșit și am adus o găleată plină cu zăpadă pe care am lăsat-o lîngă foc, să se topească.

            „Un mare rău s-abate asupra lumii ăsteia”, a zis Gunn dintr-o dată, iar eu l-am privit fără să-i răspund.

            Afară s-a auzit nechezatul unui cal, apoi cîteva bocănituri greoaie pe prispă. Cineva a bătut la ușă. Am deschis și m-am uitat spre piticul din prag – gras, rumen la față, încotoșmănat în blănuri, cu o barbă mare și albă care-i ajungea pînă aproape de brîu.

            „Ziua bună. Pe jupînul Gunn îl caut”, a rostit simplu. L-am recunoscut atunci, după voce. Bătrînul vînător nu-și arăta anii decît prin culoarea bărbii.

            „Maestre Sălădar!” am zis și l-am poftit să intre. A făcut o plecăciune și a pășit în încăpere, unde l-a măsurat din priviri pe Gunn și a dat din cap spre el.

            „Maestre berar, jupîne Gunn”, a zis piticul și și-a dres glasul. „Culmea a fost distrusă de un căpcăun. Se-ndreaptă spre Crucea Vînturilor iar noi, vînătorii, nu știm cum să-l oprim. Dar dumneata, bardule?”

            Gunn a rumegat întrebarea în minte o vreme, apoi a dat din cap și s-a ridicat.

            „Da. Trebuie să ne grăbim. Înainte să facă mai mult prăpăd.”

            S-a înfofolit în blană și a ieșit în prispă, alături de Sălădar. A fluierat puternic și, încă dinainte să-l văd, i-am auzit nechezatul calului, care-a venit în galop pînă în dreptul casei. Piticul s-a îndreptat spre armăsarul său și s-a cocoțat în spinarea lui, apoi a privit spre bard.

            Ochii lui Gunn s-au închis, apoi s-au deschis și a privit spre mine. A murmurat ceva și și-a lăsat mîna pe umărul meu. Am simțit cum mă cuprinde o liniște, cum mi se potolește durerea din suflet. I-am mulțumit și l-am privit cum încalecă. În volbura zăpezilor, s-au îndepărtat.

 

            5-17 octombrie 2017

 

Teodor-Cristian Badea

Teodor-Cristian Badea

Masterand la Studii Literare, Universitatea din București. Născut în 1988, dar nu îmi amintesc nimic legat de revoluția de un an mai tîrziu. Am preferat mereu singurătatea, poate pentru că am crescut singur. Am urît școala generală și liceul și, după ce am absolvit examenul de bacalaureat, eram convins că nu o să duc dorul învățăturii. Am absolvit cursurile Școlii de Arte București la un an după terminarea liceului. Am lucrat, vreme de cîțiva ani, în domeniul tehnic - mă ocupam de calculatoare, camere video și foto, căblăraie, editare video. Muncă multă, oboseală multă, timp liber lipsă. Am hotărît să mă înscriu la Facultatea de Litere la vîrsta de 24 de ani și cred că a fost cea mai bună alegere pe care am făcut-o de-a lungul vieții. Aici mi-am redescoperit interesul pentru literatură, interes pe care îl aveam încă din școala generală, dar îl pierdusem pe cînd cotrobăiam prin măruntaiele unui computer. Sînt pasionat de jocuri video, ador să le „citesc” și mă interesează modul în care un joc poate crea o poveste, uneori mai complexă decît cele pe care le putem găsi în cărți. Dintre toate genurile literare, literatura SF/Fantasy este marea mea pasiune, citesc orice carte din acest gen care îmi pică în mînă. Asta nu înseamnă că îmi și plac toate, ba din contră, critic tot ce se poate. Am început să scriu cam acum un an, iar „Cum am vînat un căpcăun” este primul text fantasy pe care am început să-l scriu și l-am și dus pînă la capăt.

More Posts