GSF85 banner-650

          În casă domnea nemișcarea. În camera mică de deasupra verandei, Femeia-în-Negru aștepta singură. Lângă ea, o rochie albă, a unui copil, zăcea pe un scaun. O pereche de pantofi micuți îi stăteau la picioare. O păpușă atârna peste un scaun și un soldat de jucărie ocupa noptiera de lângă pat.

          Și peste tot era liniște. Acea liniște apăsătoare care sălășluiește numai într-o cameră în care ceasul a încetat a ticăi.

          Ceasul era așezat pe un raft, lângă capătul patului. Femeia-în-Negru se uită la el. Își aminti valul de furie care o cuprinsese atunci când își întinsese mâna și-l oprise, în acea noapte, cu trei luni în urmă.

          De atunci tăcuse. Și tăcut trebuia să și rămână. La ce puteau oare folosi orele pe care le-ar fi numărat acum? De parcă orice altceva ar mai fi contat, când micuța Kathleen zăcea acolo, afară, albă și nemișcată, sub pământul negru!

          — Mamii!

          Femeia-în-Negru începu să se agite și privi spre ușa închisă. De partea cealaltă, o știa, se afla un băiețel cu ochi albaștri, adânci, care îi voia atenția. Dar ea își dorea să n-o strige așa. Îi amintea doar de celelalte buze care o strigau în același fel, acum amuțite.

          — Mamii! vocea fu mai hotărâtă.

          Femeia-în-Negru nu răspunse. Poate va pleca, gândi, dacă nu-i va răspunde.

          Urmă o clipă de liniște, apoi ușa se deschise încet.

          — Cucu-bau!

          Era un strigăt de bucurie, însă fu urmat imediat de liniște. Femeia, lipsită de zâmbet, nu-l chemă lângă ea. Băiatul fu nesigur dacă să pășească spre ea sau nu. Se opri, apoi spuse cu grijă:

          — Eu e aici!

          Fu, probabil, cel mai rău lucru pe care l-ar fi putut spune. Pentru Femeia-în-Negru veni ca o și mai dureroasă amintire a celeilalte care nu se mai afla acolo. Izbucni în plâns și-și acoperi fața cu palmele.

winb

          — Bobby, Bobby, își eliberă pentru o clipă tristețea de nestăvilit într-un strigăt gâtuit, pleacă! Pleacă! Vreau să fiu singură! Sin-gu-ră!

          Toată fericirea i se șterse băiatului de pe față. În ochi i se citi durerea. Așteptă, dar ea nici nu mișcă. Apoi, abia ținându-și în frâu plânsul, ieși din cameră

          Minute bune după aceea, ridicându-și capul, Femeia-în-Negru îl zări pe geam. Era în curte, împreună cu tatăl său, jucându-se sub un măr.

          Jucându-se!

          Femeia-în-Negru îi privi încruntată și colțurile gurii i se strâmbară.

          Bobby avea pe cineva cu care să se joace, pe cineva care să-l iubească și care să-i poarte de grijă, în vreme ce acolo, pe coasta dealului, Kathleen era singură. Singură!

          Încercând să-și rețină lacrimile, Femeia-în-Negru se ridică în picioare și se grăbi spre camera ei. Mâinile îi tremurau când își așeză pălăria și se acoperi cu voalul negru. Dar călcătura îi fu fermă când coborî scările și ieși, trecând prin salon.

          Bărbatul de sub măr se ridică în grabă și o întâmpină.

          — Helen, draga mea, nu iarăși, nu și astăzi! o imploră. Iubire, nu poate aduce nimic bun.

          — Dar e singură-singurică! Nu-ți dai seama? Nimeni nu-și dă seama, nimeni nu știe ce simt eu. Nu înțelegi. Dacă ai fi înțeles, ai fi venit cu mine, nu mi-ai fi cerut să stau… aici! spuse femeia cu voce gâtuită.

          — Am fost cu tine, dragă, răspunse blând bărbatul. Am fost cu tine și astăzi, și-n aproape fiecare altă zi de când… de când ne-a părăsit. Dar nu poate aduce nimic bun această jale îndelungată la mormântul ei. Îți aduce doar mai multă tristețe ție. Îmi aduce și mie, și lui Bobby. Bobby e aici, cu noi, știi, draga noastră?

          — Nu, nu, n-o spune! izbucni femeia în hohote. Nu înțelegi. Nu înțelegi!

          Și se întoarse și se grăbi să plece, urmată de ochii îngrijorați ai bărbatului și de cei triști ai băiețelului.

          Nu avea mult de mers până la locul de îngropăciune. Femeia-în-Negru știa drumul. Totuși, se împletici și orbecăi. Căzu în fața unei pietre funerare mici, inscripționate cu „Kathleen”. Lângă ea, o femeie cu părul cărunt, ducând un braț de trandafiri roz și albi, o privea cu compasiune. La un moment dat, își deschise gura, ca pentru a vorbi, dar apoi se întoarse încet și începu să aranjeze florile pe mormântul de lângă.

          Femeia-în-Negru își ridică fruntea. O vreme o privi în liniște. Apoi își dădu vălul deoparte și vorbi:

          — Și ție îți pasă, șopti. Tu înțelegi. Te-am mai văzut aici, sunt sigură. Tot o fetiță a fost?

          Femeia căruntă își legănă capul:

          — Nu, drăguță, un băiețel. Adică a fost un băiețel acum patruzeci de ani.

          — Patruzeci de ani, atât de mult timp! Cum ai putut trăi fără el patruzeci de ani?

          Din nou, bătrânica dădu din cap.

          — Uneori, nu ai de ales, drăguță. Dar băiețelul acesta nu a fost al meu.

          — Dar îți pasă. Înțelegi. Te-am mai văzut aici de atât de multe ori.

          — Da. Vezi tu, nu mai e nimeni căruia să-i pese. Dar a fost odată. Iar acum eu duc povara de dragul ei.

          — De dragul ei?

          — Al mamei lui.

          — Of, scăpă Femeia-în-Negru un suspin, simțindu-se deodată copleșită de compasiune. Ochii îi rămaseră pe piatra inscripționată cu „Kathleen”.

          — Nu că nu aș ști cum s-ar simți ea, continuă femeia căruntă. Vezi tu, eu am fost dădaca băiatului când s-a întâmplat și mulți ani după aceea am lucrat pentru familia lui. Deci știu. Am văzut totul de la început, încă din ziua în care băiețelul a avut accidentul.

          — Accidentul, repetă cu îngrijorare și compătimire mama Kathleenei.

          – Da. Nu a mai trăit nici două zile după episodul cu calul speriat.

          — Știu, știu, spuse gâtuită Femeia-în-Negru, deși nu se mai gândea la băiețel și la accidentul lui cu calul gonind.

          — Totul s-a oprit atunci pentru stăpâna mea, continuă bătrâna căruntă, și acela a fost începutul sfârșitului. Avea un soț și o fiică, dar ei nu mai păreau importanți pentru ea, niciunul dintre ei. Nimic nu mai părea să conteze, decât acest mormânt micuț de aici. Venea și petrecea ore întregi lângă el, aducând flori și vorbindu-i.

          Femeia-în-Negru își ridică deodată privirea către fața bătrânei. Ea vorbi mai departe:

          — Orele au devenit tot mai triste, dar pentru ea nu părea să conteze asta. Așa cred că voia. A închis afară lumina soarelui și a dat jos cele mai multe dintre tablouri. Stătea doar în camera băiatului. Iar acolo, totul a rămas întocmai ca atunci când el abia a părăsit-o. Ea nu a lăsat pe nimeni să atingă nimic. De multe ori m-am întrebat, după toate astea, dacă nu și-a dat seama unde aveau să ducă toate astea. Dar nu și-a dat seama.

          — Să ducă toate astea?

          Vocea-i tremură.

          — Da. M-am întrebat cum de nu vedea că-i pierde. Pe soț și pe fiică, vreau să spun. Dar n-a văzut.

          Femeia-în-Negru rămase stană de piatră, Până și păsările își încetară trilurile. Apoi tot bătrâna căruntă vorbi:

          — Deci, vezi tu, de asta vin eu și pun flori aici. Pentru ea. Nu mai e nimeni altcineva acum căruia să-i pese, oftă ea ridicându-se în picioare.

          — Dar încă nu mi-ai spus… ce s-a întâmplat. Șopti Femeia-în-Negru ca pentru ea.

          — Nu prea știu nici eu, de fapt. Știu doar că bărbatul a plecat. Își găsea de lucru tot în alte părți, așa că nu prea mai ajungea acasă. Când venea totuși, arăta tot mai rău, mai bolnav. Dar sosea tot mai rar și, până la urmă, a murit. Dar asta s-a întâmplat după ce a murit ea. El e îngropat aici, lângă ea și lângă băiețel. Despre fată, ei bine, nimeni nu știe unde se află. Fetelor le plac florile și lumina soarelui, râsetele și tinerii, știi și tu, iar ea nu avea parte de nimic din toate astea în casa aceea. Așa că a plecat, acolo unde a reușit să și le găsească, bănuiesc.

          Tăcere.

          — Uite, te-am obosit cu toată vorbăria mea, spuse cu regret în voce micuța bătrânică încărunțită.

          — Nu, nu. Mă bucur că te-am ascultat, spuse Femeia-în-Negru ridicându-se nesigură pe picioare. Fața îi pălise, iar în ochi îi încolțise frica. Dar acum trebuie să plec. Mulțumesc!

          Și se întoarse, grăbită să părăsească cimitirul.

          Când Femeia-în-Negru ajunse acasă, își găsi căminul încremenit. Liniștea care o întâmpină o înfioră. Se grăbi să urce scările, aproape învinovățindu-se. În camera ei, își smulse vălul negru care-i ascundea fața. Izbucni în plâns. Un plâns în hohote, cu frânturi de cuvinte scăpate printre suspine. Încă plângea când își dezbrăcă rochia cea neagră.

          După minute lungi, Femeia-care-nu-mai-era-în-Negru coborî scările încet. În ochi i se mai vedeau lacrimi, dar buzele i se arcuiseră într-un zâmbet curajos. Purta o rochie albă, iar în păr își prinsese un trandafir alb. În urma ei, în camera mică de deasupra verandei, un ceas prinse a ticăi zgomotos, pe polița sa de la capătul patului.

          Din salonul de jos, se auzi un sunet de piciorușe care aleargă, apoi:

          — Mamii! E mamii, venit înapoi! strigă un glăscior fericit.

          Și, luptându-se cu plânsul, mama lui Bobby își deschise brațele către copilașul ei.

=În traducerea lui Alexandru Lamba=

Eleanor H Porter

Eleanor H Porter

Eleanor Emily Hodgman s-a născut în Littleton, New Hampshire, pe 19 december 1868. S-a pregătit pentru o carieră muzicală, urmând cursurile New England Conservatory pentru câțiva ani. În 1892 s-a căsătorit cu John Lyman Porter și a plecat la Massachusetts, după care a început să scrie și să publice povestiri scurte și, ulterior, romane. A murin în Cambridge, Massachusetts, pe 21 may 1920.

More Posts