Cunosc pădurea ca pe propriile palme, însă toată cunoaşterea nu-mi foloseşte la nimic acum. Alerg sau, mai degrabă, mă împleticesc orbeşte prin desişul negru ca smoala. Trunchiurile groase ale copacilor mi se pun de-a curmezişul, iar frunzele umede îmi înşeală paşii şovăielnici.

          Alunec de câteva ori, dar de fiecare dată izbutesc să mă ridic ca şi când n-aş târî după mine un picior beteag. Pasămite, săgeata nu fusese otrăvită şi nici nu ajunsese până la os, aşa cum mă temusem la început, când o simţisem înfigându-mi-se adânc în carne. Şi cum să fi cunoscut deosebirea dintre răni după suferinţa pe care o pricinuieşte fiecare, de vreme ce nu mai fusesem vreodată prada cuiva?

          Până acum câteva ceasuri, doar, eu însămi făcusem parte din tagma vânătorilor, temută de oameni şi răsfăţată de zei. Ca fiică şi, mai târziu, soră a regelui din Noctia mă aflam la adăpost de orice primejdie căci poporul meu este brav şi puternic, călit în lupte dintre cele mai sângeroase. Niciunul dintre ai mei nu ar fi îndrăznit să ridice mâna sau privirea asupra mea cu rele intenţii, iar oamenii de rând mă cinsteau ca pe o adevărată stăpână.

          Şi, cu toate acestea, nimeni şi nimic nu s-a pus de-a curmezişul încercărilor ce mă aşteptau rânjind strâmb de după trunchiurile copacilor.

 

          ***

         

          Era a patra zi de la moartea tatălui nostru, iar fratele meu se pregătea să-şi dovedească vrednicia de a-i urma la tron. În oricare dintre regatele vecine, unde hainele bogate şi temenelele adânci au întâietate în faţa curajului şi dreptăţii, o asemenea treabă nu ar fi fost greu de înfăptuit, căci norocul de a fi primul născut al regelui este suficient pentru a primi coroana aurită. Însă Urza era primul născut al regelui vânătorilor şi, ca să capete blazonul tatălui nostru, trebuia să se supună legilor neamului său. Vânătorul nu se făleşte decât cu prada pe care el însuşi o răpune, spunea cea mai însemnată dintre ele, pravila după care poporul noct se călăuzise sute şi sute de ani la rând. Iar cel ce voia să ajungă rege, avea să-şi dovedească iscusinţa ucigând cumplita fiară, a cărei căpăţână împodobeşte blazonul regal.

          Îndatorirea a fost dintotdeauna deosebit de primejdioasă, căci puţini dintre cei care se încumetă să vâneze uriaşa pisică argintie cu ochii ca mierea şi reuşesc să o doboare. Ceilalţi, cei mulţi, pier de cum dau cu ochii de ea. Şi nu din pricina fricii, pentru care nici măcar nu au răgaz. Kirbul este cel mai agil dintre animalele ce se ascund prin pădurile noastre, dar şi cel mai însetat de sânge. Ghearele sale sunt într-atât de ascuţite încât trec prin veşmintele din piele opărită ale vânătorilor ca printr-o bucată de postav muced. Iar colţii sunt încă şi mai năprasnici, căci în urma lor rămân răni ce ard ca focul şi mistuie carnea până la os.

          Deşi cunoştea toate acestea la fel de bine ca orice alt vânător, fratele meu hotărî să plece la vânătoare fără prea multe pregătiri: îşi alese veşminte uşoare – tunică şi pantaloni din piele tăbăcită, pe lângă care strecură şi o blană de vulpe pentru nopţile friguroase – porunci să i se înşeueze calul preferat şi să i se cureţe arcul norocos, despre care se spune că nu ar fi nimerit vreodată ţinta. Şi, unde obiceiul era ca pretendenţii la tron să meargă cu mare alai în pădure pentru a se grozăvi apoi cu izbânda lor – cei care nu piereau -, Urza făcu în aşa fel încât să plece singur. În preziua plecării strânse laolaltă toţi locuitorii cetăţii, de la cel mai înalt dregător până la ultimul sărăntoc, şi le împuie capul cu tot soiul de vorbe despre voinţa zeilor, datoria unui rege de a nu primejdui inutil viaţa supuşilor săi şi alte lucruri mari în care nici măcar el nu credea. Oamenii izbucniseră în urale, mai mult de uşurare că scăpaseră de primejdioasa îndatorire decât din pricină că nebănuita îndrăzneală a netrebnicului meu frate i-ar fi îmbucurat. Ştiau ei prea bine cu cine aveau de-a face pentru a nu mirosi un vicleşug la mijloc, deşi nici unuia nu i-ar fi putut trece prin minte ce anume avea el de gând.

          Numai mie îmi fusese clar ce urmărea încă de când rostise primul cuvânt. Aşteptam doar să mă tragă deoparte şi să-mi propună să-l însoţesc, în mare taină, la vânătoare. Şi nu mă înşelasem fiindcă, îndată după apusul soarelui, se strecură ca un şarpe în iatacul meu şi mă imploră, cu miere în glas, să-i ajut la uciderea kirbului. „Tu eşti cel mai bun dintre vânători, surioară”, îmi spuse atunci, poate-poate o reuşi să mă înduplece.

          Lauda lui era plină de fierea înşelătoare a linguşelii dar, în urechile mele însetate de mărire, avea desăvârşirea cântecelor cereşti. Cu greu obiceiul meu de a pune capcane în pădure putea fi privit ca iscusinţă în vânătoare de un popor obişnuit să preţuiască numai şi numai loviturile aducătoare de moarte. Însă el hrănea mai multe văduve şi copii orfani decât ar fi făcut-o braţul lui Urza într-o mie de încordări ale arcului şi asta ne îndreptăţea pe amândoi să credem că eu sunt un vânător mult mai bun decât ar fi putut el spera să ajungă vreodată şi, mai presus de orice, singurul în care se putea încrede pentru o astfel de treabă. Iar eu, în deşertăciunea mea, eram hotărâtă să i-o dovedesc cu vârf şi îndesat.

          A doua zi m-am strecurat afară din cetate mai înainte ca lumina firavă a dimineţii să ne trădeze înşelătoria şi m-am grăbit spre locul de întâlnire asupra căruia ne înţeleseserăm de cu seară. Era o rarişte cu iarbă grasă şi flori înmiresmate, numai bună pentru a poposi acolo până la sosirea fratelui meu. Am întins câteva capcane prin tufişurile din jur şi am aşteptat.

          Adormisem, pesemne, fiindcă atunci când am auzit zgomotul, zorii trandafirii abia începeau să străpungă pâcla întunecată a nopţii. Era mai degrabă un foşnet tainic, ca de frunze veştede abia atinse de freamătul pădurii, decât un zgomot. Însă nu era decât o părere, tulbure şi amăgitoare ca toate părerile. Fiind în miezul primăverii, când iarba este proaspătă şi pomii în floare, în pădure nu se mai găsea nici măcar umbră de frunză uscată.

          Foşnetul avea, dar, o altă cauză şi, oricât de mult mi-ar fi displăcut, ştiam deja care era aceasta. Unul singur era animalul care putea să imite cu atâta pricepere sunetele pădurii, şuierul vântului sau susurul apei, hăulitul lupului sau chirăitul uliului.

          Am rămas întinsă la locul meu, cu inima îngheţată, deşi toate simţirile îmi urlau să fug mâncând pământul. Desigur, să le fi dat ascultare ar fi fost dovada unei prostii care, fără îndoială, m-ar fi costat viaţa. Kirbul este atât de iute încât poate ajunge din urmă un cal în galop cât ai bate din palme şi atât de agil încât se poate căţăra în orice copac mai înainte să clipeşti. Sunt zeci de feluri prin care un kirb ucide, dar numai unul prin care poate fi răpus. Iar acesta presupune răbdare, curaj şi viclenie. Şi multă bunăvoinţă din partea zeilor.

          Cum nu-mi lipsea nimic din toate acestea, mi-am pregătit cuţitul şi am aşteptat.

          După o vreme care îmi păruse cât anii de lungă, paşii îi deveniseră mult mai clari şi mai apăsaţi. Apoi o formă arcuită cu fineţe, mai strălucitoare în lumina palidă a zorilor decât argintul, se ivi printre copaci. Era mai mare decât orice armăsar pe care-l văzusem vreodată şi, trebuie să recunosc, am simţit cum pielea mi se strânge pe spinare. Kirbul s-a oprit şi şi-a ridicat spre mine ochii de culoarea mierii topite. Erau mari, alungiţi, cu câte două dungi întunecate la capete şi, dincolo de culoarea lor neobişnuită, aveau ceva aproape omenesc în căutătura lor plină de îndrăzneală. Era în ei o adâncime rece, tăioasă, ca şi când ar fi vrut să-mi pătrundă până în adâncul sufletului şi să citească din el ca dintr-o carte. Dar şi o trufie pe care niciunul dintre animalele pădurii nu o îndrăznise vreodată faţă de oameni.

          Abia atunci am băgat de seamă ghemotocul cu străluciri de astru ce se zbătea între fălcile ei puternice.

          Eram pierdută.

          Niciunul dintre cei ce întâlneau în drumul lor kirbi cu pui nu scăpau cu viaţă. Era prima lecţie pe care o învăţa un vânător, încă dinainte să deprindă meşteşugul armelor. Pentru mine, însă, avea să fie ultima. Capcanele cu care împânzisem desişurile din jur nici măcar nu o atiseseră. Cât de despre cuţitul pe care-l ţineam în mâini, oricât de iscusită aş fi fost în mânuirea lui – şi mai aveam multe de învăţat – nu mi-ar fi folosit să ucid fiarei, poate doar s-o rănesc, ceea ce ar fi fost mult mai rău. L-am lăsat să cadă.

          Privirile ni s-au încrucişat din nou. Nimic nu-i scăpase fiarei, îmi dădeam seama după arcuirea trupului, dar ceva parcă se schimbase în luarea-aminte cu care mă cântărea. O lumină aurie, aproape caldă îi licărea în ochi. Iar în ea, pot să jur, am văzut recunoştinţă, ca şi când fiara mi-ar fi înţeles gestul. Stăpânul vânătorilor îmblânzeşte kirbul, mi-am amintit o veche zicală. Însă nu era pentru mine şi năluca ei s-a tulburat precum apa în care îţi scalzi mâinile murdare.

          Fiara mi-a întors spatele, foşnind precum frunzele toamna şi s-a oprit în loc, amuşinând. Pesemene că vântul adusese cu el mirosul îndepărtat al unui alt animal, altfel pădurea era neobişnuit de tăcută, fără să trădeze vreo prezenţă străină. Însă ea tot acolo rămăsese, la câţiva paşi în faţa mea, căutând neliniştită primejdia ce o ameninţă.

          Iar aceasta nu a întârziat să-şi arate chipul odată cu fulgerul negru ce ţâşnise printre copaci. Fiara nu a fugit, speriată, cum ar fi făcut orice alt animal al pădurii, ci a rămas în locul ei, ţinându-se dreaptă, sfidătoare chiar. Nici aerul nu-l mai amuşina, încordată, cum făcuse adineauri, doar îşi legăna uşor trupul argintiu ca şi cum i-ar fi cântat puiului ei, să-l adoarmă. Hârâiturile gâtuite, groase precum cheagurile de sânge, au fost singurele sunete ce i-au însoţit capitularea. Când s-au atins, pământul s-a cutremurat ca şi când ar fi sărit în lături din calea sângelui ce curgea din gâtlejul săgetat de moarte.

          Atunci am auzit pentru prima dată chiuitul triumfător al fratelui meu care, nevăzut şi neauzit de nimeni, se strecurase în luminiş. A privit mai întâi animalul răpus, măsurându-l din ochi ca pe o stofă rară, apoi l-a înconjurat de câteva ori, plescăind mulţumit din buze.

          – Vezi tu, surioară, l-am auzit spunându-mi pe un ton demonstrativ ca şi când ar fi continuat o mai veche discuţie, asta înţeleg eu prin vânătoare. Artă! Arta de a-ţi ademeni prada astfel încât să-i poţi trimite o săgeată prin gât fără s-o sperii, nu tărăboiul obositor, pe care-l face nobilimea noctă cu hăitaşii ei. Şi nici moftul de a pune capcane pentru ca sărăntocii să aibă ce mânca.

          Bineînţeles, în timp ce eu pregăteam curse, frate-meu întindea momeli, ca orice rege.

          – Ar trebui să încerci şi tu, m-a îndemnat cu un zâmbet îngăduitor. Ai să vezi că nu se află în lume plăcere mai mare decât cea pe care ţi-o oferă prada atunci când gustă din bucatele anume lăsate pentru ea.

          Nu aveam nevoie să văd. Simţeam deja ameninţarea plutind în aer, ca un nor întunecat ce te apasă cu greutatea lui. Că încă mai puteam sufla şi merge şi vorbi, după ce întâlnisem kirbul, era doar o întâmplare care nu avea prea mare însemnătate pentru Urza. Cu un cap mai înalt decât mine, gros la trup şi cu pumnalul de vânătoare la îndemână, ar fi putut înfăptui cu lesniciune tot ce fiara nu reuşise. În afara cuţitului pe care îl lăsasem să cadă în iarbă, singura mea armă era un ac de argint atât de bine înfipt în păr încât, nici dacă mi s-ar fi oprit tremurul mâinilor, nu l-aş fi putut scoate fără ajutorul uneia dintre doamnele mele. Ar fi putut scăpa de mine într-o clipă, însă altfel de gânduri avea Urza în minte.

          – Trebuie să mai fie unul, ascuns pe undeva prin pădure, mi-a spus în timp ce-mi arăta cu ascuţişul bărbiei puiul mort în gura mamei sale. Dacă îl vom găsi teafăr, am de gând să-l iau cu mine şi să-l arăt vânătorilor ce vor ieşi să mă întâmpine. Pun rămăşag pe trei butoaie din cel mai bun vin golş că or să dea înapoi cu toţii, ca nişte pui de laşi ce sunt.

          Făcu o pauză, cât să-mi trimită un zâmbet plin de răutate.

          – Vânătorii de rând se tem de fiară, scuipă Urza cu scârbă, dar stăpânul lor ştie cum s-o îmblânzească. Voi pune să i se facă o cuşcă mare, cu gratii din argint, şi s-o aşeze de-a dreapta tronului, ca toţi să vadă fiara şi să ştie, astfel, că se află în faţa celui pe care profeţii l-au vestit cu veacuri înainte.

          „Când Stăpânul va găsi puiul de kirb şi îl va lua în casa lui, să îngrijească de el ca de fiii şi fiicele sale, şi mâinile binevoitoare ale zeilor se vor coborî asupra Noctiei”, spuneau acestea iar frate-meu n-avea niciun temei să se îndoiască de adevărul lor. Ochisem deja urmele fiarei astfel că, luându-ne după ele, sigur aveam să găsim vizuina în care-şi ascunsese puiul. Cât despre îmblânzire, cât de greu de înfăptuit ar fi putut fi? Sarzii îmblânziseră urşii, golşii domoliseră lupii de câmpie ca să îi folosească la adunatul oilor în ocol, iar despre efişi se spunea că au mai mulţi tigri albi ca laptele pe care-i lasă liberi în fiecare seară, să se plimbe pe străzile colbuite ale oraşelor alături de copiii lor. Dacă popoarele vecine reuşiseră să supună astfel de animale, era datoria nostră de nocţi să nu ne lăsăm mai prejos.

          Am pornit pe urmele kirbului. Semnele erau rare şi greu de citit, însă mai înainte ca soarele să fi urcat de doi stânjeni pe cer acestea ne duseră în apropierea unei grote săpate într-o stâncă uriaşă. De jur împrejur, copacii negri, încărcaţi de muşchi, erau culcaţi la pământ ca şi cum un uriaş străvechi şi-ar fi măsurat forţele cu ei. Fir de iarbă nu creştea dedesubtul lor şi paşii ni se afundau în clisa urât mirositoare.

          Am descoperit vizuina fără greutate. Scâncete slabe, de animale neputincioase, ne-au condus paşii prin galeriile strâmte şi mucede ale peşterii până când am dat peste un morman de blănuri şi alte rămăşiţe de animale sălbatice. În lumina palidă a torţei pe care o încropiserăm dintr-o cârpă petrecută peste un par, patru ochi de culoarea mierii străluceau ca stelele. Ne-am oprit amândoi, temându-ne pentru o clipă că am luat urma altei fiare. Legenda spune despre kirbi că nu păstrează decât doi pui din câţi fată o dată, pe cei mai puternici şi mai sănătoşi. Pe ceilalţi îi lasă în pădure să moară chinuiţi de foame şi de frig, aşa cum îi fusese sortit puiului căruia săgeata fratelui meu îi curmase viaţa. Sau suferinţa.

          I-am împărtăşit lui Urza gândurile mele şi, pentru prima dată după multă vreme, frate-meu păru să-mi dea dreptate. Cu băgare de seamă, să nu facem zgomote care ne-ar putea trăda prezenţa unor prădători ascunşi în întuneric, ne-am apropiat de culcuşul puilor. Mirosea a hoit şi a scârnă de animal bolnav, cum nu m-aş fi aşteptat în veci să găsesc într-o vizuină de kirbi. Se spunea despre aceştia că, înrudindu-se cu pisicile, nu suferă murdăria, dar pesemne că niciunul dintre cei ce scorniseră astfel de zvonuri nu intrase vreodată într-o vizuină de-a lor.

          Urza, în schimb, nu părea să fie deranjat de miros fiindcă a ridicat cu grijă cele două ghemotoace şi le-a studiat pe rând, ca şi cum ar fi căutat să le înveţe pe de rost fiecare fir de păr. A rămas aşa multă vreme, căzut pe gânduri în timp ce le netezea cu degetele formele argintii, de nimburi îndepărtate şi reci. Era, fără îndoială, semn că misiunea mea se încheiase, astfel că m-am repezit afară din peştera puturoasă şi m-am pornit spre casă, mai înainte ca cineva să-mi bage de seamă lipsa şi să ne dejoace astfel planul necinstit.

          Târziu în noapte, cele trei ţipete ale surlelor zguduiră din temelii cetatea, sculând-o din somnul ei fără de grijă pentru a-i vesti întoarcerea fratelui meu. Oamenii, de la cei mai înalţi dregători până la cel mai umil grăjdar, se strânseră anevoie în curtea pietruită, pentru a-i ieşi în întâmpinare celui ce avea să le fie rege de-atunci încolo. Dar, unde în vechime obiceiul noct era să ne primim stăpânul cu bucurie şi căldură, ca pe un adevărat părinte ce avea să ne călăuzească drumul, chipurile lor erau posace, brăzdate adânc de cutele aşternuturilor moi ce se răceau pe paturi în lipsa lor. Puteam vedea în sufletele lor mici şi sleite ca într-o apă limpede, aşadar ştiam că tăcerea lor se datora mai degrabă somnului ce le fusese curmat tocmai când acesta le era mai dulce, decât nemulţumirii că vor sluji unuia pentru care nu aveau nici respect şi nici încredere.

          Frate-meu nici nu luă în seamă primirea nepăsătoare ce i se făcuse, ci trecu pe lângă ei ţinându-se băţ în şa, ca un adevărat conducător. În vârful unui par, chezaș al dreptului ce i se cuvenea, stătea ca o torţă de argint capul retezat al kirbului. Iar în desaga atârnată la oblâncul şeii se zbăteau speriate de întuneric semnele de netăgăduit ale unei profeţii vechi de când lumea.

          Dacă la început noctii nu-i arătaseră prea mult respect regelui, venise timpul să-şi repare greşeala. Acesta era mesajul pe care oricine îl putea citi în arcuirea de argint a puilor de kirb când Urza dezlegă baierile desăgii, lăsând fiarele să iasă la lumină. Niciunul nu era mai mare ca o pisică, însă legenda ce se ţesuse de-a lungul veacurilor în jurul lor era îndeajuns de puternică pentru a le da proporţii înspăimântătoare. Toţi cei prezenţi în uriaşa sală a tronului decorată cu lambriuri sculptate din lemnul a cincisprezece copaci de soiuri deosebite rămăseseră ca împietriţi în faţa puilor de fiară pe care frate-meu îi ţinea în braţe şi-i mângâia cu tandreţe ca pe nişte pisici. Până şi fluturii de noapte, îndrăgostiţi de lumina înşelătoare a lumânărilor, îşi încetaseră zborul aducător de moarte, lăsând întreaga suflare cufundată într-o tăcere de gheaţă. Şi probabil că aşa ar fi rămas până în ziua de astăzi dacă Urza, îndurându-se de cei prezenţi, nu ar fi dat poruncă să înceapă ospăţul cuvenit într-o asemenea ocazie.

          O săptămână încheiată durară chiolhanurile proaspătului rege – bărbat cu mai multă pricepere la golit cupe de vin decât la secat duşmanii de viaţă – şi cuprinseseră ca o molimă întreaga Noctie, al cărei popor este recunoscut nu doar prin meşteşugul vânătorii ci şi prin setea vârtoasă pe care o are pentru aprigele băuturi făcute din fructe sălbatice. Nu găseai în zilele acelea un singur om treaz, darămite slujitori care să-ţi îndeplinească fără crâcnire poruncile, după cum le fusese lăsat prin lege. Cântecele răcnite, lipsite de orice armonie, precum şi certurile şi bătăile făceau să se înfioare până şi zidurile groase ale turnului în care frate-meu mă trimisese imediat ce s-a urcat pe tron.

          Mai înainte să înceapă ospăţul, m-a chemat de faţă cu toată suita sa şi, îngăimând câteva cuvinte meşteşugite despre dragostea şi admiraţia pe care chipurile mi le poartă, mi-a pus în braţe puii de kirb. Să le veghez creşterea şi să mă îngrijesc de educaţia lor ca şi cum aceştia ar fi fost vlăstari regali – sânge din sângele lui Urza Întâiul, pentru slava căruia aveam să duc la îndeplinire această înşelătoare îndatorire. Sarcina pe care prefăcutul de frate-meu mi-o dăduse nu era demnă nici de rangul, nici de iscusinţa şi nici de ambiţiile mele, dar să mă fi împotrivit atunci ar fi fost ca şi cum m-aş fi ridicat împotriva regelui meu, cel care adusese cu sine capul retezat al kirbului. Cap pe care chiar eu, în trufia mea, îl ajutasem să-l vâneze, să se folosească de el împotriva mea.

          Ce nesăbuită am mai fost atunci când m-am lăsat ademenită de vorbele lui mieroase!

         

           ***

         

          Şi nesăbuită sunt şi acum, când mă zbat ca un animal speriat să-mi pierd urma de prigonitorii mei. De mult nu le-am mai auzit picioarele groase ca nişte butuci călcând apăsat peste vreascurile uscate, ca nişte nepricepuţi ce sunt. Trebuie să-i fi încetinit desişurile întunecate prin care i-am purtat, dacă nu cumva vreo poruncă primită, sau poate chiar frica, i-o fi întors mai repede din drum. Prea puţin contează care este motivul fiindcă ştiu că se vor întoarce curând şi, de va fi nevoie, vor continua să o facă până când vor primi ce vor. Nu am timp de pierdut, doar cât să-mi trag sufletul şi să mă asigur că nu vor găsi nicicând ce caută.

          O picătură rece mi se scurge pe obraz în timp ce bâjbâi prin întuneric după crengile cu care acopăr intrarea în scorbură. O las să-mi alunece pe gât, apoi pe pieptul tare, îngreunat de laptele nesupt, şi cu mâinile cercetez ascunzătoarea. Pare bine făcută, fără goluri prea mari sau împletituri nefireşti care să o dea în vileag. Aproape că îmi pare rău că prigonitorii noştri nu vor avea cum s-o vadă când vor trece pe lângă ea.

          Mai privesc o dată în urmă – nu am ce să văd prin întunericul de nepătruns, dar aşa mi-a rămas obiceiul – şi, împleticindu-mă, mă pregătesc să fac cale întoarsă. Sunt nerăbdătoare să-i prind în faptul zilei, atunci când sunt mai uşor de ademenit.

         

          ***

         

          Aşadar zorii celei de-a doua zile de la domnia lui Urza Întâiul mă găsiră, împreună cu puii de kirb şi doamnele mele, în cel mai înalt turn din cetate – chipurile, să nu tulbure niciun curios tihna noastră, de parcă se mai gândea cineva la odihnă sau linişte când răcnetele îngroşate de băutură ale petrecăreţilor urcau tocmai până la noi. Era mare agitaţie şi în cămăruţa strâmtă, slab luminată, unde ne aflam, căci puii de kirb erau tot mai lipsiţi de vlagă şi moi ca nişte blănuri stoarse de viaţă. Zadarnic încercaserăm să le redăm puterile cu brânzeturi de capră şi lapte proaspăt muls de la iepele noastre. Erau prea mici pentru a şti să mănânce din altă parte decât de la pieptul mamei lor şi prea slăbiţi pentru a fi învăţaţi altfel. Peste ochii lor de culoarea mierii se aşternuse deja un păienjeniş lăptos iar trupurile slăbite de foame le tremurau fără încetare.

          Am poruncit femeilor să-mi aducă degrabă, împreună cu puii lor, toate pisicile ce fătaseră de curând pe care le vor afla în cetate. Cu toatele s-au năpustit atunci la uşă, bucuroase să-mi îndeplinească voia şi să scape astfel, fie şi numai pentru câteva ceasuri, de umbra grea a morţii ce dădea târcoale turnului. Le-am urmărit din priviri cum se îndepărtau, lăsându-mă singură cu puii de kirb, şi m-am întrebat atunci dacă se vor întoarce curând cu ceea ce le-am cerut sau, dimpotrivă, se vor pierde printre petrecăreţi, lăsându-ne pe noi la cheremul zeilor.

          Fără laptele mamei lor, kirbii aveau să piară. Încovrigaţi unul în jurul celuilalt sub păturile groase de lână, cu boticurile lor argintii tânjind după hrană, abia de mai păstrau o fărâmă de viaţă în ei. Aş fi putut să le-o curm chiar atunci, să le zdrobesc oscioarele firave şi, odată cu ele, suferinţa pe care o simţeau trupurile lor mici. O singură strânsoare şi gata – frate-meu ar fi pierdut pentru totdeauna regatul în fruntea căruia venise cu atâta mândrie şi nădejde – căci vânătorii, superstiţioşi ca orice alt popor, ar fi văzut în moartea puilor de kirb un semn de rău augur şi nu ar fi pregetat să-şi înlăture stăpânul din această pricină. Şi atunci, când tronul va fi rămas rece şi gol, către cine se vor îndrepta nădejdile poporului meu, dacă nu spre mine, celălalt copil al tatălui meu? Hotărât lucru, Noctia ar fi putut fi a mea cu mult mai puţine eforturi decât i-ar fi trebuit fratelui meu să o păstreze.

          Numai că asemenea ambiţii mă părăsiseră de multă vreme. An după an, măcinată de aşteptarea unor clipe ce n-aveau nicicând să vină, voinţa mi se înmuiase iar vechile plăceri îmi deveniseră nesuferite, lăsând loc îndoielilor de tot felul. Faptul că mă aflam închisă în turn, ca o haină veche de care nu te mai foloseşti, şi cu vieţile celor doi pui de fiară luate asupra mea, nu-mi aducea alinare. Dimpotrivă, mă perpeleam neputincioasă, cu inima împărţită între greşelile pe care le făcusem şi cele pe care urma sa le fac, fiindcă – nu aveam vreo îndoială – orice hotărâre aş fi luat avea să se sfârşească rău.

          Cu astfel de temeri mă lăsaseră doamnele mele şi fără îndoială că m-ar fi găsit în aceeaşi stare dacă un fapt neobişnuit nu mi s-ar fi întâmplat în acele lungi clipe de singurătate şi deznădejde. La un timp după plecarea acestora, mânată de o pornire ce nu o mai simţisem până atunci, am scos puii de fiară din culcuşul lor de cârpe şi, legănându-le trupurile de gheaţă pe braţe, am început să măsor în lung şi-n lat cei patru pereţi ai turnului. Însă abia dacă apucasem să fac câţiva paşi spre fereastra prin care răzbăteau cântecele de petrecere din curte, când am simţit o fierbinţeală cumplită cuprinzându-mi pieptul. Prin ţesătura fină a cămaşii, în locul unde trupurile ni se întâlneau, pielea îmi ardea ca atinsă de fier înroşit în foc. Însă nu durea. Încetul cu încetul, căldura mi se scurgea din trup precum apa dintr-un ulcior răsturnat, lăsându-mi doar impresia unei poveri nedesluşite, pe care s-o port în piept. Şi un miros acrişor, de lapte stătut, care să-mi cotropească nările. Iar kirbii, care până atunci mai mult zăcuseră, dintr-o dată mi se agăţară cu putere de cămaşă, zgâriindu-mi pielea cu ghearele lor subţiri şi ascuţite. Limbile lor aspre începură să lipăie cu lăcomie laptele gros, de culoarea argintului, ce mi se scurgea din piept ca un firicel de sânge dintr-o rană.

          I-am lăsat să sugă cât să-şi ostoiască foamea şi să mai prindă puteri, apoi i-am dus înapoi în culcuşul lor şi mi-am schimbat cămaşa cu una curată, ascunzându-mi astfel înspăimântătoarea taină. Dacă înainte mă temusem că femeile nu îmi vor asculta porunca, acum îmi era groază că o vor face. Şi nu greşisem. La scurtă vreme, slujitoarele şi doamnele mele s-au întors aducând cu ele o liotă de pisici lăuze şi puii acestora, după cum le poruncisem. Iatacul s-a umplut de scuipăturile şi mârâiturile lor, tulburându-mi preţioasele clipe de linişte ce se aşterneau între două cântece ale beţivilor ce-şi sărbătoreau regele.

          În zilele ce urmară, am început să născocesc fel de fel de pricini pentru a mă îngriji de una singură de creşterea kirbilor şi, dat fiind că noua domnie îi răpea fratelui meu prea mult timp pentru a se interesa de soarta micilor fiare, nimeni nu mi-a pus la îndoială poruncile. Rareori trecea Urza pe la noi, însă niciodată nu se arăta surprins de ceea ce vedea. Zăbovea cât să bea un pocal cu vin aspru de mere sălbatice şi să se minuneze de cât de repede creşteau puii, după care pleca mulţumit. Părea să nu observe ce se petrecea în turn sau, mai degrabă, să se prefacă a nu vedea nimic nelalocul lui.

          Apoi peste cetate s-a aşternut din nou liniştea. Însă nu era liniştea obişnuită a oamenilor ce-şi văd de treburile lor, ci mai degrabă tăcerea adâncă a celor ce se ruşinează de lucrurile pe care le-au făptuit. Tăcerea laşilor, i-ar fi spus bătrânii, dar cine mai era să-i asculte când toţi păreau atât de înstrăinaţi unul de altul? Eu însămi îndepărtasem din jurul meu toată liota de servitori şi doamne, păstrând alături doar o femeie de încredere, mută şi neştiutoare de carte, care să-mi ajute la nevoie. Şi drept gândisem căci semnele de netăgăduit ale nefireştii mele prefaceri nu întârziaseră să apară. La început, doar părul meu de culoarea castanelor coapte căpătase o ușoară strălucire albăstrie. Apoi, pe măsură ce puii de fiară creşteau hrănindu-se la pieptul meu, pielea mi se colora tot mai intens, ca şi când ar fi fost atinsă nu de razele soarelui, ci de lumina blândă a stelelor. Degetele nu-mi mai erau trandafirii ca dimineaţa, ci palide precum argintul. Şi la fel de reci. De altfel, întreg trupul meu primise o răceală ca de gheaţă care, în loc să mă înfioare, îmi dădea o plăcută senzaţie de vioiciune şi forţă.

          Ajunsesem să le semăn kirbuţilor mei ca şi cum le-aş fi fost mumă de sânge, nu doar de lapte. Aşadar, nu mi-a fost de mirare când, mânat de zvonurile neprielnice ce începuseră să circule pe seama mea, frate-meu a dat buzna în turn. M-au surprins însă trăsăturile însoţitorilor săi – toţi bărbaţi îndesaţi şi laţi în umeri, cu chipuri aspre de munteni. Sarzi, i-am recunoscut dintr-o privire.

          Domnia fratelui meu, Urza Întâiul, începuse deja să se clatine.

          L-am întâmpinat cu cinstea obişnuită, însă n-am primit alt răspuns afară de câteva duzini de priviri lungi, ce-mi cântăreau fiecare bucăţică de piele prefăcută. Niciuna dintre ele nu era a fratelui meu care – de scârbă sau poate de ruşine – îşi întorsese capul într-o parte.

          – Unde sunt faimoşii kirbi pentru care am bătut atâta drum? am auzit o voce obraznică, venind din spatele bărbaţilor aliniaţi în jurul singurei intrări din odaie. Aduceţi-i şi să terminăm o dată, că n-am vreme de pierdut.

          L-am căutat cu privirea pe cel ce cuteza să vorbească astfel în prezenţa fratelui meu, regele, și atunci l-am văzut, făcându-şi loc cu umerii printre gărzile împietrite, pe Coleon Curcanul. Părea să mai fi îmbătrânit de astă toamnă, când venise în fruntea alaiului de peţitori ai principelui sard, căci trupul lui gros, ca de taur, se mai împuţinase şi părul i se rărise ca unui câine bolnav. Chipul lui pocit, plin de răni şi bube supurânde, fusese lipsit de spurcata podoabă – fâşia de carne atârnândă ce-i dăduse odinioară porecla de Curcanul – odată cu retezarea nasului de care fusese prinsă la naştere. Fără îndoială, o pedeapsă din partea stăpânului său pentru neputinţa de a-i aduce soţia râvnită.

          – Ba, nu o să-ţi dăm nimic, i-am spus ieşindu-le în întâmpinare.

          Ca să fiu sigură că vorbele mi-au fost înţelese, m-am oprit în cea mai îngustă porţiune a drumului ce ducea spre kirbuţii mei. Dacă voiau să ajungă la ei, trebuiau să treacă de mine mai întâi.

          La rândul său, Coleon mă măsura din cap până în picioare cu o expresie plictisită, de suveran ce se plimbă la pas în caleaşcă aurită printre cerşetori şi leproşi.

          – Putem să ne luăm şi singuri ce vrem, mi-a spus pe un ton ce nu lăsa loc de îndoieli. Cu o agerime greu de bănuit, s-a răsucit spre oamenii săi. Vreau kirbii vii, cu restul faceţi ce poftiţi!

          Fără să mai stau pe gânduri, m-am năpustit ca turbată asupra primilor sarzi ce mi-au ieşit în cale, cu gândul să împlinească porunca lui Coleon. Din trupurile scurte ale muntenilor ţâşneau lovituri puternice, nimicitoare, însă mişcările lor erau mult prea greoaie pentru a-i feri de ghearele mele ascuţite. Dinţii mei oţeliţi, de fiară sălbatică, treceau prin pielea tare a pavezelor sarde ca printr-o căpăţână de varză, lăsând în urmă răni adânci, otrăvite. Aşa i-am sfâşiat pe toţi, până la unul, în afara Curcanului, care se făcuse nevăzut, şi a fratelui meu, care-mi era rudă de sânge.

          – Cum au ajuns ăştia aici? l-am întrebat, împungând cu piciorul unul dintre leşurile sarzilor.

          Urza mi-a aruncat o privire de gheaţă, însă nu mi-a răspuns pe dată. Îmi puteam doar închipui ce fel de gânduri îi treceau prin cap şi zău că niciunul nu-mi părea favorabil. Eu eram trădătoarea, uneltitoarea, fiara.

          – De parcă nu ştii, mi-a răspuns Urza plin de năduf. Când s-a răspândit vestea că am adus din pădure doi pui de kirb pe a căror mumă am răpus-o cu o singură săgeată, principii şi regii vecini s-au grăbit să-mi arate bunăvoinţă şi prietenie. Mi-au trimis daruri bogate şi propuneri pentru alianţe foarte folositoare pentru ceea ce am de gând să înfăptuiesc. Dinţii regelui scrâşniră. Toţi, mai puţini Rogir al sarzilor care a cerut să vadă cu ochii săi fiarele despre care auzise vorbindu-se atâtea. Să fi văzut răvaşul pe care mi l-a trimis printr-un porumbel – dacă trufia ar fi fost cerneală, atunci de ea s-ar fi folosit principele sard pentru a-mi trimite asemenea slove otrăvite. Dar nici eu nu m-am lăsat mai prejos, ci i-am răspuns că sunt bucuros să îi fac această plăcere şi că îl invit să îmi fie oaspete. Cum Rogir este suficient de deştept cât să refuze, mi l-a trimis pe Coleon Curcanul împreună cu oamenii săi, cu poruncă să ia puii de kirb – cu vorbă bună sau cu forţa – şi să-i aducă la castelul său.

          Bineînţeles că nu ştiam. Veştile ajungeau greu în turn şi, de cele mai multe ori, se băteau cap în cap. Ba regele atacase triburile dinspre apus, care ne călcau pădurile şi le despuiau de copaci şi vânat, ba sarzii dăduseră foc unor sate de-ale noastre în timp ce golşii căzuseră la pace cu noi şi-l recunoscuseră pe Urza drept rege al vânătorilor. Erau mai mult zvonuri şi bârfe scornite de oameni lipsiţi de ocupaţie decât lucruri în care să te încrezi.

          – Cu promisiunea că îi va trimite înapoi îndată ce va fi sigur că aceştia sunt ceea ce pretindem noi a fi, adăugă Urza pufnind.

          – Carevasăzică, ai vândut kirbuţii ca îi faci pe plac lui Rogir? Chiar crezi că o să se ţină de cuvânt?

          – Nu i-am vândut nimic, se apără Urza cu un zâmbet, că nu mă pricep la negoţ.

          Dar la întins momeli era neîntrecut.

          – Şi urmările faptelor tale? Să ucizi câteva zeci de oameni din garda principelui Rogir nu este un lucru uşor de trecut cu vederea de un popor atât de răzbunător precum cel sard.

          – Ale tale, vrei să spui. Eu nu am ridicat nici un deget împotriva lor, îmi aruncă Urza o privire plină de înţeles. Cât despre dragul de Rogir, dacă aş fi în locul tău, nu m-aş grăbi să-i plâng de milă. Un principe îngâmfat care pretinde ca un rege să-şi plece fruntea în faţa lui şi să-i facă pe plac merită mai mult de-atât. De pildă, un război prin pădurile întunecate ale Noctiei l-ar învăţa minte să-şi măsoare pretenţiile data viitoare. Bineînţeles, dacă va avea norocul să mai prindă una, adăugă arătându-şi dinţii înguşti şi ascuţiţi.

          Însă rânjetul îi dispăru cu repeziciune, întunecat de o umbrele înserării. Un zvon de paşi grăbiţi răzbătea din curte.

          – Până atunci avem altele de făcut, a schimbat el vorba. Ia-ţi kirbii şi ascunde-i bine în adâncul pădurii, undeva unde să nu-i ştie nimeni, ca să crească în linişte, mari şi frumoşi. Vreau ca atunci când Rogir va pune piciorul în Noctia să fie întâmpinat aşa cum se cuvine de cei doi fii ai mei.

          Bănuiam rânjetul ce-i însoţea ameninţările, însă Urza ajunsese deja în capătul scărilor şi de acolo trimitea o ploaie de porunci unor slujitori nevăzuţi. Nocti, speram, pentru binele nostru.

          – Cum… am încercat să-l descos, însă frate-meu m-a oprit cu un gest al mâinii:

          – Destul! Avem destulă vreme să punem ţara la cale când te întorci. Acum fugiţi cât mai aveţi vreme.

          Într-adevăr, sunetul de fier târşâit pe piatră de râu, ce se auzea venind din curtea cetăţii, nu îmi dădea de ales decât să fug ca laşii sau să-mi las capul ca proştii. Dintr-un singur salt, mi-am smuls kirbuţii dintre pături şi, cu ei în braţe, am ajuns înapoi lângă frate-meu, care păzea uşa. M-am strecurat uşor pe lângă el, ferindu-mi privirea căci ştiam prea bine ce va urma după fuga mea.

          Folosindu-mă de tainiţele doar de mine ştiute, m-am strecurat afară din cetate şi m-am îndreptat tot într-o goană spre pădurea întunecată. În urma mea, cornul muntenesc prinse a ţipa semnalul de alarmă, însă fu degrabă înecat în ropotele asurzitoare ale cailor. Zeci de sarzi, urcaţi pe armăsari scunzi şi puternici porniseră pe urmele mele. Erau încă departe şi mai avea să treacă o bucată de vreme până să mă ajungă din urmă, însă nu erau mai puţin de temut. Ne aflam în câmp deschis, unde nu aveam nici adăpost, nici putinţa de a încerca vreun şiretlic. Din când în când, se mai întâmpla ca o săgeată răzleaţă să-mi şuiere pe lângă cap ca apoi să se înfigă în primul copac, zbârnâind. Apoi, pe măsură ce ne apropiam de pădure, năvala lor se înteţise, prefăcându-se într-un potop de ţepe ascuţite ce străpungeau totul în calea lor. Una dintre ele m-a nimerit în picior, unde s-a înfipt cu ură în carnea înfierbântată de fugă, însă celelalte au trecut pe lângă mine ca şi când un scut nevăzut m-ar fi ocrotit. Însă nu m-am oprit în loc şi nici nu m-am lăsat descurajată de prigoana lor, ci m-am folosit de piciorul teafăr ca să-mi croiesc drum prin locurile unde ştiam că sunt copacii mai groşi, iar negurile mai pline de capcane prin care caii munteneşti nu aveau nicio speranţă să răzbească.

          Neom, dar nici animal, alerg sau, mai degrabă, mă împleticesc orbeşte prin desişul negru ca smoala. Este cale lungă înapoi, spre cetate, dar mai uşor de străbătut cu trei picioare decât cu două, dintre care unul betegit de săgeată. Setea de sânge sard îmi dă puteri pe care nu le-aş fi bănuit că zac într-o fiinţă, fie ea om sau fiară.

 

Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac

Cezarina Anghilac (Alina Cezarina Nicolae) s-a născut pe 27 septembrie la Mangalia. A studiat sociologia şi antropologia în cadrul Universităţii din Bucureşti, iar în prezent lucrează în marketing. A debutat în Revista de Suspans cu povestirea „Un peşte pentru Spuf”.

More Posts