GSF65 banner01-650

          Există întotdeauna ceva defectuos într-o ficţiune care pretinde la statutul de realitate absolută. Creaţiile artistice care aparţin esteticii realismului social ne oferă inevitabil o viziune restrictivă asupra lumii, pentru că realitatea însăşi integrează un element de fluiditate. Ideile de „normalitate” şi de viaţă „obişnuită”, promovate cu persuasiune de adepţii realismului materialist prin intermediul mass-media mainstream şi a sistemului de educaţie tradiţional, şi vehiculate intens atît în cultura pop cît şi în cea de establishment, sînt constituite, de fapt, din convenţii, clişee, preconcepţii şi gimmick-uri. Ele obstrucţionează perceperea directă a complexităţii şi diversităţii lumii reale.

          Există o diferenţă radicală între realismul filmelor produse de „fabrica de vise” hollywoodiană şi cel al sitcom-urilor şi reality show-urilor. Cinematografia americană a fost subordonată integral principiului imersiunii totale a publicului în lumea ficţională şi identificării dintre spectator şi personaj. În acest scop, cineaştii americani au aplicat ideile şcolii stanislavskiene a „trăirii” asupra tuturor aspectelor procesului de creaţie, de la jocul actoricesc pînă la operatorie şi montaj. Totuşi, filmele hollywoodiene ne propun un realism transfigurat, ai cărui protagonişti sînt plini de forţă, fiind capabili să influenţeze în mod decisiv evoluţia acţiunii conform propriilor lor intenţii. Tema libertăţii, a viitorului şi destinului nedeterminat, a fost cea care a făcut ca filmele americane să ajungă a fi apreciate în întreaga lume. Cele mai populare creaţii ale cinematografiei hollywoodiene, de la „Vrăjitorul din Oz” la „Star Wars”, „Terminator” şi „Matrix” şi de la filmele lui Coppola şi Scorsese la cele ale lui David Lynch, Paul Verhoeven sau David Fincher, au ca nucleu principiile autodeterminării şi ale forţei individuale. Acestea oferă spectatorului inspiraţia şi energia pentru a-şi realiza prin efort propriu scopul vieţii.

          Filmele americane abordează frecvent o linie de subiect anti-sistem, avînd în centrul acţiunii eroi care reuşesc să transgreseze prin fapte curajoase condiţiile unor medii ostile. Această temă este ilustrată de personajul Michael Corleone, un tînăr care îşi asumă responsabilitatea pentru soarta familiei sale. Dar şi de Luke Skywalker, care luptă contra unui Imperiu al Răului şi contra forţelor obscure care subminează propria identitate, descoperind trecutul tenebros al tatălui său. În final, Luke se maturizează, îşi învinge duşmanul antagonist şi devine un continuator demn al cauzei tatălui, un Cavaler Jedi. Un alt exemplu este personajul astronautului din „2001. A Space Odyssey”, care distruge un computer ucigaş în cel mai important moment al istoriei omenirii. Acelaşi principiu este aplicat şi în cazul misteriosului film „Eraserhead” în regia lui David Lynch, al cărui protagonist învinge în mod simbolic „maşinistul” odios ce dirija funcţionarea lumii sale şi ajunge astfel în Paradis.

          Filmele de acţiune, de la primele apariţii ale lui Charles Bronson şi Clint Eastwood, trecînd prin „epopeile” lui Schwarzenegger şi Stallone, pînă la peliculele cu Steven Seagal, Wesley Snipes, Mark Dacascos sau Brandon Lee, au introdus concepţia de „one man army”, cea a unor eroi care înfruntă solo hoarde de duşmani, lansînd o provocare întregii lumi. Victoria lor simbolizează libertatea deplină a spiritului uman. Anume aceste filme, şi nu „Lassie” sau „Young and Restless”, reprezintă ceea ce, în diverse accepţii, este numit „modul de viaţă american”. Chiar dacă autodeterminarea ar fi doar o iluzie, ele ne îndeamnă să o realizăm. Astfel de filme ne amintesc de puterea de a acţiona prezentă în fiecare dintre noi.

          La antipodul creaţiilor care valorifică resursele imaginaţiei se situează produsele culturale materialiste, în special cele ce ţin de curentul realismului social, ce cultivă o atitudine de resemnare în faţa problemelor existenţei, pe care, în accepţia autorilor genului, nu le vom depăşi niciodată. Literatura şi dramaturgia de acest tip exprimă deseori cu un înalt grad de aproximare fenomenele sociale reale prin care îşi justifică autenticitatea. În multe cazuri, acestea reprezintă doar subterfugiile unor occidentali pentru a-şi disimula ipocrizia, dispreţul faţă de alteritate şi rasismul printr-o atitudine de „political correctness” sau printr-o falsă expresie de simpatie şi compasiune faţă de etniile şi categoriile sociale „inferioare”.

          Iar spectacolul mediatic pe care ni-l oferă telenovelele, comicii de trei parale şi evangheliştii TV care declară că „…democraţia nu e o formă statală susţinută de Dumnezeu”, induce prin repetiţie un reflex condiţionat, descifrat prin pasivitate şi obedienţă totală. Memorabilă este următoarea replică a unui comic TV: „Eşti liber să faci ce-ţi vom spune, ce vrem noi!”.

          Distanţîndu-se de manifestările „culturii de masă”, arta autentică nu a impus niciodată în mod tiranic formule de interpretare a ideilor sale. Ea nu oferă răspunsuri la pachet, ci, mai degrabă, încurajează publicul să-şi pună întrebări la care el însuşi urmează să găsească răspunsuri. Arta veritabilă nu dictează imaginea unei realităţi şi a unor identităţi imuabile, ci ne acordă libertatea să decidem singuri ce e bine pentru noi şi care e locul nostru în lume.

          Orice creaţie artistică rămîne întotdeauna doar o imagine a lumii, şi nu realitatea însăşi. Ficţiunea nu trebuie neapărat să imite regulile şi limitele lumii reale, într-o creaţie imaginară totul poate fi posibil, important e doar ca în această ficţiune să existe un nucleu de adevăr valabil pentru lumea spectatorului. Trebuie să admitem existenţa unui decalaj dintre percepţiile subiective ale indivizilor şi realitatea obiectivă, pe care, chiar dacă am avea prilejul să o cunoaştem, sub forma unei revelaţii finale sau a unui adevăr ultim, am putea să nu dorim să o acceptăm.

          După experienţa noastră de realism socialist, care manifestă numeroase similitudini cu principiile realismului social, sînt convins că materialismul e o formă de sclavie, o disciplină acceptată benevol care-l împiedică pe om să-şi „ia zborul”, să fie liber, să facă ce vrea. Din timpurile Greciei Antice şi ale Republicii Romane, principiul autodeterminării şi al democraţiei s-a identificat cu binele suprem. John Stuart Mill, celebrul teoretician al liberalismului din secolul XIX, afirma că marele scop al societăţii nu constă în a limita libertăţile individuale, ci în a le fortifica şi a reduce posibilitatea unor indivizi de a determina vieţile altora. În schimb, anumiţi scriitori realişti, de exemplu unii reprezentanţi ai establishment-ului literar new-yorkez, fac apologia totalitarismului. Anunţă eşecul democraţiei şi argumentează necesitatea dictaturii. Pe parcursul întregii vieţi, oamenii din toată lumea sînt „ţinuţi în zgardă”, sînt învăţaţi că „prea multă libertate strică”, că nu poţi face niciodată ce vrei. Că trebuie să consideri drept o datorie sacră să te supui necondiţionat voinţei altora. Acceptarea unei astfel de atitudini perpetuează principiul de funcţionare al civilizaţiei umane, în care prosperitatea unora se bazează pe non-prosperitatea celorlalţi.

          Arta ficţiunii poate oculta adevărul. Dar mai este, de asemenea, capabilă să  „…discrediteze realitatea”, conform definiţiei lui Salvador Dali, să developeze caracterul ei convenţional, oferindu-ne puterea şi încrederea pentru a transcende aparenţele şi a afla sensul vieţii.

          

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube