GSF77 banner-650

          În ultimii ani este vizibilă emergenţa unor industrii cinematografice care tind să contracareze hegemonia Hollywood-ului. De fapt, accesul liber la tehnologiile de film performante şi proliferarea comunicaţiilor globale fac posibilă realizarea în orice ţară, unde există oameni de talent, a unor filme care să poată fi apreciate în întreaga lume. Creativitatea umană nu cunoaşte frontiere. Ediţia 2007 a Festivalului de la Cannes, marcată de triumful filmului românesc, a demonstrat încă o dată cadrul extrem de larg în care se dezvoltă astăzi arta cinematografică şi diversitatea căilor care duc spre performanţă. „Nu e neapărat nevoie de mari finanţe şi de multe staruri pentru a realiza filme care să se bucure de succes”, a afirmat Cristian Mungiu, în momentul în care Jane Fonda i-a înmînat Palme D’Or-ul.

          Un bun exemplu în acest sens îl oferă şi ascensiunea filmului asiatic care, conform aprecierii unor critici importanţi, şi-a depăşit momentul maturităţii. Filmele din Hong Kong, concepute iniţial ca replici la peliculele de acţiune americane, sînt vizionate astăzi peste tot, impresionînd prin performanţele lor tehnice. La fel de populară pare să fie cinematografia indiană, cu al său „Bollywood”, care inundă, practic, piaţa filmului în Asia, dar şi în Occident. Încep să fie cunoscute producţiile cinematografice din Coreea de Sud, şi chiar cele din Thailanda şi Indonezia.

          Însă fenomenul cel mai interesant, din punctul meu de vedere, este fascinaţia pe care o exercită în lume filmul japonez.

          Cinematografia niponă are o istorie îndelungată, prima peliculă datînd din 1899. La începutul secolului 20, în Japonia s-a dezvoltat o industrie de film prolifică. Cea mai importantă vedetă din această perioadă a fost actorul Matsunosuke Onoe, reprezentînd genul jidaigeki, cel al filmelor cu samurai, care mai tîrziu a devenit pentru George Lucas un prototip al „Cavalerilor Jedi” din „Războiul Stelelor”.

          Puţine pelicule din acea perioadă au supravieţuit celui de-al doilea război mondial. Dar experienţa acelui cataclism care a culminat cu bombardamentul atomic al oraşelor Hiroshima şi Nagasaki a marcat profund cultura japoneză, iar consecinţele acestei traume se resimt chiar şi în zilele noastre.

          Filmul „Gojira”(„Godzilla”) a avut ca temă iniţială chiar ororile unui război nuclear.

          În anii postbelici, cinematografia niponă a ajuns să fie apreciată pe plan internaţional, în special prin peliculele unui mare artist, precum Akira Kurosawa. Filmul său „Rashomon” (1950) a fost distins cu Premiul Oscar, iar după excepţionalul „Şapte Samurai”(1954), care i-a amplificat faima de regizor, a fost realizat un la fel de celebru remake american „Cei Şapte Magnifici”.

          Creaţia lui Seijun Suzuki, o altă somitate a filmului nipon, prin „Hoinarul din Tokio” (1966) sau „Marcat pentru a fi ucis” (1967), i-a inspirat pe regizorii americani Jim Jarmush şi Quentin Tarantino.

          Cheia acestui fenomen cinematografic japonez ar fi existenţa unui nucleu de profesionişti ai filmului – regizori, scenarişti, actori, operatori, muzicieni – care reuşesc să exprime prin specificul culturii lor atît de aparte teme de importanţă generală. În pofida aparenţelor, Japonia modernă nu se manifestă ca un spaţiu cultural izolaţionist, închis în propria sa singularitate. Cinematografia ei are atuurile unei culturi şi unei sensibilităţi umane, care valorifică în cel mai înalt grad hărnicia şi perfecţionismul ce-i sînt proprii. Poate prin aceasta se explică şi faptul că filmul japonez continuă să ne surprindă prin originalitate şi varietate, în timp ce industria cinematografică americană dă semne de stagnare.

          O figură importantă a filmului nipon actual este Takeshi Kitano, ale cărui pelicule despre yakuza (mafia japoneză) sînt deosebit de apreciate şi distinse cu numeroase premii importante la festivalurile europene. Fiind un insider al lumii yakuza, Takeshi Kitano reuşeşte prin filme ca „Sonatina” (1993) sau „Hana Bi” (1997) să depăşească schema filmelor cu gangsteri şi accede spre un tip de cinematografie similară celei americane din anii `70, reprezentate de un Scorsese sau un Coppola.

          Regizorul Hideo Nakata abordează un alt gen, cel al filmelor horror. Temele creaţiilor sale, poveşti cu fantome şi spirite rătăcite, amintesc într-un fel de cele ale teatrului tradiţional No. Filme ca „Ringu” „Apelul” (1998), „Haos” (1999), „Ape întunecate” (2002), sînt mult mai tensionate şi mai subtile decît, de exemplu, „înfricoşătoarele” pelicule americane cu zombi.

          Un adevărat manifest împotriva războiului şi al „adulţilor care-i obligă pe tineri să se ucidă între ei” realizează Kinji Fukasaku, un regizor din generaţia de cineaşti mai în vîrstă, în filmul său „Battle Royale”. Fukasaku a fost martor al celui de-al doilea război mondial, perioadă în care, fiind elev, a fost nevoit să lucreze într-o uzină de muniţie.

          Filmele experimentale ale lui Takashi Miike, excelînd prin violenţă, prezintă o altă faţetă a cinematografiei japoneze. Cea mai cunoscută în Occident peliculă a sa este „Dead Or Alive”, o antiutopie de inspiraţie orwelliană. Regizorul este un admirator al creaţiei lui David Lynch, David Cronenberg şi, mai ales, al lui Paul Verhoeven, „Starship Troopers” fiind filmul său preferat.

          O trăsătură care defineşte filmele japoneze este prezenţa în ele a unor personaje ce impresionează printr-un curaj şi o forţă excepţionale. Sînt oameni obişnuiţi capabili de fapte supraumane. Aceste personaje sînt interpretate atît de credibil datorită substratului cultural al artiştilor japonezi – disciplina şi codul de onoare, principiile bushido şi zen. Aceasta explică de ce mesajele filmelor japoneze au o asemenea intensitate şi forţă stimulatoare, pe care o aflăm mai rar în peliculele occidentale. Paradoxal, cu toată rigoarea inoculată prin educaţie, actorii japonezi demonstrează adesea un mai mare grad de dezinhibare şi libertate, fiind capabili de acţiuni radicale şi curajoase. Este acea capacitate de renunţare şi sacrificiu pentru o altă persoană sau pentru o cauză nobilă care a contribuit la supravieţuirea spiritului japonez. Un model valabil pentru reprezentanţii oricărei culturi. „Alege libertatea şi vei deveni sclav al propriilor dorinţe, alege disciplina şi îţi vei recăpăta libertatea”. 

          Însă cel mai prolific domeniu al cinematografiei japoneze, care se bucură de o audienţă uriaşă în lume, rămîne totuşi filmul de animaţie. Un subiect care necesită o abordare mai detaliată.

*

          Cele mai mari profituri ale cinematografiei japoneze actuale provin din producţia de filme de animaţie, care demonstrează o creativitate şi o forţă imaginativă prodigioase. Aşa-numitele anime japoneze au cucerit lumea prin calitate, dar şi prin cantitate. Tinerii americani, mai ales, se declară fascinaţi de aceste anime, iar unii dintre ei chiar doresc şi din acest motiv să studieze cultura şi limba niponă.

          Inspirîndu-se din surse filosofice şi istorice, animaţia japoneză a produs şi o serie de filme pentru un public matur. Cît face numai succesul filmului de animaţie „Ghost In The Shell 2. Innocence” la ediţia 2004 a Festivalului de la Cannes! Ficţiunea, ca spaţiu de manifestare a reflecţiei intelectuale (despre care a scris şi Adrian Marino într-un eseu de-al său), a devenit formula definitorie a filmelor anime. Reprezentanţii acestui gen sînt la curent cu cele mai noi realizări ştiinţifice şi culturale, şi ne surprind prin erudiţie şi cunoaşterea profundă a specificului occidental. Interesant de remarcat că, înainte de a se lansa în cariera sa cinematografică, Hayao Miyazaki, unul dintre regizorii de referinţă, a fost pasionat de studiul filosofiei. Deseori, personajele filmelor anime au o identitate naţională incertă. Producţiile anime sînt adresate publicului mondial şi spectatorii din orice colţ al lumii se pot identifica cu aceste personaje. Ele proiectează o imagine fidelă a contemporaneităţii, exprimată alegoric în cadrul diverselor sale curente: steampunk – genul lumilor paralele şi al istoriilor alternative, cyberpunk – care abordează ciberspaţiul, mecha – cel al filmelor cu roboţi, sau space opera – care are ca decor spaţiul cosmic.

          Producţiile anime nipone au pătruns în Occident în anii `60, prin seriale de televiziune, ca „Astroboy” sau „Speed Racer”. Serialul „Căpitanul Harlock”, lansat în anii `70, are în centru un pirat spaţial, gen căpitanul Nemo, care luptă pentru libertate într-un viitor în care Pămîntul este condus de un guvern global dictatorial. Elementele politice sînt, de altfel, frecvent întîlnite în filmele anime, devenind un factor educativ important. Copiii şi adolescenţii de azi sînt politicienii şi militarii de mîine.

          Iniţial, filmul animat japonez era realizat manual, apoi a trecut la tehnica contururilor desenate manual şi colorate la computer, ca să se ajungă la digitalizarea completă a procesului şi la procedeul motion-capture, utilizat în filme, ca „Ghost In The Shell 2” sau „Final Fantasy”. Fiind o expresie a acestei faze de tranziţie, „Akira” (1988), în regia lui Katsuhiro Otomo, este considerat unul din cele mai spectaculoase filme de animaţie, care demonstrează talentul excepţional al graficienilor japonezi. Acţiunea sa are loc într-un Neo-Tokyo în care tineri cu puteri supranaturale se opun unor organizaţii militare şi a experienţelor oribile prin care acestea urmăresc crearea de supraoameni. „Akira” este o expresie a forţei vitale nelimitate a reprezentanţilor „Generaţiei X” şi a dorinţei lor de a se elibera de restricţiile impuse de societate. În film, personajul Tetsuo, literalmente, îşi ia zborul în spaţiu şi nimiceşte un satelit de pe orbită, distruge întregul oraş Neo-Tokyo cu monstruoasa sa putere telekinetică, iar în final, dispare într-o altă dimensiune şi devine un zeu.

          Un alt anime memorabil, „Cyber City Oedo 808” (1991) în regia lui Yoshiaki Kawajiri, îşi plasează acţiunea în anul 2808. Trei criminali sînt eliberaţi dintr-o închisoare orbitală, cu condiţia de a lucra într-o echipă specială a Poliţiei Cibernetice, executînd misiuni cu un înalt grad de risc. Tema acestui anime este cunoaşterea libertăţii adevărate şi a valorii vieţii. Fiecare din cele trei episoade ale filmului urmăresc destinul unui personaj. Sengoku înfruntă într-un zgîrie-nori o inteligenţă artificială cu puteri profetice. Gogul, probabil cel mai pitoresc erou, un fost boxer punk, cu o ditamai tunsoare de mohican, care-l citeşte pe Gogol şi Dostoievski în original, e implicat într-un showdown de zile mari, om versus maşină, cu un cyborg militar experimental. Iar în episodul final, unul foarte poetic, personajul Benten renunţă la nemurire după ce învinge un savant malefic care a obţinut o viaţă veşnică, alegînd să ajungă vampir.

          „Ghost In The Shell” („Fantoma în Armură”) este seria anime cea mai cunoscută în Occident. Creatorul ei, Masamune Shirow, s-a inspirat din eseul lui Arthur Koestler „Ghost In The Machine”, care a avut la origine ideile filosofului englez Gilbert Ryle asupra dualismului cartezian dintre minte şi corp. Subiectul din „Ghost In The Shell” a fost dezvoltat în trei filme de animaţie de lung metraj şi în cîteva seriale de televiziune. Acţiunea primei pelicule, lansate în 1996, se produce într-un viitor apropiat în care corporaţiile domină lumea prin tehnologie, iar statele naţionale şi etniile urmează să fie şterse de pe faţa pămîntului. Protagonista filmului, maiorul Motoko Kusanagi de la Secţia9 a Securităţii Publice nipone, este implicată într-un incident cu o inteligenţă artificială militară creată în Statele Unite, care devine conştientă, se declară o formă de viaţă şi cere azil statului japonez. În „Ghost In The Shell 2. Innocence”, tehnologiile cibernetice sînt omniprezente, iar omul devine o specie pe cale de dispariţie. Acest film este structurat pe ideea unei viziuni pesimiste, prezente într-un text atribuit lui Buddha:  „să mergi singur, fără să comiţi păcate, cu puţine dorinţe, ca elefanţii prin pădure”, şi anunţă disoluţia naturii umane şi transformarea oamenilor în vase goale, în păpuşi biomecanice. Un al treilea episod de lung-metraj, „Stand Alone Complex” a apărut în 2006.

          Aceeaşi temă a dezumanizării, dar şi cea a genocidului, au fost abordate în filmul anime „Armitage 3” (1994) al lui Hiroyuki Ochi. Pe un Marte teraformat, o nouă generaţie de androizi, al Treilea Tip, sînt supuşi exterminării prin simpla semnare a unui tratat de comerţ între guvernele de pe Marte şi Pămînt. Paradoxal, aceşti androizi par mai umani decît unii dintre oameni. În scena finală, un peisaj nocturn din deşert simbolizează infinitatea timpului şi a universului. Respinşi de o lume necruţătoare, personajele Ross Syllibus şi Naomi Armitage se consolează cu speranţa că în acest spaţiu infinit poate exista, pînă la urmă, un loc pentru fiecare dintre noi.

          

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube