GSF72 banner01-650

          Când am ieșit din bodega lui Andej afară se întunecase de-a binelea. Mirosea a ploaie și, involuntar, mi-am strâns pumnii în buzunarele lodenului.

          Obiceiul ăsta, de a mă face praf  sâmbăta seara, luase o turnură dramatică  de când a murit Kayla. Bâigui în barbă:

          „ Tre’ să fac ceva, nu? “

          Rumeg  gânduri  de bețiv în timp ce oscilez spre stația de autobuz.

          Începe să plouă.

          În stație mai vine un ins. Cine se aseamănă se adună, aceiași matahală cu mutra pocită de lovituri, același fâș cauciucat, doar geanta de contabil face diferența. Are o față pământie și abia se ține pe picioare.

          Ăsta-i mai praf ca mine, gândesc și gândul mă înveselește: nu sunt ultima găină din univers.

          Desfac dopul de la bidonașul pe care Andej mi l-a umplut generos și dau o dușcă. Îl invit și pe celălalt :

          – Cui pe cui…

          Refuză, borborosind ceva.

          În depărtare se aude clanxonul, prelung, al bătrânului coach, semn de adunare a bețivilor de prin crâșme. Se mai strâng câțiva nefericiți. Au toți aceeași privire tulbure dar sfidătoare, unul are nasul spart și-i garnisit cu vânătăi. Rânjesc doar pe interior,  azi n-am chef de provocări…

          Brusc, pe obosit îl lasă genuchii. Îl înfulec de subțioară, greu bre. Bâiguie ceva cu ochii dați peste cap.

          Îi iau cu greutate geanta din mână și, mai mult târându-l,  urc cu el în mașină. Îl trântesc pe o banchetă și mă rezolv cu șoferul :

          – Pă el îl taxezi la coborâre, zic, îi praf!  Blazat, șoferul face a lehamite.

          Nu e deloc OK.  Nici bine nu pleacă  autobuzul că se și repede în fund, la toaletă.

          „Ăsta decartează… Cum dracu’ de am ajuns să beau tocmai în Weasel ? Aaaa, zăpăcitul ăla de Grig  m-a târât prima  oară :

          – Au cel mai bun ring de lupte și vin tipi babani. “

          A trecut ceva timp … M-am tăbăcit și eu de câteva ori, când mi se părea că se uită vreunul, mai urât, la mine. În seara asta  nu s-a băgat nimeni :

          – Că-i rupeam, mârâi…

          Ridic privirea, drogatu’ tot n-a apărut.

          Gentuța, nouă, de agent la fisc, începe să vibreze la piciorul meu. Telefonul nu dă semne să se oprescă. Bag mâna:

          „N-o duce rău, rablamentul… “

          Stau cu telefonul în mână. Întind un gât spre fundul mașinii. Nici un semn. Mobilul îmi frige degetele:

          – Da, răspund.

          – Schimbare de planuri, cobori la Eyeox. Vlass s-a îmbolnăvit, va veni altcineva. Parola de azi e Ceață 03.

          – Plouă de rupe 04, nu mă pot abține.

          – Bagă la cap și lasă prostiile…

          Mă  uit pe geam. Beznă totală. Pun telefonul în geantă. Tipul nu apare… Rumeg adânc. Desfac căpăcelul de la bidonaș :

          „Aici ceva pute!”

           

                                                       *

           

          – Ey’s trei minute, se aude în difuzor. Nu mișcă nimeni… Horcăieli adânci.

          Mă preling spre toaletă. Ciocănesc…

          Nik!  Învârt de clanță. Încuiată.

          „Trist, gândesc, acu’ ce te faci boule?”

          Mă sprijin cu umărul în ușă și încep să împing, încet, încet. Ușa pârâie, de’… 120 dă kile…

          Aud cum încuietoarea  cedează și mă redresez  înainte  de a cădea de-a berbeleacu’. Tipu’, e pe colac cu capul în piept și e mai mort ca o fosilă de dinosaur.

          Brusc, instinctele mele de polițist, pensionat cu sila, ies la iveală : dau un gât, baban, din butelcă și-l pipăi, expert. Nici o rană, nici un semn. Toți mușchii sunt țapeni, falca încleștată.:

          „Bre ,tipul ăsta s-a străduit din greu să nu țipe, înainte de a da ortu’ popii.”

          Încep să am un fel de respect.

          Continui : în buzunarul din dreapta  un Smith&Wesson de 9 mmm, în stânga două încărcătoare pline .

          – E groasă, mormăi. Astea nu trebuiesc lăsate aici, s-ar putea rănii copiii.

          Le strecor în buzunarul interior de la loden. Mai găsesc un portofel, îl pun la piept peste al meu.

          – Ey’s… se aude în difuzor.

          Autobuzul încetinește. Vibrez ca o coardă întinsă :

          „Ce faci, boule ?”

          Alcoolul învinge. Înhăț geanta de contabil și cobor în beznă. Bătrânul autobuz pufăie de rămas bun, hârâie adânc din toate măruntaiele și mă lasă în beznă:

          „Acu’ să te văd, frăție…Te-ai băgat în rahat până la gât.” Gândul îmi arde gâtlejul. Dau două gâturi zdravene.

           

                                                        *

           

          – Ai băut…, se aude în spatele meu. Mă întorc.

          O umbră incertă și un punct incandescent :

          – Și doar vi s-a prelucrat că alcoolul nu încetinește reacția…

          – ?

          –  Treaba voastră…

          – Stresul…  Ceață 03, declam pompos.

          – Da, bine, bine, hai… Vede că nu mă mișc :

          – Curcubeu 04, beat da’ a dracu’, ronțăie printre dinți. Hai, mașina e aici…

          O luăm pe un drum de țară plin de hârtoape.

          – Ai adus? Bag mâna în geantă. La fund o cutie lunguiață, de metal :

          – Cred că da! mormăi.

          – Cum adică „Cred că da”? Încetinește și întoarce capul spre mine. Mă sfredelește cu privirea:

          – Ai adus sau nu?

          Scot cutia:

          – Nu m-am uitat înăuntru…

          – Uită-te, o doamne… pe unde vă găsesc?  Dacă am făcut drumul degeaba, dacă o să moară oameni, dacă… se îneacă.

          Brusc un val de sudoare rece, mă năpădește :

          „În ce te-ai băgat tâmpitule !!!”

          Mâna îmi tremură puțin. Examinez rapid cutia: parcă-i de la vechile seringi de sticlă de pe vremea bunicii, cu capac și atent nicheletă, doar un pic mai mare. Salt capacul. În interior seringi din plastic extrem de subțiri aliniate pe burete, pline cu un lichid transparent-violaceu.

          – Câte sunt? Întinde gătul peste mâna mea. Număr. Sunt trei rânduri suprapuse a câte cinci. Una de la fund e goală.

          – 14, zic.

          – Drace, la limită. Tu te-ai vaccinat, nu?

          – Ne, declar instant, cu apa curgând după mine.

          – Înseamnă că cineva va rămâne fără… dă-mi una! Bagă-ți și tu!

          Casc ochii. Tipul frânează , prinde între degetele mâinii stângi beregata și se înjectează, expert. Îl imit cu ceva stângăcie. Dățile când îi făceam, eu, morfina Kaylei , îmi sunt de folos : Ahhh! , iubita mea, gâtul se aprinde. Desfac căpăcelul, dau un gât zdravăn, ignorând privirea scârbită a celuilalt. Un val de căldură și o cumplită senzație de vomă mă zgâlțâie.

          – Beți, beți… se lamentează.

          Îi apuc cotul și-l strâg până pârâie. Îmi vede privirea injectată:

          – Încet uriașule, vocea lui este uimitor de blândă. Îi dau drumul. Toți suntem speriați. Îmi imaginez ce e în capul tău… Să te ia, așa , de la birou și să te trimită la dracu’ în praznic. Deși, la cum arăți pari mai degrabă agent de teren.

          – Am fost, grohăi convingător. Cum s-a întâmplat?

          – Cine poate ști? O garnitură, un filtru, dracu’ știe…

          – Și? Acum e izolată?

          Cursurile de la situații de urgență când făceam  cu toții mișto de prichindelul cu ochelari: „Eee, vezi?” !

          – Asta-i că nu știm. Suntem în alertă de gradu’ trei, o să vină operativa, da’  se pare că nu a ajuns la nucleul central.

          – Atunci cum?

          Mintea o ia razna. Agentul prăvălit pe colacul de la budă, fața lividă, buzele strânse și vinete, stropul de salivă din colțul gurii. Iar acum, parcă adulmec virtual, peste mirosul de bourbon, un alt miros, dulceag…

          – Atunci ce?

          – Nimic… ce-i cu amatorismul ăsta? Să mă frec cu autobuzul, ăștia de la operativă-s pe vine?!

          – Tu să-mi spui… toate protocoalele au fost date peste cap, voi șmecherii de la centru…!

          Șmecherii de la centru, daaa…gândesc adânc:

          „Ăla era otrăvit. Nu avea cum să ia boala sau ce dracu-mi zice fantele ăsta. Otrăvit de cineva. Fără coincidențe. Aici nu sunt coincidențe. Tipul nu trebuia să ajungă la laboratorul ăsta sau ce o mai  fi. Dacă nu eram eu îl găseau în Bufallo, mort copt. Venea un papagal de forensic, zicea că a crăpat de apoplexie pe fond de alcool, îl tăia oleacă, se îngropa tot.”

          Scot portofelul. Numai bani, nici un act, nimic… normal.

          În geantă un rând de schimburi , în buzunarul de la pieptul unei cămăși, o cartelă.

          Privirea din ce în ce mai încruntată a companionului se edifică :

          – Da’ știu că ai pus-o… Bine că ai găsit-o, că altfel rămânea-i la poartă… Nu că ar fi rău… rânjește.

          O întorc pe toate părțile. Cu marker văd mâzgâlit în caseta albă: Clark.

          – Ăăăă, Clark !

          – Yann!

          „Yann, băiete, gândesc, suntem în plină conspirație.”

          Cineva trebuia să-i umfle lui Clark geanta, special s-a ales traseul ăsta  alambricat,  cineva care știe bine toată tărășenia, cineva care l-a cunoscut, a băut cu el și ia pus otravă în pahar, cineva care se pricepe la dozaje, de meserie, a calculat să-l țină până iese din crâșmă, îi umfla geanta și îl urca în autobuz și… Încerc să-mi amintesc fețele celor din stație. Ceață, nu eram atent, îmi ronțăiam gândurile de bețiv, aaa… A coborât cineva după mine? Nici asta nu rețin, eram îndopat cu adrenalină. Cineva căruia i-am stricat toate socotelile. Îmi aduc aminte de dezinvoltura cu care am răspuns la telefon, tupeul cu care am rupt ușa… Nici lui nu i-a căzut bine, poate presupune că eram doi, eu sub acoperire, și el este speriat și nu știe ce să facă în continuare:

          „În ce te-ai băgat, nefericitule…”  Dau un gât din bidonaș.

          Oricum e pe jos, schimbarea locației s-a făcut în ultimul moment  sau  nu s-a urcat în autobuz și venea din urmă cu o mașină?

          Telefonul, schimbarea de ultim moment :

          – Stinge luminile și trage pe dreapta, acum, după tufele alea ! Scot pistolul și îl armez. În ochii lui Yann văd sclipiri de groază.

          –  Calm, boboc de trandafir! E posibil să ne fi urmărit cineva. Ciocu’ mic.

           

                                                         *

           

          La nici trei minute, un Ford antediluvian, trece huruind infernal pe drum.

          – Ăsta al cui e , întreb.

          – Al profesorului Stone…

          – Și ce caută, la ora asta pe drum?

          – Păi, e sâmbătă, în fiecare sâmbătă iese în oraș… Este adevărat, azi a cam întârziat, vreo fătucă?!… Da’ cum ai știut că ne urmărește cineva, că eu n-am văzut nimic?!

          – Mereu când se întoarce vine cu farurile stinse? Și parcă erați în carantină… Îl las să ronțăie informația:

          „Deci, dacă nu plouă și cu coincidențe, domnul Stone știe câte ceva…”

          – Fii atent la mine, eu nu trebuie să știu ce nu este necesar, dar acum trebuie să știu tot pentru că este posibil să fim martorii unei conspirații. Ești atent? Cine este profesorul Stone și ce face în cadrul…ăăă, proiectului?

          – Conspi…ce tot spui? Adică scurgerea să nu fie accidentală? Adică…aha …deci te-am ghicit că ești de teren… au trimis un agent de teren, deci…

          – Vorbește, omule odată, lasă tribulațiile. Cum spuneai, e în joc viața unor oameni. Cine-i profesorul Stone? Îl zgâlțâi un pic.

          Recade cu picioarele pe pământ:

          – Eee, e doctorul Stone…

          – Bravo! Și?

          – Cum, și !?… E șeful proiectului, eminența cenușie, el a gândit totul, el a proiectat tot, el a izolat virusul și l-a altoit pe o tulpină de bacterie, care… oh, deja am spus prea mult…

          – Spune, spune, dacă ții la viața ta. S-a întâmplat ceva  în ultimul timp? Ceva ciudat, ceva nou, ceva cu doctorul Stone?

          – Păi, el mereu e cam ciufut, te înțelegi greu cu el. Are , așa, idei fixe. De i-a intrat ceva în cap, greu mai scoți. Când toți vroiau să abandoneze, pe ultimii retroviruși extratereștri, de care mai dispuneam, a reușit să-i aclimatizeze pe o bacterie comună, de găsești prin toate bălțile. Ce să zic… de când a venit de la la ultima întrunire  era cam supărat, repezea pe toată lumea, a și spart prin birou, ne făcea pe toți dobitoci și inconștienți, apoi s-a liniștit. După asta  a venit beleaua cu străpungerea… De aici știi.

          – Da. Cred că știu.

           

                                                        *

           

           Intrăm pe poarta unei ferme dărăpănat.

          – Nu șoptești nimic. Dacă, totuși, mă înșel, ajungem în Alaska amândoi. Îl strâng de cot. Ridică o privire înțelegătoare.

          Ușa scârțâie jalnic.

          – Aici! Debaraua e plină cu găleți, sape lopeți și alte unelte agricole.

          Yann apasă pe ceva și totul începe să coboare. O trapă de oțel se închide deasupra cu un clinchet sec:

          – Bun venit in Wildfire II. E mai mic dar cam cu aceleși facilități, mai puțin bomba nucleară.

          Deschid gura să-i spun că am văzut filmul, dar o închid repede:

          „Lasă-l în ceață. “

          La biroul oval un bărbat solid, cu alură de militar de carieră, ridică privirea.

          – Clark cu antidotul, adică nu chiar antidotul, un inhibator, adică… tipul ridică o sprânceană.

          Se face liniște:

          – Aveți o poză mizerabilă, domnule Clark iar faxul nu a îmbunătățit-o cu nimic. Aici nu scrie că sunteți căsătorit… Urma verighetei se vede pregnant chiar și acum, după jumătate de an.

          Involuntar frec degetul:

          – Un inel, doar, domnule… L-am pierdut acu’ ceva timp la… pocker. Ghinion! Ofițerul zâmbește subțire, ignorând încercarea mea de ai afla identitatea:

          – Liber. Bine a-ți venit la noi!

          O consolă:

          –  O să le băgăm amândoi, rânjește. A ta e doar de vizitator, nu ca a mea, parametrică.

          Intrăm pe un culoar:

          – Fiarele aici, îmi indică niște casete. Parolează-le cu ce vrei tu, da’ să nu uiți,  că aici rămân. Cutia… îi ridică capacul și o bagă într-un mic elevator.

          – Și ce, nu pot pune și armele aici?

          – Dacă vrei să pornească toate sirenele de pe lume…fă-o. E printre cele mai sofisticate sisteme de identificare. Îți recunoaște și o bucată de UFO. Trecem pe sub o boltă și intrăm într-un lift.

         

                                   

         

          Coborâm, coborâm:

          – Coborâm direct la nivelul trei. De vreme ce etanșeitatea a fost compromisă, nu are rost să mai facem pașii de decontaminare. De la trei în jos e bâza… De fapt aici se va institui și carantina când va veni operativa de la I. Apropo, întârzie nepermis de mult.

          – Nici nu va veni prea devreme, mârâi printre dinți.

           

                                                        *

           

          – Nu înțeleg de ce l-ați mai adus și pe el? Nu e suficient că suntem noi infestați? Aproape la fel de masivă ca mine, o matroană  îmbrăcată cu un halat ce crapă pe ea, mă privește ca pe un cobai din experiențele sale.

          – Doctorul Leavitt, agent Clark! Maria, doar știi că ăsta-i protocolul. Inhibatorul e doar o variantă inversată a retrovirusului. Și…cum, tot din cauza protocolului a trebuit să ne injectăm cât mai rapid cu putință pentru a asigura transportul în condiții optime, el intră, cu noi toți, în carantină. Asta-i…

          Merge la o nișă.

          Cu un pufnet ușa ca de seif se deschide. Cutia cu seringi apare trasă în trei pungi sterile .

          – Aha ! Sistemul automat încă funcționează.

          – Dă vaccinul încoace.  Vreau să mă găsesc cu doctorul Stone în cea mai izolată camera cu putință. Acum!

           

                                                         *

           

          Doctorul e mic de statură, cu un nas ascuțit și privire grea sub ochelarii de baga. Griji recente au săpat cute adânci pe o față fără vârstă. Mă privește gânditor:

          –  Deci am dat greș…totul a fost în zadar. Cum puteam bănui că vor trimite doi… Pe Clark îl cunoșteam… Tu?!  Tu de unde-ai apărut, de la ce agenție mai ești și tu…în toată nebunia asta…

          – Mai ai și o crimă, făcută cu sânge rece, doctore !

          – Ce puteam să fac? Dacă dobitocii de la Pentagon vor să-mi ia virusul să facă din el, pentru unii mumă și pentru alții ciumă, pentru unii panaceul universal, pentru alții o moarte grotescă și inumană:  arma armelor.  Dobitoci, cretini… Le-am explicat că este într-o formă instabilă, nu este aclimatizat perfect la gazdă, simbioza nu e totală, e nevoie de timp, ani de studii până ce,  proprietățile lui miraculoase, vor deveni  ireversibile iar cele mortale, insignifiante. Acum totul s-ar fi terminat. Rotavirusul adus  și el aici. Documentația distrusă. Toți distruși. Explozia centrului ar fi pus capac pe mormântul unui savant nebun.

          Dar, tu, tu ai stricat totul… Îți dai seama ce se va întâmpla dacă scapă necontrolat în lume? Ciuma bubonică va fi un mizilic… Se aprinde:  Nici o vietate de pe pământ nu posedă mijloace de apărare împotriva lui. Singurul avantaj, acela că nu poate supraviețui acceptabil pentru el, decât la limita ionosferei și că este posibil să fi migrat mai aproape de Soare, a fost anulat de mine prin găsirea unei gazde în care să se simtă ca acasă. Ce idiot am fost crezând că am totul sub control… Nu înțelegi…Tu doar respecți ordine. Bine!  Zi-mi ce urmează!

          Ridică privirea sfidător.

          – Să vedem, doctore. Spui că, dacă distrugem tot ce e pe aici, nu mai rămâne nici o urmă din dihania asta, da?!

          O scânteie i se aprinde în privire :

          – Mai e mostra originală de la I, da’ ăla e sălbatec rău, are o mutație la fiecare două, trei zile. Eu am avut un noroc chior că am reușit simbioza pe când era în formă benignă …

          – Da sau ba? M-ai amețit doctore și tânjesc după bidonașul cu Sterno rămas pe undeva pe sus…

          Mă privește parcă văzându-mă pentru prima data.

          Brusc, izbucnește într-un rîs isteric:

          – Colosal, o întâmplare, totul a fost o nenorocită de întâmplare. Ce orb, ce prost, ce fricos!

          Colosal, magnific, erai la bar, te aveai familiar cu barmanul, de-al casei, fost polițai, soldat lăsat la vatră? Magnific! Ne-ai înșelat pe toți…

          – Doctore, cineva o să se întrebe dacă vaccinul a ajuns la destinație. Poate o face chiar acum. Telefoanele vor începe să zbârnâie. Nu prea avem timp. De fapt nu avem de loc timp…

          – Ce propui?  Văd cum culoarea îi revine în obraji.

          – Facem o diversiune, evacuăm pe toți de pe aici și apoi dăm foc la șandrama.

          – Corect, dar cum ? Și noi?

          – Cum, e treaba mea, nu degeaba am fost mutat pe la toate departamentele. Arată-mi unde-i bucătăria și un panou de control. În zece minute vom avea un incendiu de toată frumusețea  și contaminare totală. Noi… tu ai gândit panarama asta, trebuie să existe vreo gaură de șobolan prin care să ne strecurăm nevăzuți, cât mai departe de aici.

          –  Sunt tunelurile deflectoare pentru bomba nucleară care nu s-a mai instalat. Ies departe cam la doi km. Să văd o schiță.

           

              Focul a izbucnit brusc în nucleul central. Vâlvătaia de un alb incandescent a prăjit instantaneu toate garniturile de siguranță. În mod misterios, nici sistemul automat de stingere a incendiilor și nici cel de siguranță cu vacuum nu au pornit. Toate sirenele urlau înebunitor iar în difuzoare se anunța evacuarea de urgență. Lumea alerga spre lifturile care au trebuit acționate cu scripetele manual.

          În urmă, un doctor și un agent de securitate cu instinctoare de mână se mai luptau cu flăcările.

          Anunțul că dispozitivul de autodistrugere s-a armat și distanța minima de siguranță este de 100 de metri, a grăbit lucrurile.

          Afară se crapă de ziuă. Două elicoptere de armată survolează zona.  Se îndepărtează prudent când pământul se încrețește  brusc și o vâlvătaie  plasmatică transformă  totul  în valuri de sticlă topită. O implozie creează un crater în care , bolborosesc clăbuci violacei.

          Într-un pâlc de arbuști un fost polițist alcoolic și  un savant jumătate nebun se ceartă :

          – Bufallo e în partea asta …

          – Ba nu. E încoa’, uită-te la soare…

          Mai e ceva în bidonul ăla?

                                                            ***

   

 

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts