Nimic. Nici într-o parte, nici în cealaltă. În amurgul rece, doar şinele-i purtau monoton privirile, pierzându-se printre brazi. În zare, de la nord şi până în punctul în care soarele tocmai cobora după orizont, şirul lung de creste ale munţilor Sayan străjuia colţuros şi înzăpezit, prevestind asprimea iernii ce-avea, dintr-o zi într-alta, să sosească. În partea opusă, mai jos, întinderea de ape a Baikalului strălucea poleită în ultimele raze ale zilei, până hăt departe, acolo unde ochiul nu mai separa apa de cer. Câteva lumi slabe pe malul apropiat desluşeau satul Kultuk, cu docurile sale prelungi, încremenite în frig.

          Grusha îşi strânse mai bine haina pe ea şi-şi ridică gulerul. Mâinile i se învineţiseră. Suflă peste ele, apoi îşi încrucişă braţele la piept, strângându-şi pumnii la subţiori. Era singură. Celelalte încetaseră să o mai însoţească de săptămâni bune. Se resemnaseră cu smerenie în faţa capriciului destinului, ca rusoaice veritabile ce se aflau. O sfătuiseră şi pe ea să facă la fel, dar nu putea. Speranţa era singura care o ţinea în viaţă, care-i dădea forţa să rabde, să trudească şi să meargă înainte. Cum să renunţe la Mishka al ei? Cum să accepte că-l pierduse pentru totdeauna? Numai gândul o înfiora. Şi dacă nu putea face nimic altceva pentru el, măcar avea să vină seară de seară aici, la calea ferată, şi să aştepte…Să aştepte şi, prin stoicismul ei, să dea putere nădejdii într-un miracol! Căci, trebuia să accepte atât lucru, doar miracol s-ar putea chema întoarcerea lui.

          Însă nici în acea seară nu i se arătase, iar nădejdea, întinsă peste atâta amar de vreme, se mai subţie cu încă o zi. Trans-siberianul rămânea o umbră a zilelor trecute, o fantasmă de care doar statornicia căii ferate mai amintea. Înainte, trecea odată la câteva zile, dar încetase demult să o mai facă. La fel cum şi pe şosea încetaseră să mai vină maşini. Ca şi cum lumea le-ar fi întors spatele. Lumea aceea mare, care i-l luase pe Mishka, nu mai dădea nici un semn. Poate nici nu mai exista…

          Noaptea căzuse şi ea trebuia să meargă să vadă de copil. A doua zi o va lua de la capăt cu negoţul şi cu gospodăria. Acum că era singură, trebuia să le facă pe toate.Osip era încă prea mic să-şi pună nădejdea-n el. Îi era destul ajutor că putea să-l lase singurel pe-acasă, ziua-ntreagă, fără să-i poarte de grijă.

          Porni agale, pe drum în jos, spre casă. Astăzi nu mai putea aştepta, dar va reveni mâine, negreşit. Oftă. Trecuse mai bine de-un an de când îi luaseră bărbatul şi fiecare zi era mai grea decât cea dinainte. Casa avea nevoie de reparaţii, ograda începuse să se umple de bălării, ciuvaie sparte şi hârburi, gardul se aplecase. Toată gospodăria era în declin, ca la vădane. Nu! Nici să n-audă de acel cuvânt! Al ei se va întoarce! N-o s-o lase el de izbelişte, o iubea! Va veni într-o zi înapoi, poate mâine, poate peste o săptămână. Până atunci, ea o va duce. Trebuia să o facă! Avea datoria faţă de soţ şi de copil. Era o femeie puternică şi, câtă vreme taigaua avea lemn şi Baikalul peşte,putea să se descurce. Va munci pe brânci toată ziua, seara îl va aştepta pe el aici, iar noaptea va dormi cu pruncul în braţe, încălzindu-l la gura sobei. Şi se va ruga să-i ţină puterile. Putea încălzi doar o odaie mică, dar îi era destul. Va îndesa pături în geam, va înfunda paie pe sub uşă şi va răzbi şi peste încă o iarnă la nevoie.

          – Pe unde-mi umbli, Mishka? şopti, apoi suflă de pe degetele reci o sărutare spre apus, rostindu-şi, ca-n fiecare seară, descântecul: „Te va găsi cu bine!”

           

          ***

         

          Prima zi de noiembrie veni cu acelaşi vânt şi aceeaşi burniţă care stăpâneau oraşul de săptămâni întregi. Zgribuliţi, oamenii îşi părăsiseră de dimineaţă locuinţele şi-şi începuseră forfota pe străzi, în căutare de hrană şi lemne, cotrobăind prin containerele răsturnate, răscolite pentru a cine ştie câta oară, printre cioburile de prin magazinele devastate, jefuite şi de rafturi, sau scormonind epavele contorsionate, lipsite de tapiţerie sau cauciucuri ale fostelor autovehicule. Gunoaie împrăştiate peste tot dominau spaţiile dintre pereţii înnegriţi ai blocurilor, ciuruiţi de coşurile de metal improvizate prin care godinele îşi fumegau, negru şi înecăcios, combustibilul precar. Cele care măcar îl mai aveau. Străzile nu mai ofereau nimic de prădat de zile bune, însă hămesirea, frigul şi disperarea aveau darul de a tulbura minţile. Vântul biciuia cu picăturile mici, străpungând cu umezeală rece până la oase şi făcând foamea mult mai greu de îndurat.

          – Lua-v-ar dracii să vă ia!

          O şoaptă strivită între dinţi, scuipată cu obidă peste umăr. O uşă de bloc deschizându-se şi o siluetă dispărând în întunericul dinăuntru.

          Între camarazii săi, Mikhail răbdă în tăcere. Nu-şi întoarse măcar capul după cel care-i blestemase. Nici unul nu o făcu. Şi lor le era foame. Uneori cumplit, alteori suportabil, dar le era. Tot timpul. Oamenii nu aveau de unde şti. Îi credeau ghiftuiţi. Asupriţilor aşa le plăcea să şi-i imagineze pe asupritori, nu şi-i puteau face părtaşi nici unei suferinţe. O vedeau în ochii trecătorilor care se retrăgeau din calea lor şi-i urmăreau de departe, cu priviri piezişe, încărcate de ură, o citeau pe buzele care se mişcau în surdină şi scuipau în direcţia lor. Se obişnuiseră. Ei erau opresiunea şi nimic mai mult. Aceasta era ticăloasa menire pe care uniforma militară le-o hărăzise. Nici nu pretindea armata a fi altceva. Nu intervenea să ajute populaţia, nu încerca să menţină ordinea… veghea doar ca masele să nu se răscoale şi să atace Kremlinul.

          Ca toţi ceilalţi, Mikhail asistase neputincios la alunecarea, la început lină, apoi tot mai abruptă, în haos a orânduirii umane, la declinul total şi insurmontabil. Viaţa moscoviţilor se schimbase radical în lunile care trecuseră de la prăbuşirea în lanţ a burselor lumii…

          Totul începuse cu declaraţiile liniştitoare ale preşedintelui, la televiziunea şi radioul de stat, declaraţii care marcaseră şi sfârşitul oricărei transmisiuni media, aparatele de radio sau tv nemaifiind capabile după aceea decât să fâşâie. A doua zi, ziarele încetau să apară, iar reţeaua internet cădea definitiv. Au urmat reţelele de telefonie. Preţul alimentelor şi carburanţilor prinsese a creştea larmant, în vreme ce transporturile publice funcţionau tot mai greoi. Aproape trei săptămâni oamenii continuaseră să meargă la lucru, încercând să-şi continue vieţile normal, chiar şi atunci când apa contenise să mai curgă la robinete, sperând că în curând lucrurile vor reveni la normal. Însă şi ultimele speranţe li se năruiseră odată cu sistarea furnizării energiei electrice. Atunci, când orice activitate paralizase, civilizaţia recepţionase lovitura de graţie. În doar câteva ore, anarhia se instalase pe străzi. În grupuri, muncitorii părăsiseră uzinele inerte şi începuseră să protesteze. Circulaţia fusese blocată şi, în absenţa oricărei reacţiia poliţiei, manifestaţiile degeneraseră rapid în violenţe. Devastarea începuse. Primele fuseseră jefuite magazinele alimentare şi cele de îmbrăcăminte, apoi celelalte. Abandonate care pe unde, cu rezervoarele goale, autovehiculele urmaseră. În doar câteva zile, infrastructura Moscovei fusese complet distrusă. Iar când jaful se mutase în cartierele de lux, ultima şi cea mai brutală pârghie a puterii fusese acţionată: armata… Fuseseră zile tulburi, pline de orori şi cruzime. Mulţi fuseseră ucişi, însă noul status quo se stabilise, în forma sa actuală. Populaţia încetase să protesteze, clasa conducătoare se retrăsese în spatele zidurilor Kremlinului, sub protecţia strictă a armatei, abandonându-şi vilele în mâinile hrăpăreţe ale gloatei flămânde. Dar, încet şi dureros, oamenii realizaseră că jaful le era de prea puţin folos. Pentru a supravieţui iernii care se apropia, aveau nevoie de alte surse de căldură şi de provizii. Şi, cum prăzile erau pe terminate, disperarea începuse să-i cuprindă…

          Cum era în alte oraşe ale Rusiei sau ale lumii, Mikhail nu avea habar. Evenimentele îl prinseseră în armată, cantonat în apropiere de Moscova. Fusese trimis pe stradă şi făcuse ceea ce fusese nevoitca să supravieţuiască. Trăsese chiar cu arma în oameni, – Cel De Sus să-l ierte, căci, în vremuri de război, nici El nu judeca cu aceeaşi măsură – dar supravieţuise. Acum îi era frig şi foame, se vedea obligat să patruleze ore-n şir printre blocurile triste, în cartiere meschine, sub priviri pizmaşe, era ud şi obosit, dar trăia! Iar la sfârşitul rondului, avea să primească un castron de caşă şi o bucată de pâine, probabil vechi, dar măcar nu va muri de foame. Şi va avea şi un pat, într-o chilie pe care o împărţea cu alţi cinci camarazi, rece şi murdară, însă păzită, în care se va putea odihni în siguranţă. Se putea considera privilegiat faţă de aceşti bieţi oameni şinu le întorcea, aşadar, ura din priviri. Vedea, în schimb, din zi în zi tot mai puternic, clocotul înteţindu-se în ei, în lipsa oricărei supape de siguranţă. Îl simţea pretutindeni în jurul său, bolborosind, căutând tot mai aprig fisuri pentru a exploda. Situaţia nu mai putea continua prea mult în felul acesta.

           

          ***

 

          – Canibalism? Necrofagie? Ce urmează?

          Sub lumina chioară, toate privirile coborâră în foi. Atât puteau face, de luni în şir. Nici o idee, nici o iniţiativă, nimic. Nici măcar una idioată. Ar fi apreciat orice, dar nimeni nu îndrăznea să scoată o vorbă. Neputinţa devenise apăsătoare. Duma de Stat şi Sovietul Federaţiei Ruse, reduse la cei câţiva reprezentanţi ai coaliţiilor comunistă şi liberală, se dovedeau inutile şi depăşite de situaţie.

          – Ce facem, domnilor? Ne lăsăm poporul să moară?

          Pentru a câta oară punea întrebarea asta? La ce răspuns se aştepta? Îi convocase la şedinţa din adăpostul anti-atomic al Kremlinului tocmai pentru că el însuşi nu avea nici o idee. Descoperisecu frustrare că-i era imposibil să judece în afara sistemului economic capitalist şi, deşi îi era evident că declinul începuse de acolo, nu ştia cum să caute soluţii înafara lui.Nici acum, când totul se dusese de râpă. Îi veneau în cap doar subvenţii, scutiri de taxe, ajutoare sociale… Creierul său nu se putea lepăda de matrice. De bună seamă că la fel se întâmpla şi cu cele ale politrucilor din jurul mesei de metal. Corupţi, demagogi, birocraţi, însă funcţionaseră relativ eficient în regimul anterior,până când acesta se năruise şi, odată cu el, întreaga societate. Funcţionaseră bine într-un sistemauto-distructiv, iar acum, după împlinirea inevitabilului, se trezeau blocaţi, neputincioşi.

          Însă el, Leb Lischinsky, era preşedintele! Dacă toţi ceilalţi puteau trăi cu ei înşişi mâncând din rezerva de stat pentru situaţii excepţionale, vieţuind între zidurile păzite ale Kremlinului şi ridicând umil din umeri, ei bine, el nu putea! Cât credeau idioţii ăştia că le va mai rămâne armata loială? Cât vor mai ajunge alimentele? Situaţia trebuia tranşată cât mai exista un pol de putere. Aşa precar cum era, încă îl aveau, iar momentul nu trebuia irosit. Oamenii erau violenţi, revoltaţi, fratricizi, dar păstrau o fărâmă de umanitate. Nu coborâseră chiar la nivelul fiarelor. Erau încă un popor, mai puteau fi conduşi.

          – Hai s-o luăm încet, se trezi vorbind tare, cu ce am începe? Trebuie să începem de undeva, nu?

          Îşi roti ochii prin sală. Nu avea să primească prea mult ajutor. Nu-i nimic, va vorbi doar el.

          – Eu aş începe prin a identifica problemele cu care ne confruntăm.

          O oarecare rumoare. Da, birocraţilor le plac clişeele, exprimările şcoală. Ceva la care se pot raporta. Bun, să continue în aceeaşi notă, poate o scoate ceva şi de la ei.

          – Cred că nu e momentul să ne gândim la probleme pe termen mediu şi lung, ci doar la cele care ne apasă, la cele care nu suferă amânare.

          Acum le câştigase atenţia. Ochii nu se mai ascundeau printre hârtiile cu rapoarte, ci îl priveau ţintă, chiar cu o licărire de interes.

          – Aşadar, care sunt problemele de primă importanţă? Întâi trebuie să le identificăm!

          Zumzăială. Fiecare avea păreri, dar le spunea cam cu jumătate de gură.

          – Pe străzi e haos, se ridică un glas puţin peste zgomotul de fond şi imediat fu susţinut de toată lumea.

          Fusese unul dintre comunişti sau liberali? Leb nu-i mai ştia. Acum chiar nu mai avea nici o importanţă. Aproape că uitase şi cum îi cheamă.

          – Cred că e mai degrabă un efect, spuse. Am încercat să facem ordine şi am eşuat. De ce? Pentru că nu acolo e rădăcina problemei. Anarhia e totdeauna consecinţa imediată a nesatisfacerii nevoilor primare ale mulţimii. Acolo rezidă, de fapt, miezul problemei şi,deci, în direcţia aia trebuie să acţionăm!

          Foamea! Putea s-o ia pe orice cale, tot acolo ajungea. Mintea i se învârtea într-un cerc fără ieşire. Foamea genera anarhie, anarhia distrugere, iar distrugerea strangula producţia. Chiar şi în afara constrângerilor capitaliste, idealizând societatea şi atribuindu-i individului cele mai înalte şi altruiste simţăminte, admiţând că o utopică mobilizare generală, concertată şi simultană a tuturor cetăţenilor ar mai fi fost posibilă, fiecare asumându-şi benevol rolul şi lucrând conştient pentru binele comun, gradul de deteriorare a infrastructurii şi mijloacelor de producţie pur şi simplu nu mai permitea producerea pe scară largă a hranei .Sistemul, odată gripat, nu putea fi repornit. Trebuia, deci, abandonat şi reconstruit de la zero. Dar asta era o problemă pe termen lung. Foamea nu avea să aştepte după ea.

          – Cum hrănim poporul? Se întrebă cu voce tare. Nu se aştepta la răspuns. Şi nici nu primi.

           

          ***

 

          „Fugi! nu te uita înapoi, doar fugi!” Cu privirile rătăcite, răsuflând din greu, cu groaza morţii întipărită pe chip, Mikhail alerga de mânca pământul, încercând să nu se piardă de ai săi. Vânătoarea de soldaţi începuse.

          – La ce te uiţi, băi? Mânca-ţi-ar viermii ochii!

          Toate privirile se întorseseră şi îi ţintuiră. Un moment mai târziu, se îndreptau spre ei cu toţii,lăsând baltăfemeia cu hainele sfâşiate.

          – Nu te apropia! Stai! Stai că trag!

          Pietre şi sticle zburau pe lângă ei, uneori lovindu-i în spate, făcându-i să se împleticească şi smulgându-le gemete, în vreme ce mulţimea de pe urmele lor îi înjura şi-i ameninţa cu cele mai cumplite orori. Cine cădea, era pierdut!

          – Ai să tragi în mă-ta, soldat împuţit, după ce termin io cu ea! Ne-am scăpat căţeaua din cauza voastră. Şi-o să-i luaţi locul.

          – Poţi s-o spui cu un glonţ în gură? Hai, că-ţi trimit eu unul acuma!

          Însă huidumele nu se opriseră când aţintiseră automatele spre ei… şi nici când trăseseră.

          În iureşul disperării nu exista salvare decât pentru cei care ţineau pasul. Armă nu mai avea. O aruncase înspre gloată după ce rămăsese fără cartuşe. Îi era mai uşor să fugă fără ea. Şi-ar fi lepădat şi mantaua, dar îl apăra un pic de bolovanii care nu conteneau să cadă, acompaniaţi de sudalmele obidite. Ei erau primii în calea mâniei, primii şi cei mai palpabili dintre asupritori. Trebuia să fie nimiciţi. Orice pretext era bun.

          Agitaţia de pe străzi devenise sufocantă, odată cu dimineaţa primei zile însorită după atât de multe mohorâte. Atunci, sub razele călduţe ale răsăritului, frustrarea şi furia care mocniseră în tăcere, în letargia potenţată de moină şi frig, răbufniseră. Lumea nu mai avusese stare. Zvonurile de scandal răzbătuseră de pretutindeni, actele de violenţă barbară se îndesiseră, ivindu-se la tot pasul, tot mai fără perdea, tot mai făţişe. Armata nu fusese atacată la început, căci ea inspira încă teamă, însăpe la orele prânzului, când primele focuri de arme automate răsunaseră purtate în ecouri sinistre de blocurile înnegrite, deşi până cu un minut în urmă se snopeau în bătaie unii pe alţii, civilii găsiseră în ea paratrăsnetul comun al mâniei lor.

          Însă el, Mikhail, trebuia să scape! Nu avea dreptul să renunţe, să se dea bătut. Avea acasă un copil pe care, cu orice preţ, trebuia să-l vadă crescând. Şi o soţie pe care o iubea. Pentru ei trebuia să lupte să scape de-aici, din ghearele pierzaniei. Şi îl mâna şi groaza! Mult mai direct şi mai puternic decât imaginea atât de îndepărtată a familiei, groaza îl împingea să-şi continue iureşul, să nu simtă nici izbiturile pietrelor în spate, nici osteneala trupului subnutrit pe care-l forţa la limita puterilor. Scăparea era la Kremlin! Acolo erau ai lor, mulţi şi bine înarmaţi. Acolo armata străjuia cu tancuri şi arme grele. Acolo gloata nu va avea curajul să se apropie de ei. Dar Piaţa Roşie nu se vedea încăşi, de după fiecare colţ, din fiecare gang, alte şi alte brute înarmate cu bâte şi fiareli se iţeau înainte înjurând, încercând să le taie calea, să-i împresoare… Iar ei erau nevoiţi să schimbe direcţia, sau, când nu se putea, să spargă blocajele, să răpună cu baionetele. „Ziua mâniei, când stelele vor cădea din cer!”

          Ajunseră în strada Tverskaya şi cotiră spre sud.Un puhoi de soldaţi îi înghiţi, toţi puşi pe fugă, îndreptându-se spre Kremlin, ultimul bastion al salvării. Zgomotele focurilor de armă se răriseră, dar mirosul greu de praf de puşcă amestecat cu gaze lacrimogene înţepa nările şi storcea ochii, făcând efortul şi mai crunt. Din fiecare străduţă, pâlcuri de uniforme verzi li se alăturau, fugărite. Aici măcar erau suficienţi pentru ca retragerea să nu le poată fi blocată. Erau un şuvoi destul de viguros, iar speranţele lui Mikhail prinseră aripi. Mulţimea îi mai tachina, unii curajoşi avântându-se şi lovindu-i pe cei din margini, însă aceştia ripostau cu forţa disperării. Era ultimul tren, nimeni nu-şi permitea să-l scape… c-atunci…

          Soarele era aproape la apus când Mikhail dădu să intre în Piaţa Roşie, îmbulzindu-se cu restul trupelor. Drept în faţă, dincolo de fortificaţiile care o împânzeau, ruinele Catedralei Sfântul Vasile se înălţau triste, cu turlele sparte şi pereţii scorojiţi şi afumaţi, plini de găuri. O cruce mare,stând să cadă de pe cea din urmă cupolă care scăpase flăcărilor, prinse a străluci sub razele apusului şi, pentru o clipă doar, privirile soldaţilor murdari şi surmenaţi o prinseră. „Şi-o cruce va apărea-n văzduh!” Acum totul avea să se termine. Mulţimea se apropia de peste tot. Vuietul huiduielilor îi tăia respiraţia. Tancurile erau pe poziţii de tragere, făcând corp comun cu baricadele în care trupele speciale aşteptau ordin. N-aveau să ajungă la adăpost! Erau prinşi la mijloc, între masa de oameni care-i sufoca, aproape, tot mai aproape, şi zidul de tancuri şi saci de nisip, păzite de ochii vigilenţi şi lipsiţi de sclipire. Nu-şi vor întrerupe zidul pentru a-i lăsa pe ei să intre. Nu vor face nici o diferenţă… Dar, totuşi, încă nu se trăgea. Ordinul ezita…

          Şi laţul puhoiului se strângea, bolovanii zburau necontenit, urletele le spărgeau urechile. Soldaţii fugari se înghesuiră unii într-alţii, lipiţi cu spatele de baricade, împingându-se cu picioarele în pietrele din caldarâm, încercând parcă să se absoarbă în sacii de nisip. Câte unul încerca să escaladeze, să treacă dincolo, însă cei de deasupra îi loveau şi-i îmbrânceau înapoi, în capul celorlalţi. Nu aveau ordin să-i protejeze şi nu aveau de gând să-şi îngreuneze viaţa făcând-o. Mai ales că un zid în plus le era binevenit.

          Mulţimea se apropie la o lungime de braţ. Cu mâinile acoperindu-i capul, Mikhail încasa lovitură după lovitură. Nu le mai simţea. Nu se mai putea apăra. Arcada îi era spartă, umplându-i faţa de sânge. Nu mai putea ţine ochii deschişi de usturimea gazelor. Îşi simţea antebraţul stâng neputincios. Probabil fusese fracturat. Nu mai era nimic de făcut. Avea să fie linşat. Încercase, dar împotriva sorţii nu era chip de izbândă. Voia Domnului. Aici se-oprea drumul lui. Aici se opreau drumurile tuturor. Câteva arme uşoare traseră. Mitralierele aveau să le urmeze. Nu mai conta. Îşi făcu cruce şi lăsă mâinile jos. Imaginea Grushei cu Osip în braţe îi apăru înaintea ochilor. Ultima vedenie a lumii ăsteia. Nu avea să-i mai ţină în braţe niciodată. Cum i-o fi găsind pe ei această ultimă zi?

           

          ***

 

          În inima Siberiei, într-o haltă pustie, o femeie trimitea sărutul amar al despărţirii către bărbatul demult plecat. În oraş, sub apusul roşu, oameni omorau oameni, scăldând în sânge caldarâmul… Şi focurile izbucniră cu furie, într-o explozie de lumină.

           

          ***

 

          – Bi-ne-în-ţe-les că a fost o minune, rosti apăsat Varlaam, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, doar nu suntem atât de nebuni încât să spunem că nu a fost!

          Barba albă îi zăcea în dezordine pe pieptul sutanei simple, iar ochii cu cearcăne grele îi trădau o noapte de nesomn. Oboseala îi străbătea limpede prin glas.

          – Ah, nu, sigur că nu, confirmă cu o plecăciune teatrală Tikhon, Arhiepiscopul de Moscova, dar mă întrebam şi eu aşa… şi mâna îi flutură încărcată de inele prin faţa ochilor.

          – Ei bine, dacă mă întrebi numai aşa, atunci, să ştii că, chiar a fost o minune! Dumnezeu ne-a cruţat de la vărsare de sânge şi ne-a dat şi o pârghie ca să aducem Biserica la locul care i se cuvine. O mai mare minune nici că se putea! Asta va fi poziţia noastră oficială, chiar şi pentru cei care întreabă numai aşa…

          Cei doi înalţi clerici se priviră pentru o clipă în penumbra Paraclisului strâmt, improvizat în subsolul Kremlinului, fiecare cufundat în gândurile sale. Bătrânul Patriarh stătea aşezat pe-un scaun al stranei, cu capul uşor plecat, meditând, în timp ce Arhiepiscopul, ceva mai tânăr, se plimba cu paşi mari prin Naos, ca şi când l-ar fi măsurat. Rămăseseră numai ei, singuri, după slujba de Duminică dimineaţa.

          – Dar Sfinţia Ta ce crezi, insistă Tihkin întorcându-se deodată, a pogorât focul din ceruri sau nu?

          Bătrânul oftă. Ce rost aveau aceste întrebări? Nu voia să-i dea satisfacţia unui răspuns. Să şi-l caute singur!

          – S-a întors militarul? întrebă cu voce domoală.

          – Încă nu, dar am lăsat vorbă să fie trimis direct aici de îndată ce va apărea. Sper numai să reuşească s-ajungă îndărăt. Domnul fie cu el!

          – O s-ajungă, n-ai frică!

          Însă în adâncul sufletului său, Varlaam se temea. Drumul de la cazărmile din Piaţa Roşie până în parcul Sokolniki era lung şi primejdios, chiar şi acum, după ce focurile iţite de nicăieri disipaseră tensiunea din seara zilei trecute. El însuşi le văzuse doar la sfârşit, reuşind să ajungă pe acoperişul palatului atunci când doar câteva pete gălbui mai răzbăteau dinspre parc, înălţând coloane groase de fum, însă cei care le prinseseră de la început, fuseseră stupefiaţi. Apăruseră efectiv din senin, izbucnind unul după altul, în linie, de la un capăt la celălalt al parcului, pălălaie după pălălaie,strălucind orbitor. Fiecare foc arsese intens, preţ de câteva zeci de secunde, unele minute, iar când unul era pe terminate, altul apărea, într-o străfulgerare. Până ca ultimul dintre ele să prindă vâlvătăi, din primele nu rămăsese decât jarul mocnind. Sau cel puţin aşa i se spusese.

          – Aşa şi trebuia să se întâmple, gândi el cu voce tare, dacă te gândeşti cât de uzi erau copacii, de-atâtea şi-atâtea zile de ploaie…

          – Ce grăit-a Sfinţia Ta?

          – Eh, dădu bătrânul din mână, ca alungând un gând supărător, cugetam la…

          Nu era nevoie să se explice, căci celălalt îi continuă fraza:

          – Felul în care au răbufnit şi s-au mistuit. Şi pe mine mă încearcă gânduri rele. Au ars exact ca şi cum ar fi fost vărsată benzină.

          Patriarhul scutură energic din cap a negaţie. Auzise experţii militari vorbind despre această posibilitate, fratele său întru Domnul nefiind cel care lansa ipoteza, dar lui nu-i prea plăcea. Aici voise Arhiepiscopul Moscovei să ducă discuţia şi, iată, el îi oferea acum prilejul, pentru că nu-şi ţinuse gura închisă. Ei aveau nevoie să se opună din răsputeri acestei idei, însă,spre disperarea lor, era totuşi prea probabil să fi fost aşa. Altfel, nu prea vedea cum… Tocmai de-aceea îl şi trimiseseră pe tânărul preot militar de la infanterie să meargă împreună cu cei câţiva genişti în recunoaştere. Avea nevoie de informaţii de la oamenii săi. De cât mai multe şi cât mai exacte. Numai stăpânind informaţia lucrurile puteau fi puse să meargă în folosul Bisericii.

          – Nu, spuse încet, tu şi cu mine nu vom grăi astfel de vorbe. Focurile au venit de la Domnul!

          Tikhon dădu să răspundă ceva, însă atunci în paraclis năvăli un tânăr în straie preoţeşti murdare, zăvorând uşa în urma sa. În mână ducea o hartă mototolită a Moscovei.

          – Ce veşti aduci?

          – Ce-au găsit geniştii? fu luat în primire fără amabilităţile obişnuite în asemenea împrejurări.

          – Nimic, răspunse tânărul, absolut nimic! Nici un strop de benzină! Habar n-au domniile lor cum s-au aprins vâlvătăile! Şi nici urmă de picior omenesc de jur împrejur.

          Faţa lui Varlaam se albi, în vreme ce trupul îi fu scuturat de un fior. Cum era cu putinţă una ca asta? Orice altă veste ar fi primit, era încredinţat că ar fi putut găsi o cale de a o pritoci, dar asta…

          – Eşti sigur?

          – Sunt! E noroi pretutindeni, dar numai urmele bocancilor noştri. Dar staţi, Sfinţiile Voastre, să vedeţi ce-am desenat eu pe harta asta!

           

          ***

 

          – Morse? Întrebă Leb Lischinsky când ochii îi coborâră pe hârtia din mâna generalului Curbatov.

          – Aşa am crezut şi eu, tună militarul cu vocea sa de bariton, însă nu am putut confirma. Liniile sunt inegale, spaţiile sunt alandala.

          – Destul de normal dacă te gândeşti că a fost scris pe copaci, cu foc. Mie şi aşa mi se pare uimitor de bine controlat.

          – Nimic de zis, recunoscu generalul, dar de-asta tot nu e un mesaj descifrabil. Am încercat toate codurile pe care le mai cunoaştem, nu am putut identifica literele măcar. Dacă e într-adevăr un mesaj într-un cod din familia Morse, atunci şi-a ratat scopul.

          – Poate ca e în binar.

          Privirile amândurora trecură din nou peste desenul meticulos realizat al zonelor afectate de flăcările din parcul Sokolniki. O înşiruire de linii, mai lungi sau mai scurte, unele uşor curbate sau cu protuberanţe, se înfăţişa înaintea lor, stârnindu-le curiozitatea, însă ţinându-şi semnificaţia învăluită în mister.           

a2

          – N-am avea nici o şansă să descifrăm un mesaj binar pe un mediu atât de grosolan. Şi cred că şi cel care a orchestrat toată tărăşenia şi-ar fi dat seama de chestia asta!

          – Crezi, deci, că e pusă la cale de cineva?!

          – Da, aşa cred.

          – Geniştii au găsit… ăăă… ce căutau de fapt?

          – Nu, nu au găsit urme de combustibil, aşa cum suspectam. Asta nu înseamnă neapărat că nu a existat. Poate au folosit ceva ce nu mai putem noi detecta.

          – Mda, făcu preşedintele plescăind. N-avem nici o pistă. Oricine-ar fi fost, a fost prea subtil pentru noi.

          Urmă apoi o perioadă de tăcere. Din cine ştie ce motiv,hotărâse să se întâlnească cu acest general într-unul din birourile de la ultimul etaj al Kremlinului. De ce oare? Ah, da, pentru că aşa ceruse el. Iar pe acest general, nici preşedintele nu-şi permitea să-l refuze. O fi fost el, Leb Lischinsky, comandantul suprem al armatei, dar fără generali era ca şi mâncat de viu.

          – Poate, răsună vocea puternică a militarului, a vrut doar să oprească masacrul, ceea ce a şi a reuşit.

          Da, masacrul… pe care el îl aruncase în braţele lui Curbatov, iar acesta se încăpăţânase să nu-l ordone, nici când situaţia fusese disperată. El, preşedintele, fusese prea laş să-l respingă, dar şi să şi-l asume… Simţea încă în tâmplă apăsarea propriului pistol, presiunea pleoapelor strânseîi rămăsese parcă întipărită în globii oculari. Generalul alesese să nu ordone deschiderea focului împotriva ruşilor, împotriva poporului său. El nu avusese nici atâta putere. Poporul căruia nu reuşise să-i dea de mâncare, cum era şi normal, se revoltase împotriva sa. Ce rost ar fi avut masacrul? Ar fi fost pierduţi oricum. Citise asta în ochii lui Curbatov. Câţiva trăseseră, dar o făcuseră din teroare, nu pentru că li se ordonase. Iar atunci apăruseră focurile şi lucrurile se liniştiseră subit, inexplicabil. Fereastra biroului surprindea calmul care domnea acum în faţa Kremlinului. Soldaţii fuseseră retraşi de pe străzi şi înghesuiţi în cazărmile mobile, în spatele baricadelor, întreaga piaţă transformându-se într-un furnicar,însă dincolo de tancuri şi de sacii cu nisip nu mai era nimeni. Oamenii plecaseră, îi abandonaseră pur şi simplu. Probabil nu mai voiau nimic de la ei. Speranţele lor se mutaseră în parul Sokolniki.

          – Totuşi e straniu, spuse preşedintele continuând să privească afară. De ce s-au chinuit atât de mult să alinieze focurile? Dacă au vrut doar să distragă atenţia oamenilor printr-un fenomen brusc, grandios şi aparent paranormal, le-ar fi ajuns să pună câteva, împrăştiate oriunde. De ce să le aşeze cu atâta migală dacă nu aveau ceva concret de transmis?

          – Poate că nici nu sunt chiar atât de aliniate, ridică din umeri generalul, vrem numai noi să fie. Am devenit paranoici.

          Asta să fi fost? Părea plauzibil. Luă hârtia şi o îndoi, încercând să-i suprapună marginea peste prezumtiva linie a semnelor. Nu mai încăpea nici un dubiu.

          – Avem cumva o conductă de gaz care să străbată parcul pe-a…

          O lumină stranie inundă încăperea, venind dinspre fereastră. Sub ultimele raze ale amurgului, focurile prinseră din nou să ardă, unul câte unul, în izbucniri intense. Vălătuci de fum se ridicau din nou dinspre parc şi, ca şi când această vedenie n-ar fi fost suficientă, amândoi puteau jura că o lumină care cobora din cer le urmărea arderea.

           

          ***

 

          De două zile pe străzile Moscovei pogorâse pacea. Puţini, foarte puţini pasageri le mai animau, umbre ale freamătului de mai-nainte, trecători răzleţi, văzându-şi fiecare de drumul său, în linişte, probabil căutându-şi ieşirea din oraşul părăsit. Chiar şi Piaţa Roşie devenise pustie. Unul câte unul, aruncându-şi puştile, soldaţii îşi abandonaseră poziţiile şi plecaseră. Armata decisese să se autodizolve. Kremlinul rămăsese de izbelişte. Însă nimănui nu-i mai păsa de el. Conducătorii lumii vechi n-aveau decât să rămână prizonierii propriilor lor temeri.

          Căci lumea veche n-avea să se mai întoarcă, era vremea pentru cea nouă. Focurile din nimic iţite îi anunţau venirea. Lumea avea nevoie de cenuşă pentru a renaşte. Şi cenuşa lumii vechi era în parcul Sokolniki. Acolo şi în Losinyy Ostrov, instalaţi în corturi improvizate,printre copaci, oamenii aşteptau minunea… şi se rugau. În flăcările din cer îşi regăsiseră credinţa.

          Îmbrăcat cu haine civile, fără povara armei, îngenuncheat la rădăcina unui arbore, Mikhail se ruga şi el, alături de toţi ceilalţi. Braţul nu-l mai durea. Din locul unde stătea, urmele focurilor nu se vedeau. Oamenii se ţineau oarecum la distanţă de ele, mai ales acum, când văzuseră că în a doua seară ele izbucniseră în aproape aceleaşi locuri. Nu peste vetrele din prima seară, dar aproape, cele noi formând împreună cu acestea desene ciudate, care aduceau a scriere. Dumnezeu le vorbea! Ei însă nu-l puteau înţelege încă. Aveau nevoie de mai multă credinţă! Aveau nevoie să se roage mai mult! Şi Domnul li se va face înţeles!           

a1          – Ce poate însemna?

          Leb Lischinsky îşi plimbă privirile de la unul la altul, scrutându-i pe toţi trei. Şcoala pe care o avea îl obliga să-i studieze neîncetat. Ciudat, dar generalul Curbatov era cel mai liniştit dintre ei. Problema părea să nu-l mai intereseze deloc. Armata, garantul puterii, dar şi a răspunderii sale, se spulberase, iar el putea, în sfârşit, să fie doar un biet bătrân, împăcat cu soarta, orice ar avea să vină. Spre deosebire de el, Arhiepiscopul Moscovei n-avea astâmpăr. Se plimba nervos de prin cameră, mereu trăgând cu ochiul pe geam, atent să prindă orice mişcare, orice zgomot ar fi venit dintr-acolo. Nici Varlaam, Patriarhul, nu era tocmai pe pace. Barba cea albă îi tremura, iar buzele i se mişcau la răstimpuri, de parcă ar fi şoptit ceva doar pentru sine.

          – Arată a multe lucruri şi a nimic, vorbi Tikhon precipitat, într-un scurt moment în care stătu pe loc, văd caractere latine, greceşti, unele scrise cu linii drepte, altele cursiv. Aici cred că scrie DDCDV, care ar putea însemna 1405 scris cu numere romane, deşi corect ar fi fost MCDV. Văd apoi DII, care ar însemna 502. Dar MCUD nu are nici o semnificaţie în cifre romane. Plus că acolo apar caractere greceşti: pi (Π), gamma (Γ), lambda (Λ)… poate şi altele, care nu se văd la fel de clar. Geniştii ce mai spun?

          – Care genişti, întrebă furios preşedintele, nu vezi că nu mai avem nici un soldat?

          Varlaam suspină. Nici preotul militar nu se mai întorsese. De ce ar fi făcut-o? De ce s-ar fi căznit să aducă veşti unor moşnegi care se ascundeau de poporul pe care ar fi trebuit să-l păstorească?

          – Am încercat să contactez Washingtonul, continuă Leb încet, încercând să-şi controlezeiritarea care aducea a disperare, dar nu s-a putut realiza legătura.

          – Americanii nu-s din aceeaşi plămădeală cu ruşii, vorbi Varlaam. Sunt mai rebeli, mai imperativi. Ai noştri sunt învăţaţi să-ndure… de-asta am rezistat noi atât de multe zile aici. Cei de-acolo… Cred că nu mai există nimic acolo unde era Casa Albă. Nu ne poate ajuta nimeni.

          – Şi-atunci, ce facem?

          – Deschide porţile, Leb, rosti grav, cu un zâmbet sincer Curbatov.S-a terminat. Dă poporului rezerva, dă-le ultima pâine pe care le-o poţi da,şi să ieşim cu fruntea sus din scenă! Ne vor ierta, dacă nu ne-au iertat deja.

          – Şi noi ce vom face? strigă îngrozit Tikhon. Noi ce vom mânca? Unde vom trăi?

          – Te temi că nu-ţi va găsi Dumnezeu şi ţie o firimitură de pâine, Preasfinte? Generalul se sprijini cu palmele de pervazul geamului şi privi devastarea. Vom face ce fac şi ei…

           

          ***

 

          Şi, în mireasma de toamnă târzie, amestecată cu mirosul de ceară topită emanat de zecile de mii de lumânări, amurgul se lăsă peste parc, în aşteptarea care devenea, cu fiecare minut, tot mai sufocantă. Nici o şoaptă nu îndrăznea să tulbure solemnitatea liniştii. Plini de evlavie, oamenii implorau miracolul,salvarea, călăuzirea. Aveau, mai mult decât oricând, nevoie de călăuzire. Căci iată că, atunci când toate speranţele se năruiau, minunea începuse.

          Şi se-arătă şi-n acea seară, sub privirile încărcate de veneraţie. O rază de lumină din înalt, o strălucire fugară, orbitoare, apoi flăcările se înălţară, la început dintr-un singur punct, apoi, urmărind mersul domol al razei cereşti, prelungindu-se în forme ciudate, unele după altele, pentru ca mai apoi, după câteva zeci de minute, unul câte unul să se stingă. Nu mai exista îndoială. Dumnezeu Însuşi le vorbea, trimiţându-le focul din cer. Credinţa le va fi călăuză!

          Iar dacă vreun crâmpei de scepticism rămăsese în inima cuiva, odată cu revărsarea zorilor se risipi ca un abur. Căci, în toată măreţia sa, mesajul celest se desfăşura înaintea ochilor lor, acum clar ca lumina zilei ce-abia se năştea: „SUNT AICI SUS. M-AŢI UITAT.”      

a3          – Nu, Doamne, nu te-am uitat, psalmodia preotul militar conducând rugăciuneacu evlavie. Ne vom întoarce la lumina feţei tale cu smerenie, cu umilinţă, ca netrebnici robi ai tăi! Primeşte-ne Doamne, după mare mila ta şi după mulţimea îndurărilor tale, şi iartă-ne nouă…

          Şi oamenii se rugau alături de el.

           

          ***

 

          Rezerva de stat se distribuia pe străzi. Oamenii luau, să aibă pentru drum, şi plecau. Moscova nu-i mai putea găzdui. De-aici înainte îi va hrăni pământul, aşa cum o făcuse dintotdeauna. Moscova nu mai exista. Ocupanţii vremelnici ai vechii cetăţui din mijlocul ei plecau şi dânşii în pribegie. Nimeni nu le ţinea calea. Nebăgat în seamă, un bătrân privea cu-amar la ruinele Catedralei Sfântul Vasile, cu crucea ei aplecată. Va mai ajunge oare biata Biserică la strălucirea ei de-odinioară? Credinţa înviase, dar nu şi Biserica de sub oblăduirea lui. Pe ea nimic nu o va scoate din ruină… Lângă el, un bărbat tânăr, cu un braţ bandajat legat de după gât, privea către aceeaşi cruce. Iar când ochii le coborâră, pentru o clipă privirile li se-ntâlniră, iar tânărul îl recunoscu.

          – Sărut-mâna Părinte, spuse omul venind mai aproape, apoi îl prinse de mână şi şi-o apropie de frunte. Binecuvântează-mă, căci am o călătorie lungă şi grea înainte.

          – Dumnezeu să te binecuvânteze fiule, spuse, cum te numeşti?

          – Mikhail.

          – Şi încotro te-ndrepţi?

          – Spre Baikal… la satul de-i zice Kultuk.

          – Mergi cu Dumnezeu, mergi cu Dumnezeu!

          Făcu semnul crucii asupra lui, iar tânărul se închină şi plecă.

          Va urma calea ferată, pe jos. Călătoria avea să dureze multe luni, poate un an, dar nimic nu-l va opri să ajungă la ai săi! Acum mergea cu Dumnezeu, în lumea Sa cea nouă.

           

          ***

 

          Pe orbita sa, telescopul Yuri Gagarin îşi plia oglinzile imense. Îşi terminaseră treaba… Înăuntru, în habitaclul îngust, un biet astronaut rus uitat de lume, flămând şi cu minţile rătăcind prin spaţiu, murea cu fruntea lipită de hubloul prin care se zărea Pământul, lângă radio-comunicatorul prin care nu-i mai răspundea nimeni, în aşteptarea unei navete care n-avea să ajungă niciodată…

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website