Când mi-au revenit simţurile, mi-am dat seama că picioarele mele erau în aer. Totul în jurul meu era lipsit de formă. Nu puteam să văd nimic. Atunci mi-am dat seama ce se petrecuse de fapt…

Vedeam în faţa ochilor camera. Era un exemplu minunat de arhitectură veneţiană. „Camera dogilor”, ne spusese recepţionerul în timp ce ne-o prezenta. Fastuoasă, colorată, dar preţioasă în acelaşi timp. Mai târziu, în lumina lunii, mi s-a părut şi mai fermecătoare. Cu apa canalului reflectându-se în imensa oglindă din camera de zi, scăldând întreaga cameră în reflexii de un albastru ireal. Pentru o fracţiune de secundă, m-am simţit în siguranţă. Am deschis uşa balconului si m-am lăsat în voia luminii lunii, cu ochii pierduţi în apa din faţa mea. Durerea m-a fulgerat dintr-o dată, împingându-mă în genunchi ca un pumn necruţător, şi spatele a început să-mi ardă. Nu trebuia să mă las pradă liniştii. Stând ghemuită pe podea în faţa uşii deschise a balconului, fără nici o apărare în lumina rece a lunii, am reuşit să arunc o ultimă scurtă privire spre dormitor. I-am văzut respiraţia calmă şi liniştitoare care îi urca şi îi cobora încetişor pieptul. Dormitorul părea în altă lume, o lume liniştită, departe de durerea care simţeam că se scurge din mine înecând camera de zi.

Un clinchet surd. Nu ştiam dacă am ochii deschişi sau închişi. Probabil deschişi. Nu puteam să văd nimic. Încet-încet, o senzaţie de arsură a început să mi se prelingă pe spate. Atunci mi-am dat seama unde mă aflam. Cred ca eram prima care se afla aici. De cealaltă parte a gratiilor. Nu ştiam exact ce urma să se întâmple. Niciodată nu au mai fost puşi în ipostaza de a-l judeca pe unul de-al lor.

Am acceptat misiunea din dorinţa de a scăpa din castel şi de sufletele condamnate. Trebuia să trăiesc printre ei. Să mă las asimilată şi să îi conduc din umbră spre lumină. O perioadă lungă de timp acest lucru mi-a reuşit. Am cutreierat lumea în lung şi în lat, folosindu-mă de darul meu pentru a-i ajuta pe cei care, altfel, ar fi fost nimiciţi de ura semenilor lor. Am salvat nenumărate suflete. Am refuzat şi mai multe oferte de a urca în rang. Am preferat să rămân printre ei. Am avut nenumăraţi învăţăcei promiţători pe care i-am iniţiat în tainele misiunii mele şi pe care i-am privit, apoi, reuşind pe cont propriu. Am fost recompensată pentru toate reuşitele mele şi ale lor deopotrivă. Dar toate acestea, la sfârşit, nu mai înseamnă nimic.

Arsura îmi sfredelea surd spatele. Am deschis ochii sau, cel puţin, aşa am crezut. Încă nu puteam distinge nimic. Aveam senzaţia că orbisem de la impactul cu apa canalului, aruncându-mă de la balcon. Am încercat să îmi mişc picioarele şi atunci am observat că începeam să disting nuanţele de negru ale abisului nimicitor de sub mine. Simţeam cum aripile nimicirii îmi ating încet faţa. O singură mişcare bruscă şi eram pierdută pe veci…

Eram epuizată. Am intrat în bar căutând linişte. Nu ştiu de ce, dar întotdeauna localurile mici şi pline de oameni mă relaxau. Spaţiul era intim şi plăcut. Nu mai fusesem până acum aici. Era destulă lume, mesele erau toate pline. M-am aşezat la bar încercând să îmi amintesc numele unei băuturi pe care aş putea să o comand. Barmanul veni spre mine de pe partea cealaltă a tejghelei şi mă întrebă dacă m-am decis. În capul meu era o mare nebuloasă, încercând să găsesc un nume de băutură. Mă uitam la tejghea din ce în ce mai confuză. Am îngăimat ”bere” şi mi-am ridicat privirea spre el, dar dispăruse… Începeam să mă simt ridicol. După atâta timp, trebuia să îmi fie mai uşor să comand o băutură într-un bar. În timp ce mă întrebam dacă nu ar trebui să ies, o cană mare îmi fu întinsă în faţă. Mă uitam uimită la aburul care ieşea din apa în care un plic de ceai începea să se infuzeze. Apoi i-am descoperit zâmbetul. Zâmbea cu întreaga fiinţă. Nu mai văzusem până atunci pe cineva cu ochii atât de prietenoşi. Mă uitam pierdută la el, fără să ştiu ce să spun. ”E din partea casei”, spuse punând cana pe tejghea. ”Ceaiului Sencha îi simţi cel mai bine aroma când nu e îndulcit.”

M-am trezit simţind lumina rece a lunii bătând în draperiile groase şi grele ale dormitorului. El dormea liniştit ţinându-mă în braţe. Încet, fără să îl trezesc, m-am strecurat jos din pat şi m-am dus în camera de zi. Ceva părea în neregulă. Oraşul acesta, deşi ne ascundea, îmi confuza foarte tare simţurile…

Probabil mi-am închis ochii încercând să uit unde mă aflam, pentru că lumina albă şi rece a apărut brusc de nicăieri şi m-a orbit. Am încercat să-mi protejez ochii cu mâinile şi atunci am realizat că erau prinse undeva sus în lanţuri. Încercând să scap de lumina nemiloasă, m-am uitat în jos. Abisul. Veniseră să mă ducă la judecată.

Mergeam în băruleţul cu barmanul prietenos de fiecare dată când simţeam nevoia de linişte. Şi de fiecare dată stăteam la bar, iar el îmi aducea ceaiul alături de un zâmbet clar şi calmant. Nu am vorbit prea mult. Eu eram prea epuizată, iar el ocupat cu ceilalţi clienţi. Dar el îmi reîncărca de fiecare dată bateriile prin simpla lui prezenţă. Apoi, într-o zi, am intrat în local şi în spatele tejghelei era o fată. M-am simţit rănită, trădată şi părăsită. Am ieşit din bar bulversată şi am pornit fără ţintă pe străduţele din jurul barului. Nu vedeam în faţa ochilor nimic concret. Stăteam la semafor şi aşteptam să se facă verde, când o mână m-a prins şi m-a tras într-o parte. O linişte m-a cuprins brusc şi m-am trezit faţă în faţă cu o privire verde închis cu picuri aurii. Fără să îmi dau seama l-am îmbrăţişat.”Ai fugit atât de repede că nu am crezut că o să reuşesc să te prind” îmi şopti în ureche.

Îmi lăsaseră cămaşa de noapte. Ceea ce m-a uimit puţin. Cei ce urmau a fi condamnaţi nu aveau dreptul la haine. Dar până acum nu au fost nevoiţi să-şi condamne semenii. Ştiam totuşi că rochia nu mai putea să mă acopere. Avea partea din spate sfâşiată.

Îl trimiseseră pe fratele meu geamăn să mă aducă în sala de judecată, ştiind că este singurul care mă cunoaşte destul de bine încât să nu capituleze în faţa ”şarmului” meu omenesc. Îmi pierdusem simţurile. Dar, totuşi, îi simţeam durerea. Nici unul dintre noi nu suferise vreodată atât cât suferea el acum. Ştiam asta. Şi totuşi nu îl puteam ajuta, şi nu mă putea ajuta.

Nu cunoşteam drumul. Refuzasem să îl parcurg în întreaga perioadă în care am stat la castel. Niciodată nu am putut înţelege de ce drumul de la temniţe la sala de judecată era cel mai lung drum din fortăreaţă. De ce îi lăsau pe condamnaţi să se chinuie atât în drum spre judecată. De fiecare dată când duceau condamnaţii spre sala de judecată, durerea, spaima şi agonia faptelor lor lugubre mă atingea oriunde m-aş fi aflat în castel. Vedeam în faţa ochilor mai viu decât ei faptele pe care le săvârşiseră. Acum, uitându-mă la podeaua lucioasa de marmură, mă uimea cât era de curată. Rămăsese curată, deşi peste ea au păşit atâtea suflete murdare.

Săptămâni întregi mergeam împreună pe străzile oraşului spunându-ne poveştile. Fireşte, a mea era doar o parte din existenţa pe care o dusesem până atunci. Am vizitat muzeul de artă de atâtea ori încât ajunsesem să ştim poveştile celor care lucrau acolo. Mergeam fără să ne ţinem de mână, până într-o zi, când m-a luat de mână şi mi-a sărutat-o, uitându-se în ochii mei în tot acest timp. Atunci am înţeles ce se petrecea cu mine şi, în pofida tuturor instinctelor mele, l-am sărutat. Simţeam cum întreaga mea existenţă nu va mai fi la fel. Am închis ochii şi m-am lăsat pradă vârtejului sentimentelor. Toată nesiguranţa, toată spaima lumii a dispărut ca prin farmec şi pentru prima dată în tot acest timp m-am simţit liberă. Uitându-mă la ochii lui calmi şi liniştiţi mă linişteam şi eu. Lăsându-l să mă privească începeam şi eu să mă privesc. Cred că atinsesem fericirea care atât timp îmi fusese ascunsă şi interzisă, fiind considerată un păcat.

Decizia de a pleca în Veneţia îmi aparţinea. O umbră de teamă plana totuşi deasupra mea şi îi simţeam ameninţarea. Ascunzându-ne în oraşul care a trăit atâtea dureri, fericiri şi depravări de-a lungul istoriei şi care este, mai ales, într-o continuă cădere, am crezut că ne va face pierduţi. Ne va ascunde. Măcar pentru o vreme. Eram conştientă că dispariţia mea este sinonimă unei trădări, că semenii şi superiorii mei nu vor fi niciodată de acord, dar ceva mai puternic decât mine mă controla… Iar apoi, el îmi zâmbea şi întreaga mea nelinişte se dizolva în laguna verde închis care mă contempla.

O lucire a podelei m-a readus din visare. În faţa noastră se ridicau două uşi imense de fier forjat. Fratele meu mi-a făcut semn să mă opresc. A urcat cele câteva trepte până la uşile masive şi le-a deschis dintr-o mişcare foarte uşoară a mâinii. Apoi mi-a întins mâna să urc. Atingerea mâinilor noastre mi-a adus în faţa ochilor un chip pentru o scurtă fracţiune de secundă. Apoi, chipul s-a dizolvat şi i-am văzut ochii fratelui meu. Serioşi şi trişti. O fracţiune de secundă. Atât a durat dialogul nostru. Şi am ştiut de ce mă aflam aici şi că luptase să mă salveze. De aceea eu eram încă în viaţă. Datorită lui acceptaseră să mă judece, deşi niciodată nu fuseseră nevoiţi să îşi pedepsească semenii.

Am intrat în imensa sală de judecată. Lumina era gălbuie. Şi totul în jur era dominat de o linişte îngheţată. Deşi nu mai făcuseră asta până acum, erau determinaţi să fie riguroşi, simţeam asta în privirile lor. Fratele meu m-a condus în mijlocul sălii fără să mă mai atingă. M-am simţit scrutată din toate părţile. Eram sub imensul candelabru de fier forjat şi ştiam că în partea mea dreaptă se află abisul care începea aici şi trecea prin temniţe. La sfârşitul lui se afla nimicirea… Nimeni nu îndrăznea să înceapă. Liniştea devenea din ce în ce mai stânjenitoare. Ştiam că se simt ruşinaţi de mine. Am recunoscut chipurile tuturor învăţăceilor mei şi ştiam ce gândesc, deoarece eu îi învăţasem cum să gândească. De asemenea ştiam şi că ei nu ştiu cum să înceapă.

Deodată, o uşă se deschise în partea mea stângă şi, păşind cu paşi greoi şi calculaţi, Judecătorul intră. Lumina din sală deveni mai rece, mai intensă. Nu îi observasem lipsa mai devreme, deoarece el nu participa niciodată la judecăţi. Înainte să-mi dau seama ce se întâmpla în jurul meu durerea mă lovi din nou ca un pumn de fier în spate. Am căzut iar în genunchi şi pe palme. Arsura de pe spate mi se adâncea. Prin zgomotul surd al durerii mele am auzit departe şi foarte vag cum se deschide o uşă şi zgomote de paşi greoi intrând în sală. Nu ştiu de ce, probabil din instinct, mi-am ridicat privirea. Şi am văzut ochii aceia verzi deschis, care văzându-mă la rândul lor şi-au închis culoarea aproape imediat. Apoi au fost invadaţi de groază, de durere. Aproape că nu l-am recunoscut. Întreg corpul îi era plin de sânge. Durerea lui îmi urla în tâmple.

Atunci am înţeles cum urmau să mă pedepsească. Fratele meu încercase să mă avertizeze, dar fusesem atât de mult în forma umană încât simţurile mele se diminuaseră. Durerea lui devenea din ce în ce mai puternică în tâmplele mele. Începeam să îmi recapăt forma. Simţeam cum tâmplele îmi pulsează din ce în ce mai tare…

Îl chinuiseră sperând că aşa mă vor tortura pe mine. De aceea nu-l omorâseră. Dar dragostea mea faţă de el şi beţia nopţii din oraşul apelor m-au făcut surdă la durerea lui. Până acum. Simţeam cum încet-încet mi se scurge forma umană din trup. Răceala şi liniştea audienţei mă afecta din ce în ce mai puţin.

Ştiam că judecătorul mă scrutează încet, minuţios şi calculat. Îmi urmărea fiecare reacţie. Încercările lui de a-mi citi gândurile, însă, nu au avut niciun succes. Putea intra în mintea oricărui supus. Dar nu şi în a mea. Fusesem una din puţinii care îi erau aproape şi care apărau fortăreaţa. Dar eu îi simţeam pe toţi cei din jurul meu. Fiecare frântură de emoţie, fiecare nuanţă de sentiment. Acesta era motivul pentru care, acum mii de ani, îmi dăduse misiunea. Acum voia să facă din condamnarea pentru trădarea mea un exemplu. Nu reuşise să îi prindă pe ceilalţi care l-au trădat. Şi totuşi mă uimea liniştea din jur, judecăţile erau mereu gălăgioase şi se discuta şi dezbătea destul de mult.

Ultimele frânturi umane se scurgeau încet din mine. Am reuşit să mă ridic în genunchi. Simţeam ochii lor reci asupra mea, aşteptând să mă audă ţipând. Ştiam că ei nu îmi pot citi durerea. Dar eu îi simţeam agonia lui. Judecătorul dădu încet din cap spre fratele meu. Luciul sabiei din mâinile lui m-a trezit brusc din visare. Îl vedeam pe fratele meu îndreptându-se spre el cu paşi calculaţi şi siguri. Capul îmi vâjâia îngrozitor cu un amalgam de sentimente. Groază. Spaimă. Durere. Iubire. Voiau să îl sacrifice pe el în faţa mea. Să îmi dea o lecţie pe care nu o voi uita niciodată. Iubirea lor faţă de propriii lor semeni îi împiedica să mă omoare. Dar faţă de oameni, iubirea lor cunoştea margini. Trădarea fiind una dintre ele. Voiau să mă pedepsească, asta era condamnarea mea – o eternitate în agonie, şi nu nimicirea.

Aripile mi-au ţâşnit din spate, grele şi negre, mai brusc şi mai în forţă decât mă aşteptasem, ridicându-mă în picioare. În tot acest timp nu mi-am luat privirea din ochii lui. I-am văzut uimirea, apoi dragostea, urmate de adoraţie. Înainte ca fratele meu să poată face un pas, am zburat spre abis şi am lăsat negura lui să mă tragă în jos. Ultimul lucru pe care l-am văzut a fost durerea bruscă din ochii lui de un verde clar şi lacrimile care îi spălau chipul însângerat.

Dar ştiam că va fi în siguranţă. În faţa liberului arbitru, ei trebuiau să capituleze.

 

 

Alexandra – Andreea Fratu

Alexandra – Andreea Fratu s-a născut pe data de 4 martie 1986 în Bucureşti. A absolvit Colegiul German ”Goethe”şi este în prezent studentă la Facultatea de Marketing a Universităţii ”Spiru Haret”.

A fost dintotdeauna pasionată de muzică, literatură şi arta plastică, acestea influenţând puternic creaţia ei artistică. Printre autorii influenţi pentru ea, îi poate enumera pe Jane Austen, Lauren Kate şi Haruki Murakami.