GSF62 ban-650

          Cei mai mulţi pot fi traşi pe sfoară într-un mod atât de nesubtil încât minţile lor ca nişte creuzete stupide de ars gazu’ refuză sistematic varianta LOSER.

          Asta e. Dintotdeauna omul a imitat maimuţa, dintotdeauna a imitat calul, pasărea pino, lipitoarea, urechelniţa. Şi aşa mai departe câte milioane de specii or fi existând.

          La urma urmei, cine poate fi învinovăţit că un tip ordinar ca mine a preferat să-şi îmbunătăţească existenţa într-un fel top secret.

          Mulţi oameni seamănă cu iepurii, poate chiar vecinul dumneavoastră seamănă, sau, de ce nu, poate chiar tu eşti nemulţumit de codiţa pufoasă albă abia mascată de suspensorul special.

          Există încă destui inşi ce au trăsături ovine, alţii aproape că latră când te salută. Şi atunci tu… ce faci tu? Speli putina frumuşel dacă vezi că-n fiecare om dă buzna un animal? Ce faci tu? Te speli sârguincios pe caninii din pricina cărora nu poţi săruta ca lumea sau… alegi varianta totală?

          Adică pentru omul-şoarece devii capabil să miauni, pentru cel ce seamănă cu broasca eşti o barză ce aduce cu omul.

          Evident, era singura soluţie viabilă în acest haos de interferenţe între specii. Nici nu mai ştiu dacă erau nişte hibrizi obiectivi sau vedeam eu lucrurile din cauza acelei mici malformaţii congenitale la glanda pineală.

          Îmi lăsasem treburile baltă pentru că trebuia să ajung un full-man. Plin cu toate.

          Şefu’ ăl mare aproape că şi-a înghiţit saliva când i-am depus ca pe icre o cerere frumoasă de DEMISIE, invocând un oarecare surmenaj.

          — Eşti nebun, unde mai găseşti un serviciu ca acesta? Și tu îi dai cu surmenajul. Poate vrei mai bine un concediu. Unul plătit.

          Mi-am cerut tot felul de scuze, bineînţeles, şi am plecat lăsând uşa deschisă. Asta ca o metaforă a libertăţii noastre relative.

          A durat ceva până ce am obţinut acea confuzie psihică specială (haos psihic primar, magma, matrice, etc.) din care ca un hopa-mitică puteam trage în cadrul stării de veghe câte o stare-cal, câte o stare-condor, câte o stare-porc. Ce mai, făcusem din mintea mea o menajerie. Eram asigurat împotriva tuturor.

          Bunăoară, când am fost agresat de un individ tigru nu am făcut decât să extrag elefantul de pe una din cutele secrete ale mentalului meu. Atât, restul, adică faptul de a-l fi călcat în picioare pe tip, se justifică natural din această perspectivă.

          Porcii ţepoşi de la poliţie m-au privit întrebător, era să spun înţepător, dar eu aveam de toate. Eram în regulă-valabil-legal.

          Singura problemă importantă îmi părea a fi să nu mi se descopere coada de vulpe.

          Dar asta nu a fost nimic, ca să zic aşa. Mai palpitant a fost cu tipa-pisică.

          Aţi văzut o încrucişare între o miauniță şi un armăsar triplu medaliat? Pariez că ştiţi cine miaună mai tare.

          Totuşi, începuseră necazurile şi pentru mine. Nu mai deosebeam oamenii de animale. Lumea credea că damblagisem, dar vă asigur că era cu totul altceva.

          Trebuia umblat puţin pe la contrast, intrasem prea tare în rolul full-man-ului şi-mi pierdeam discernământul. Oare cât mai face azi o chestie ca asta? Aşa că am rezolvat-o… prin neprezentare.

          În fine, într-un superb octombrie în care toţi pomii municipali aveau mere de aur, am dat peste o pasăre-liră. Eram uşor panicat. Te pomeneşti că era o pasăre-liră de-adevăratelea. Existau, cum v-am spus, în viaţa mea nişte incidente asemănătoare cam neplăcute.

          Oricum, nu ştiam cu ce se hrănesc specimenele astea, aşa că am luat-o la sigur întrebând-o ce preferă, simultan oferindu-mi penajul bogat şi strălucitor vederii ei. N-a spus nimic ci m-a privit trist.

          Habar n-am ce-au femeile astea în cap, nu mă bag acolo şi pentru că începusem să vorbesc repede ca o vrabie stricată (chiar mă uitam cu interes la un covrig aruncat de cine ştie ce tembel) mi-a pus mâna la gură. Atât.

          Un moment am rămas interzis, ca fumatul la puștii sub şaişpe ani. Însă asta n-a durat prea mult şi fixând-o cu ochii mei de piton am început să-i şoptesc nu ştiu ce naiba acolo, că ea zicea mereu: „da.., da.., da..” Apoi am încolăcit-o cu braţul după mijloc şi am coborât împreună spre faleza de consum a atâtor perechi.

          — Uite, îi arătam eu, nu se potrivesc deloc tipii ăia. El, un şoarece şi ea, ceva în genul unui ornitorinc. Sau privește copacul ăsta, parcă-i un cal pus la uscat.

          — În ce fel vezi tu lucrurile şi oamenii! spunea ea. Aproape că eşti puţin dus. Sper că nu te superi!

          Am lăsat-o să spere o vreme, răstimp în care am mângâiat-o duios cu mâinile mele de maimuţă pe aripi şi am întrebat-o de ce nu zboară.

          — Zbor, a zis ea, dar nu mă vezi tu!

          Chestia asta mi-a cam luat maul.

          — Vezi ceva ce eu nu văd? m-am făcut că o întreb.

          — Da! a zis ea. Văd totul, adică pe tine.

          Ah, femeile astea mereu se îneacă în poezie. Începusem să cred că ea sesiza realitatea mai de sus decât o făceam eu.

          — Atunci, am adăugat cu voce tare întorcând-mi spre ea coama de leu, o să ne vedem mâine!

          — Bine, cum vrei. Tot aici?

          — Chiar aşa!

          Pe drum mă gândeam al naibii de repede la tot soiul de lucruri care nu mă mai gâdilaseră până atunci. Nu exista decât un remediu.

          M-am oprit o clipă în faţa unei vitrine să-mi admir râtul, dar aproape că m-a prins voma văzându-mi ochişorii înecați în grăsime.

          Sunt totuşi chestii pe care nu le prind.

          Am plecat mai departe cu coada între picioare. Vreo două maşini erau să mă calce când am traversat strada. Ăia m-au înjurat bine, dar cui îi păsa de aşa ceva?

          „Suflete, hai să mergi în rai!” Dar raiul era închis pentru deratizare şi mirosea cumplit a pustiu înăuntrul meu şi înăuntrul înăuntrului meu.

          Acasă m-a întâmpinat vraiştea familiară. De mult nu mai dorm în pat, iar mesele le iau pe covor. Frigiderul e un soi de cavou mic în care descompunerea câtorva kile de carne e rigidizată oarecum de o caricatură de frig tehnic.

          Câteodată, din cauza mâncării mă doare burta şi nu mai ajung la toaleta al cărui spaţiu pestilențial nu reuşeşte să-mi provoace decât accese de melancolie.

          Am încercat să fac ordine închipuindu-mi că sunt albină.

          Singurul rezultat a fost că am cumpărat cu ultimii bani nişte flori, a căror veselie părea sinistră în harababura de acolo. Până la urmă le-am mâncat tot eu. Odată şi încă odată. Când m-am săturat de rumegat, luasem deja o hotărâre gravă care nu se mai potrivea cu înfățișarea mea de vacă.

          Pasărea-liră mă aştepta cam de zece minute, dar nu părea enervată.

          — Ce faci? m-a întrebat.

          — Am ceva să-ţi spun, am informat-o eu cât de albastru puteam.

          Încercam să trec o bucată de cer. Însă acesta nu e animal sau insectă şi eu nu aveam în dotare decât dintr-astea, aşa că am eşuat într-o pasăre albastră care zboară foarte sus şi foarte departe.

          — Bine. Atunci spune!

          Şi i-am spus. Absolut totul. Şi când am revenit de acolo, de foarte sus şi de foarte departe, ea n-a fost nici mirată, nici scandalizată, nici altcumva. M-a privit liniștită – ochii ei aveau un inel magic de aur şi credeam că se petrec nunţi misterioase între noi când mă privea aşa – şi m-a întrebat de ce nu încerc să fiu un simplu om.

          — He, he! am zis mai tîrziu la o bere cu unul care era porc de beat. Femeile astea… da… femeile astea…

          — Asta e! a grohăit ăla şi eu am băgat râtul în trocul cu bere şi am băut, până când n-am mai fost decât o sală de aşteptare dincolo de care trenurile încetaseră a mai fi descoperite vreodată sau niciodată.

          Când m-am trezit vreo trei mardeiaşi îmi luaseră ceasul şi ce mai aveam prin buzunare.

          — Somn uşor, tataie! mi-a zis unu’. N-am primit decât o grămadă de pumni şi picioare prin faţă şi coapse.

          Oare însă cine poate să cântărească o panteră vie cu un simplu cântar de mână? Ei bine, nici ei.

          Oricum, prin ziare s-a scris că ar exista un carnasier necunoscut prin zonă iar fițuicile de scandal s-au întrebat nici mai mult nici mai puțin decât dacă nu s-a întors DRACULA.

          Nu m-am mai găsit un timp cu pasărea-liră, deşi am căutat-o. Îmi crescuse o blană groasă, albă. Cădeau primii fulgi. Deja mi se oprise lumina, apa caldă şi voiau să mă dea afară din locuinţă.

          Nu mă interesa prea mult, mai ales că într-o zi am văzut, sau mi s-a părut, că ea era cu un tip inorog. Al naibii de reuşit! Dar poate mi se părea!

          — Ce faci? m-am trezit odată luat pe neașteptate. Ce mai faci?

          — O, desigur… bine, am bâiguit eu în timp ce am schimbat o întreagă gamă de animale. Cum să spun, bine! Tu… tu ce faci? Mi se pare mai important.

          — Dar ce aer autoritar ai! a chicotit ea. Avea dreptate, eram un soi de sfinx. Probabil încercam să trec drept impasibil, dar nu prea îmi reușea.

          — Ştii, am cunoscut un tip extraordinar! spunea dar eu eram atât de străin deodată şi tot mai străin, undeva în punctul de confluenţă dintre ce a fost şi ceea ce nu o să fie niciodată.

          — Da! repetam eu mecanic… da!… povesteşte-mi!

          — O să ne căsătorim! Oricum, n-am vorbit prea serios, însă ideea plutește, cum să zic, în aer.

          — O, da… în aer! Şi cam în ce fel e aerul ăla al vostru? Simţeam că o să pleznesc ca un peşte-balon, dacă nu cumva chiar eram un peşte-balon.

          — Of, dar ce uricios eşti! Hai să mergem la o cofetărie, undeva să discutăm!

          — Ştii, i-am spus acolo, aşezat la o măsuţă, am de gând să plec. Nu-mi mai merg treburile prea bine. Şi chiar am plecat.

          Când luna a răsărit, am urlat lung la ea, o dată, încă o dată şi încă o dată. După ce locatarii au ieşit la balcoane şi au aruncat în mine cu ce puteau fiecare, lucruri cât mai ieftine, oricum, am plecat spre casă.

          „Sunt un Full-Man! îmi repetam în faţa oglinzii. Sunt o pasăre-liră! şi chiar eram. Sunt un Full-Man! Nu mi se părea o fericire.

          Am coborât pe scări întâlnindu-mă cu iapa de vecină-mea. M-a întrebat ce mai fac, dacă nu vreau o cafea. „Una neagră de tot”, a zis scuturându-și părul vopsit de curând. Am refuzat politicos, guiţând subţire şi cine ştie ce aş mai fi făcut dacă n-ar fi ieşit iepurele ei bărbat să o cheme înăuntru.

          — Pa! a zis.

          — Săru’mâna! am guiţat.

          Nu-s decât un porc. Nimeni n-are nimic cu porcii. Şi încă sunt un porc slab. Credeam că sunt o pasăre-liră dar nu eram decât un porc care îşi închipuia că zboară. Cine mă chinuie în halul ăsta?

          M-am terminat de tot. Plâng sau apa asta vine din interiorul altcuiva. Altcuiva peste care am suprapus disperat o garderobă totală de animale prost fabricate, cărora acum le-a expirat termenul de blândețe şi s-au transformat în demoni.

          Picură lacrimi verzi din ochii verzi ai şopârlei verzi. Nu mă uit pe unde merg. Cineva mă calcă pe coadă şi ea se rupe de la ultima vertebră şi o las în urmă zvârcolindu-se vicleană, încercând să înşele.

          — Eşti un prost! mi-a zis bou’ de prietenu-meu ăla vechi. Te-a tâmpit o femeie! Lasă-te de astea! la-ţi serviciu’ înapoi, însoară-te, fă copii şi ţin’te cu dinţii de viaţă. Mai o bere, un cârnăcior, o păstrămioară cu păhărelu’ de ţuică şi uite aşa îmbătrânim cumsecade şi frumos.

          l-am zis ceva de mă-sa şi am răsturnat masa. Geamul ăla mare de la uşă n-a rezistat când am trântit-o. Şi ce dacă, cioburile aduc noroc.

          Ştiam ce trebuie să fac, pentru că eram o pasăre-liră mascul, zburam cu greutate.

          — Ce dracu face ăsta? zicea lumea când dădeam peste ei. Nici nu clipeam. Aveam aripi frumoase de o strălucire calmă.

          Ea era acolo, pe bancă, cu individul ăla care nechează probabil nişte bancuri proaste, că numai el râdea.

          — Bună, ce faci? am zis, iar ea mi-a răspuns ca întotdeauna:

          — Bună!

          Dar vocea ei era alta şi nici penele ei nu mai aveau culorile din mintea mea.

          — Ăă… cum te descurci? am minţit-o eu cu o întrebare.

          — E foarte bine!

          — Atunci, mi-a părut bine! La revedere!

          — La revedere!

          Ieri, în mulţimea animalelor am văzut un full-man. Se afla în faza euforică a începutului. Mi-a părut rău de el, dar nu asta voiam să vă spun, ci altceva, extraordinar:

          Tot ieri, când ieșeam de la cinema, am văzut, credeți-mă, am văzut un OM adevărat!

          Nu era un om-vulpe, nu era pisică, şarpe sau privighetoare. Era un OM. Aproape că m-am sufocat de bucurie şi îmi venea să expectorez toate animalele din înăuntrul meu, însă ele se ţineau bine şi scheunau, mugeau sau lătrau în acelaşi timp.

          L-am urmărit pe OM cu teama să nu fie o simplă iluzie şi el să nu întoarcă spre mine un chip mutilat de aspectul taurului sau al mai ştiu eu cărei jivine.

          — Da! Mâine mă voi duce la el şi-i voi pune multe întrebări şi-i voi cere să mă înveţe multe. Adică nu!… Chiar astăzi… Chiar acum.

         

          Cenaclul de arte vizuale şi literatură de anticipaţie

          “SFera” – Braila

         

          

Gabriel Braila

Gabriel Braila

S-a născut în Brăila dar a migrat intern în București pentru un loc pe Pământ ce trebuia să fie mai bun. După ce a încercat să termine două facultăți a reușit să învețe să programeze astfel încât se bazează pe sora lui să îi asigure un oarecare trai dintr-o firmă comună. În secolul trecut a scris câteva povestiri, spre marea lui uluială, premiate și apreciate de oameni complet necunoscuți. În zilele noastre așteaptă cuminte la tastatură (linux + vim + git) inspirația necesară în timp ce doi copii incredibili fac zgomot de viață adevărată în cameră. Membru fondator „SFera”- C.A.V.L.A (Cenaclul de Arte Vizuale și Literatură de Anticipație-Brăila) Schite si Povestiri: FULL-MAN (Premiul Special Pozitronic 1993) ALEENA INNERMOND AGREGOD

More Posts