wwp

        Ernst Mayr:… de ce nu au mai apărut noi tipuri majore în cele 500 de milioane de ani care au trecut din Cambrian?

          Cu o tresărire abia perceptibilă, ca un oftat de uşurare, Ogasawara Maru acostă în cochetul port Futami. Cheiul aproape liniar părea construit special după dimensiunile sale. Cu greu şi-ar mai fi putut face loc vreo altă ambarcaţiune mai mare decât o barcă pescărească. Sunetul lung şi gutural al sirenei, în distonanţă cu aspectul surprinzător de modernist din jur, marcă finalul călătoriei de aproape 1000 de kilometri a mastodontului metalic de 7000 de tone şi 130 de metri.

          Dar orice sfârşit e un început… Acelaşi semnal declanşă pe vas şi pe chei obişnuita forfotă de coborâre a pasagerilor şi descărcare a mărfurilor comandate de cei câţiva comercianţi ai insulei Chichijima. Taxiuri şi mici camionete de marfă aşteptau în linişte şi ordine desăvârşite să-şi preia încărcăturile. Ceva mai departe, parcă cu demnitate şi superioritate, un camion militar greu aştepta probabil vreun echipament special ce urma să fie descărcat după ce toţi civilii îşi vor fi temperat avântul.

          Hiroshi Yukawa îşi opri cronometrul şi notă cu grijă în carneţel ora sosirii: 13:45. Un calcul rapid îi arătă că făcuse 25 de ore şi 45 de minute. Cu 15 minute mai puţin decât era scris pe biletul de îmbarcare. Îl scoase din portomoneu şi verifică încă o dată; abia acum remarcă inscripţionată lângă ora de sosire, în paranteze, o precizare intens evidenţiată, ca o scuză: „în condiţii meteo favorabile”! Cu mai bine de o zi înainte părăsise portul Takeshiba al Golfului Tokyo, mergând de-a lungul aceluiaşi fus orar, ceea ce îl scutise de a-şi mai potrivi ceasul, dar mai ales de năuceala pe care ar fi trebuit să o suporte până la readaptarea ritmului biologic.

          Surprinzător, călătoria fusese un chin infernal. Deşi se născuse pe cea mai mare insulă japoneză, nu avusese prea mult de-a face cu apa. Se simţea ca o şosetă întoarsă pe dos. Şansa lui de a nu se… destrăma se numise Takaaki Amano, comandantul navei de croazieră. Se intersectaseră pe punte: el galben ca ceara, încercând să-şi domolească intestinele. După un surâs care probabil schimonosea rar faţa cioplită în stâncă a bătrânului lup de mare, acesta îl luase cu el în cabina de comandă şi îl sfătuise să privească numai înainte, să îşi imagineze că el este cel care duce nava unde vrea. Refacerea coincidenţei dintre imaginile furnizate de toate simţurile pusese capăt conflictului din creierul său şi îi readusese pacea în sistemul digestiv, atât de greu încercat…

          Prietenia cu echipajul de la comandă se închegase repede. Câteva glume pe seama stării sale şi… rigiditatea proverbială a ofiţerilor japonezi se fisurase. Ba chiar se topise binişor după ce jurnalistul din el se trezise şi începuse să le povestească diverse întâmplări de prin budoarele doamnelor din înalta societate a imperiului.

          Inexplicabil însă, tuturor le pierise orice urmă de zâmbet din momentul în care încercase să se intereseze despre ce ar fi putut găsi în locul unde fusese trimis să facă o anchetă jurnalistică, după ce la redacţie se primise o informaţie „pe surse”… Şi nimic nu mai dezlipise buzele marinarilor, de parcă numele insulei Otōtojima ar fi fost o comandă subliminală, introdusă în subconştientul tuturor în stare de hipnoză.

          Mica bucată de pământ, una dintre micile insuliţe nelocuite ale Arhipelagului Ogasawara – mai cunoscut ca Bonin în cele mai multe hărţi oficiale – avea, adevărat, o istorie mai ciudată. Dar toate întâmplările neobişnuite se refereau la vremuri aproape uitate. Puţinele date de care dispunea îi indicau că insula a fost o bază secretă a armatei japoneze. Poate încă mai era!? În timpul celui de-al doilea război mondial, toată populaţia arhipelagului a fost evacuată, iar după înfrângere, în timpul şi după ocupaţia de aproape două decenii a arhipelagului de către armata americană, totul a fost abandonat. Ecosistemul insuliţei revenise la echilibrul anterior, fiind integrat în parcul naţional instituit în aproape tot arhipelagul prin decret imperial. Se pare că existau unele excepţii, pe care venise să le vadă cu ochii săi. Mai precis cu numeroşii ochi ai sofisticatelor instrumente de mărit, apropiat şi înregistrat cu care venise înarmat „până’n dinţi” şi care… funcţionau fără întrerupere de la îmbarcare.

          Înaintea plecării, în timpul muncii de documentare, dăduse peste tot felul de informaţii clasificate, ori contradictorii, care îi stârniseră interesul şi îl convinseseră că luptele crâncene pentru cucerirea celor câteva „pietre” atât de izolate de restul civilizaţiei nu fuseseră simple confruntări de orgolii sau strategii. Toate acestea, lipsa inexplicabilă a oricăror fotografii sau imagini (toţi sateliţii pe care îi accesase îi furnizaseră doar simple dreptunghiuri blurate) şi acum reacţia neaşteptată a ofiţerilor de pe puntea de comandă îi confirmau că nu bătuse atâta cale degeaba, că flerul său proverbial printre colegii de breaslă „mirosise” un subiect tare…

          Rînji satisfăcut. Cu imaginea sa în topul agenţiilor de informaţii planetare, îşi înşfăcă rucsăcelul şi porni spre cea mai apropiată clădire. Trebuia să găsească un mijloc de transport cu care să ajungă cât mai repede pe micuţa insuliţă ce reprezenta punctul terminus al călătoriei sale. Remarcă în trecere că totul arăta cu mult peste aşteptările sale: clădiri ultramoderne dispuse după o arhitectură ce dovedea o gândire urbanistică unitară şi rafinată, şoselele perfect asfaltate, prevăzute cu marcaje conform normelor internaţionale şi flancate de parcări largi şi terenuri cu gazon îngrijit la milimetru, magazine cu vitrine impunătoare, decorate cu foarte mult bun gust. Undeva în spatele cheiului zări mai multe ambarcaţiuni luxoase acostate într-un mic golfuleţ artificial, cu nimic mai prejos decât cele din marile staţiuni ale lumii. Probabil arhipelagul înflorise după ce Observatorul Naţional Astronomic al Japoniei instalase pe Chichijima un radiotelescop cu diametrul de 25 m. Public se afirma că totul este parte a unui proiect de explorare astrometrică; reporterul de investigaţie din el începea să se îndoiască acum că sumele… astronomice investite în acest pustiu misterios aveau doar un asemenea scop banal.

          De cum deschise uşa cu clopoţel, funcţionara de la ghişeul de informaţii afişă un zâmbet de gheişă. Femeia tresări vizibil când o chestionă cu privire la modalitatea de a ajunge cât mai repede pe Otōtojima. Rostirea numelui declanşase o reacţie asemănătoare cu cea produsă asupra ofiţerilor de care se despărţise în urmă cu numai câteva minute, în termeni de-a dreptul glaciali. Arunca priviri speriate în jur şi schimbă subiectul, prezentându-i cu expresii de ghid turistic multiplele alternative pentru cazare şi vizitare a singurelor două insule locuite ale arhipelagului: Chichijima şi Hahajima. Apoi, dacă insistenţele sale se intensificară, aceasta începu să vorbească pe un ton din ce în ce mai ridicat şi aproape continuu, încercând vizibil să-l împiedice să o mai întrerupă ori să aducă vorba de Otōtojima.

          Hiroshi înţelese că toate încercările sale de a obţine informaţiile dorite sunt inutile. Tânăra parcă nici nu-l mai auzea. Când aceasta începu să-i prezinte modalităţile de recreere pe care le avea la dispoziţie pe insulă, se întoarse şi ieşi, fără niciun cuvânt. Deloc supărat. Ba chiar mulţumit: clar era ceva aici!

          Sperase iniţial să rezolve repede problema şi să se întoarcă cu aceeaşi cursă cu care venise. Îşi imaginase că ziua de întoarcere o va dedica scrierii articolului şi trimiterii acestuia direct în reţeaua de informaţii a publicaţiei care îl plătea, astfel încât să-i rămână apoi câteva zile libere în care să hoinărească prin Tokyo împreună cu Hana. Acum îi era clar că nu mai avea rost să se grăbească. Îşi recalibră misiunea: avea la dispoziţie mai bine de cinci zile, până la următoarea cursă a pachebotului.

          – Cred că am ceva pentru tine, amigo!

          Se întoarse surprins. Individul ce se furişase fără cel mai mic zgomot în spatele lui semăna mai degrabă cu un tuareg. Era îmbrăcat modest, cu un fel de salopetă foarte largă, bleumarin închis, confecţionată dintr-o singură bucată. Apucă să observe că era un material tare ciudat, ceva ce aducea cu o piele foarte groasă. Faţa îi era complet acoperită cu un văl de aceeaşi culoare. Ca o burka afgană, dar mult mai groasă. Şi totuşi, vocea era de bărbat…

          – Mă cunoşti!?

          Cuvintele îi scăpară fără voie, datorită surprizelor neaşteptate care se ţineau lanţ. În meseria lui astfel de întrebări nu trebuiau puse; cel puţin nu de la început. Încercă imediat să înlăture bariera ce singur o ridicase:

          – Mă aşeptai, nu-i aşa!?

          – Poate! zise necunoscutul, misterios.

          După care, fără să mai adauge ceva, se întoarse şi începu să se îndepărteze încet. Hiroshi rămase ţintuit locului câteva clipe, neştiind ce să facă. Realiză repede că nu are alternativă. Meseria sa includea o doză de risc considerabilă, pe care şi-l asumase. Cu timpul devenise chiar o necesitate organică: corpul său funcţiona optim numai la un nivel de adrenalină mult peste medie. Pentru orice eventualitate, verifică funcţionarea arsenalului cu care era înzestrat; apoi se grăbi să-l ajungă din urmă pe… afgan.

         

          Cronometrul îi arăta că mergeau deja de jumătate de oră atunci când, după ce se strecuraseră prin tot felul de străduţe şi mici pâlcuri de vegetaţie ornamentală, reveniră în apropierea oceanului. Intrară pe o micuţă plajă. Reporterul căută din priviri ambarcaţiunea la care spera că îl conduce călăuza sa inedită şi cu care să traverseze întinderea de apă dintre Chichijima şi Otōtojima. Nimic nu se vedea în afara valurilor cristaline ce se spărgeau de nisipul fin. Cu toate acestea, omul mergea întins către mal, parcă cu o ţintă precisă.

          Îndoiala ce se strecură în sufletul lui Hiroshi îl făcu să rămână precaut câţiva paşi în urmă, trăgând cu ochiul la ce se întâmpla în jur. Necunoscutul se opri la limita valurilor, îşi scoase mâna stângă de sub veşmânt şi o ţinu ridicată în faţă. Câteva clipe nimic nu se întâmplă. Apoi însă oceanul începu să bolborosească şi din apă îşi făcu apariţia, încet, o placă lucioasă dintr-un metal aproape negru. Nu era mai mare decât o foaie obişnuită de tablă. Se apropie încet, ca un animal bine dresat, oprindu-se la câţiva centimetri de picioarele omului. Acesta păşi pe placă – abia acum Hiroshi observă că era desculţ… – merse până la extremitatea din larg şi se aşeză cu picioarele sub el. Aştepta.

          – Cred că glumeşti! exclamă ziaristul. Nu, nu, prietene! Nu vreau să mor aşa!

          Nici prin gând nu-i trecea să se urce pe un asemenea… mijloc de transport. Briza încreţea binişor oceanul, iar stomacul său resimţea încă efectul călătoriei. Dar cel mai important motiv îl constituia groaza pe care i-o insuflau largul şi lipsa oricăror mijloace de salvare. Îşi privi călăuza cu detaşarea celui care luase o hotărâre definitivă:

          – Oricum, îţi multumesc pentru intenţie. Mă întorc în port. Am să găsesc eu ceva să mă ducă pe Otōtojima. Nu am motive atât de importante să-mi risc viaţa într-o asemenea măsură…

          Se întoarse şi începu să se îndepărteze de mal. Mergea greu datorită nisipului fin în care i se înfundau tălpile.

          – Vrei motive!?

          Hiroshi se întoarse brusc. Necunoscutul se ridicase în picioare şi venise la marginea dinspre mal a ciudatei plăci plutitoare. Briza îi flutura burka, făcându-l să pară o statuie montată pe un soclu. Apucă cu mâinile marginea vălului şi, cu o mişcare bruscă, îl dădu peste cap. Tânărul ziarist căzu în genunchi. Picioarele tremurânde nu mai reuşeau să-i susţină greutatea trupului. La fel cum creierul, absorbit complet de imaginea primită prin intermediul receptorilor oculari, nu se mai puteau ocupa de închiderea gurii. Într-un târziu, încercă să articuleze câteva cuvinte, dar corzile vocale nu îl ajutară prea mult:

          – Cum de…

          Până la gură, fruntea călăuzei era întreruptă doar de două mici orificii la nivelul la care ar fi trebuit să fie nasul. Acestea erau blocate şi deblocate ritmic de câte o membrană, ca la o morsă. În rest nu exista absolut nimic! Pielea era absolut netedă. Nici măcar urme ale unor posibile extirpări ale sprâncenelor şi ochilor nu se puteau ghici. Şi cu toate astea, lui Hiroshi îi păru un înger: o aură vag albăstrui îi înconjura capul.

          – Vino! zise fiinţa.

          Ca la o comandă subliminală, jurnalistul se ridică şi porni. O uşoară stare de ameţeală îl făcea să se bălăbănească puţin. Se opri pe placă şi se aşeză în spatele călăuzei. Ca la o altă altă comandă, placa se ridică cu câţiva centimetri deasupra apei şi porni spre larg fără niciun zgomot sau vibraţie. Nici măcar apa nu îndrăznea să se încreţească în jur…

         

          ♣

         

          Yh[1] contemplă satisfăcut rezultatul. Reuşita marca încununarea întregii sale experienţe acumulată în creaţiile anterioare. Se simţea deja răsplătit pentru uriaşul său efort: armonia ultimei creaţii tindea spre limita superioară permisă de principiile canonice ale Universului ce-i fusese încredinţat. Structuri perfect ordonate, lipsite aproape de orice evoluţie, se împleteau perfect într-un edificiu superb, ierarhizat după reguli precise. Sacrificase aproape orice. Impusese uniformitatea, reducând la minimum libertatea de structurare. Da, totul avea un preţ!

          Acum trebuia doar să păstreze ceea ce construise, până când întreaga odine va fi complet desfăşurată. La finalul ciclului, informaţia ordinară se va transforma în mult râvnita informaţie superioară.

          Recunoscu ceea ce gândeau toate celelalte entităţi superioare. Nu, nu îi plăcea riscul! Avea credinţa fermă că nedeterminarea nu are ce căuta la nivelul existenţei lor. Orice fluctuaţie trebuia evitată. Dacă totuşi apărea vreuna în Universul păstorit, trebuia eliminată imediat. Adevărat, ar fi putut câştiga mai mult şi mai repede. Dar, la fel, putea să piardă totul. Aşa cum se întâmplase cu majoritatea celor ce se dovediseră nerăbdători…

          Verifică încă o dată stadiul desfăşurării ordinii planificate: în cele câteva zile ale timpului său începuseră deja să apară primele sisteme planetare. Unele nereuşite deja mureau…

         

          ♣

         

          – Nu crezi că ar trebui să ne întoarcem?

          Enya frână în forţă cu două cristiane scurte. Deşi viteza fusese mică, jerbe mari de zăpadă afânată se năpustiră în laterale. La lumina argintie a lunii păreau spuma unor valuri de argint topit, scurse dintr-un creuzet impurificat doar de frumoasa schioare scandinavă. Înfipse beţele în faţă pentru a nu aluneca pe panta abruptă şi privi cu nedumerire la pustiul din urmă:

          – Oskar!?

          Strigătul se propagă cu repeziciune în aerul congelat al celei mai nordice staţiuni de ski din lume: Riksgränsen. Parte din sunet fu repede absorbită de pudra albă aşternută peste zi, iar cealaltă plecă parcă spre cel mai apropiat corp ceresc, să-i caute iubitul pierdut. O linişte adâncă se aşternu în urma sa peste pârtia abruptă şi neamenajată pe care se avântaseră doi tineri nebuni. Nebuni unul după altul şi amândoi după aventură…

          Un chiot ascuţit, demn mai mult de un tirolez decât de un suedez getbeget, irupse parcă direct din stele. Un schior echipat într-un costum complet alb îi trecu pe deasupra capului, urmat de un lung siaj de zăpadă pulverizată. Instinctiv, Enya se feri, ridicând braţele. Gestul o dezechilibră şi schiurile începură să-i alunece necontrolat. Reuşi să le stăpânească şi se avântă abrupt către locul unde îl zărise aterizând pe Oskar. La vederea imaginii, furia i se topi brusc, făcând loc spaimei: băiatul zăcea cu faţa în zăpadă, într-o poziţie nefirească. Schiul stâng îi sărise din picior la impactul cu solul.

          – Oskar!

          Enya evaluă rapid situaţia. Panta foarte abruptă nu-i permitea să-şi scoată schiurile. Clăparii ar fi alunecat imediat pe gheaţa de sub plapuma de zăpadă proaspătă. Începu să urce cu disperare pe canturi cei trei-patru metri până la băiat. Spera să nu fie ceva grav şi blestema deja clipa de nebunie ce îi determinase să se aventureze noaptea prin locuri necunoscute. Luna plină parcă îi hipnotizase, furându-le orice urmă de raţiune.

          Se aşeză pe genunchi şi, cu mare efort, îl întoarse cu faţa în sus. Disperarea atinse cote maxime: corpul tânărului era scuturat de spasme scurte şi din ce în ce mai dese. Îi smulse ochelarii şi casca de pe cap, scoase cagula şi… îi trase o palmă zdravănă! După care începu să plângă… Hohotele de râs ale lui Oskar se opriră brusc. O cuprinse cu braţele pe după mijloc şi o trase peste el. Printre lacrimi şi zăpadă, buzele se căutară cu sălbăticie. Furie, pasiune, iubire, nebunie… Toate se amestecară într-o compoziţie magică ce aproape îi lăsă fără suflare.

         

          Nimeni nu ar fi putut spune câte clipe trecuseră. Luna dezvăluia zăpada răvăşită din jurul celor doi îndrăgostiţi, ca un aşternut mototolit… Stăteau amândoi pe spate. Se ţineau de mână şi priveau cerul.

          – Eni, tu realizezi cât de neînsemnaţi suntem?

          Neprimind vreun răspuns, tânărul continuă să gândească cu voce tare:

          – Mă uit la stele şi mă simt ca un melc. Alerg prin univers, purtând în spate globul terestru. Înaintea mea se întind miliarde de ani-lumină. Sunt distanţe pe care nici măcar nu pot să mi le imaginez, care cuprind atâtea şi atâtea stele, nenumărate planete. Şi, foarte probabil, nenumărate suflete…

          – Chiar, Oskar, câte stele sunt în Univers?

          – Cine ştie… Se vehiculează cifre ameţitoare! Până acum câţiva ani se estima că ar fi între 100 şi 1000 de miliarde de galaxii. Iar fiecare galaxie cuprinde cam 1000 de miliarde de stele, împrăştiate pe distanţe de sute de mii de ani lumină. Deci, în final, mai mult de 100 de sextilioane de stele. Calcule recente au adus însă… ha, ha… „corecţii serioase”! De la 100 de sextilioane s-a ajuns la 300.

          – Şi asta înseamnă mult?

          – Cerule mare… dar numărul este uriaş! Înseamnă 3 urmat de 23 de zerouri. Pentru comparaţie, gândeşte-te că fiecare dintre noi suntem formaţi din vreo 50 de trilioane de celule, adică 5 urmat de 13 zerouri. Abia înmulţind cu cele 6 miliarde de locuitori ajungem la 300 de sextilioane de celule, câte stele se estimează că au apărut de la marea explozie iniţială ce a dat naştere universului! Numai dacă vezi scrise aceste numere şi te apucă ameţeala. Şi un soi de disperare!

          Enya se întoarse intrigată şi se sprijini într-un cot:

          – Disperare!? Oskar, un adevăr ştiinţific trebuie constatat fără niciun sentiment. Este o realitate care trebuie acceptată aşa cum este.

          – Dar tu nu te simţi uneori apăsată de micimea noastră în tot acest univers imens?

          – Nu, nicidecum! De ce aş fi?

          – Se spune că, de câteva sute de ani, de când am construit instrumentele de observare de care suntem atât de mândri, trăim o continuă dramă. Am descoperit că ceea ce credeam dintotdeauna este complet fals. Nici pe departe nu suntem buricul unui mic univers plat deasupra căruia s-ar înghesui tot felul de zeităţi care să ne poarte de grijă; unele mai bune, altele mai rele. Am constatat cu uimire că nu însemnăm nici cât… ăăă… cât un fulg din toată zăpada de pe acest munte!

          Tânăra zâmbi. Se întinse şi culese cu buzele ei fierbinţi un fulg de zăpadă ce se încăpăţâna să se încurce prin genele băiatului.

          – Gata! Avem un fulg mai puţin în univers! se amuză ea.

          Parcă trezit din reveria astronomică, Oskar se ridică şi privi în jur:

          – Mademoiselle, cum ne întoarcem în staţiune?

          – Nu ştiu… monseniore! răspunse fata, cu acelaşi zâmbet amuzat pe faţă. Găseşti tu o cale! Doar eşti om de ştiinţă! Dacă eşti capabil să estimezi numărul de stele din univers, bănuiesc că este floare la ureche să găseşti drumul înapoi! Însă nu cred că ne putem întoarce pe unde am venit: am ajunge mâine dimineaţă urcând pe canturile schiurilor…

          Oskar părea să nu fi observat înţepătura. Bărbatul din el îşi luase deja în serios responsabilităţile speciei. În plus, era vorba şi de o uşoară deformaţie profesională: de trei ani, chiar de la absolvirea facultăţii, ocupa unul din posturile de fizician nuclearist din centrala de la Ringhals; un post cu răspundere deosebită, care îi imprimase multă rigoare şi determinare în fiecare problemă întâlnită.

          – Mda, aşa gândeam şi eu.

          Se ridică şi îşi ajustă echipamentul. Apoi coborî până la schiul desprins şi, cu ceva dificultate din cauza pantei abrupte, îl remontă pe clăpar. Se întoarse către fată:

          – Este riscant şi să coborâm de-a dreptul. Vom tăia panta până la pădurea care se zăreşte în partea sud-vestică şi vom căuta o potecă să ne scoată într-una din localităţile de jos.

          Îşi verifică nivelul de încărcare al telefonului şi adăugă satisfăcut:

          – Dacă vedem că nu ne descurcăm în vreo oră, sunăm după ajutor şi comunicăm coordonatele GPS.

          Alunecară cuminţi prin zăpada proaspătă şi intrară în pădure. Enya îl urma îndeaproape pe Oskar, cu mare grijă să nu îl piardă iarăşi. Printre copaci, astrul nocturn nu mai avea aceeaşi eficienţă. După circa un sfert de oră se opri:

          – Oskar, cred că se zăreşte ceva în dreapta. Întinse mâna, cu băţul de schi bălăbănindu-se pe încheietura mâinii: uite, acolo sus! Pare a fi un fel de construcţie.

          – O fi un adăpost pentru animale, spuse tânărul. Nu pare o aşezare omenească. Cred că ne pierdem timpul.

          Dădu să se întoarcă, dar apoi se răzgândi brusc:

          – Să mergem să verificăm! Chiar dacă este un adăpost, rămânem lângă el şi sunăm după ajutor. S-a făcut cam târziu. Aici vor putea să ne găsescă mai uşor, pentru că avem cel puţin un reper pe care să-l indicăm. Cei de prin partea locului îl cunosc, probabil.

          Îşi desprinseră schiurile din legături şi urcară printre copaci până la construcţie. Pe măsură ce se apropiau, bucuria începea să le umple sufletul. Ceea ce părea la început o mică construcţie, se dovedi a fi o cabană în toată regula. Perspectiva unei nopţi de poveste începu să se contureze în minţile amândurora.

          Ajunseră pe prispă printr-o intrare laterală. Îşi sprijiniră schiurile şi beţele de pereţi. Oskar observă în treacăt că aceştia nu erau din lemn, aşa cum crezuse la început, ci dintr-un material ciudat, cu o textură asemănătoare epidermei umane. Îşi scoaseră căştile, ochelarii şi mănuşile, le înfipseră în vârfurile schiurilor şi se apropiară de unica uşă de intrare. Tânărul ciocăni mai întâi, apoi, neprimind niciun răspuns, apăsă cu oarecare reţinere pe clanţă. Uşa nu era încuiată. O împinse şi intrară amândoi, înaintând câţiva paşi pe lângă pereţi în căutarea unui comutator de la care să aprindă lumina. Se gândi cu regret că uitase lanternele la hotel.

          Se rezemă de perete. Dintr-o dată se simţea uşor ameţit. Puse totul pe seama căzăturii şi frigului. Dar, prin bezna aproape totală, observă că şi fata se clătina. Încercă să o prindă de mână, dar… prea târziu. Căutând să se sprijine de ceva, Enya lovi o cutie mare care se răsturnă cu zgomot. Prin capacul deschis al acesteia irupse brusc în toată încăperea o lumină albastră, difuză.

          În mod reflex, amândoi se retraseră speriaţi, privind parcă hipnotizaţi. Totul părea ireal. Imaginea semăna cu aceea a unui cufăr din poveşti, din care urma să iasă un elf. Lumina, deşi slabă, le permise să observe că nimeriseră nu într-o cabană de schi, cum crezuseră la început, ci într-un fel de laborator de cercetare. Părea să se prelungească şi într-un subsol larg, săpat în stâncă, ale cărui dimensiuni nu puteau să le aprecieze din poziţia în care se aflau. Dezordinea, spărturile de pe pardoseală şi unele lichide scurse arătau că locul fusese părăsit în grabă.

          În cele câteva clipe de surpriză, întregul univers păru încremenit. Apoi, din cutie începu să se audă un fel de zumzăit continuu, care creştea în intensitate.

          – Să fugim!

          Enya nu era atât înfricoşată, cât simţea în piept o apăsare puternică. Picioarele o susţineau cu tot mai multă greutate. Dădu să îl prindă pe Oskar de mână şi să îl tragă spre uşă. Se opri la jumătatea gestului, privind înlemnită spre cutia din care începuseră să iasă câteva… banale albine. Nu chiar banale. Căci remarcară amândoi că acestea erau chiar sursa luminii albastre. Nu era vorba despre vreun organ luminos, ca al licuricilor, ci albinele în totalitatea lor emiteau lumină.

          – Cum de…!? articulă tânărul. La temperatura asta nicio insectă nu poate să…

          Fu întrerupt brusc de un sunet strident. Parcă trezit dintr-un somn adânc, îşi desfăcu cu rapiditate capsa de la mânecă, cu gesturi ce vădeau un anumit exerciţiu. Detectorul de radiaţii incorporat în ceas declanşase alarma de depăşire a pragului de pericol. Odată angajat al centralei nucleare, nu avea voie să se despartă de dispozitiv nici în somn. Privi cu ochii cât cepele la nivelul afişajului de pe ecran.

          – Ce se întâmplă, Oskar? articulă fata cu vădită greutate.

          – Este incredibil! Albinele astea funcţionează… nuclear! Lumina pe care o emit este… da… da… radiaţie Cerenkov. O ştiu din reactor, dar nici prin cap nu mi-a trecut că…

          Urmări o insectă care i se aşeză pe mână.

          – Sigur că da… aşa îşi asigură şi căldura necesară să trăiască în gerul de aici!

          O prinse şi o băgă într-un tub mic pe care îl găsi pe masă. Înfundă tubul într-unul din numeroasele buzunare ale costumului de schi şi apoi, într-o viteză nebună, o smulse pe tânără şi o trase afară.

          – Să ne îndepărtăm cât mai repede! Nivelul de radiaţii este incredibil de mare. Trebuia să-mi dau seama de la primele semne: ameţeala şi greaţa. Dar nu mi-am imaginat nicio clipă că este posibil aşa ceva…

          Smulseră schiurile şi o luară la fugă prin faţa construcţiei, atât cât le permitea rigiditatea echipamentului. Se opriră cât să-şi prindă schiurile pe clăpari, după care încercară să se lanseze în coborîre. Enya apucă doar să alunece câţiva metri si schiurile frânară neaşteptat. Reuşi cu greu să-şi păstreze echilibrul. Abia acum observă că, pe o porţiune considerabilă, stratul gros de zăpadă era complet topit, iar pământul uscat, de parcă fusese ars de soarele unei zile toride de vară. În mijloc… Începu să ţipe isteric. În spatele ei, Oskar o prinse de braţ şi cu cealaltă mână îi întoarse faţa de la imaginea oribilă. Întunericul şi direcţia din care veniseră îi împiedicaseră să o vadă la sosire. Un cadavru uman mutilat în mod hidos zăcea în mijlocul discului lipsit de zăpadă. Porţiunile de piele neacoperite de haine emiteau o irizaţie albastră slabă, abia ghicită. Animale sălbatice înfometate încercaseră să sfâşie bucăţi din membre. Însă, curios, renunţaseră. Îmbucăturile de carne fuseseră scuipate şi zăceau împrăştiate pe alocuri…

          Îşi ridică privirea. În lumina tot mai slabă a lunii, zări doi lupi: zăceau şi ei prăbuşiţi în zăpadă. Apucaseră să facă doar câţiva paşi…

          Flexă genunchii. Înainte să se împingă în beţele de schi, înregistră o ultimă imagine, care, în mod sigur, avea să-l urmărească întreaga viaţă: individul mort avea un singur ochi multifaţetat situat deasupra nasului …

         

          ♣

         

          La început, micile fluctuaţii păreau doar un zgomot nesemnificativ. Ordinea strictă pe care o impusese ultimei sale creaţii avea capacitatea deplină să le absoarbă, să readucă lumea în structura proiectată.

          Ceea ce vedea acum era însă o abatere serioasă. „Simplul zgomot” căpătase, pe alocuri, caracteristicile unei mici simfonii. Structurile minerale simple reuşeau să formeze, în moduri tot mai stabile, acele structuri complexe prebiotice pe care încercase din răsputeri să le evite. Ştia că acestea sunt cele mai importante surse de imprevizibil din creaţiile entităţilor superioare şi de aceea nu le dorise în creaţiile lui.

          Revăzu încă o dată întreaga lume din universul său. Fiorii groazei începură să se strecoare subtil. O ordine paralelă, definită şi organizată, evolua şi ameninţa să distrugă armonia pe care o obţinuse cu atâtea renunţări. Toată uniformitatea impusă, restrângerea drastică a oricărei posibilităţi de structurare, riscau să fie în zadar.

          Şi toate acestea nu puteau veni de la sine! Numai o cauză exterioară – o intervenţie superioară! – le putea produce. Dar cine să vrea să strice o armonie atât de sublimă? Şi, mai ales, pentru ce?

          Totul părea absurd…

          Pentru prima dată în existenţa lui indefinită, Yh simţea ce înseamnă neliniştea şi îndoiala. Să se fi schimbat regulile de organizare a lumii entităţilor superioare? Oare entitatea superioară ce stăpâneşte un Univers nu mai avea privilegiul de a hotărî singură propria creaţie?

          Scutură din cap, constatând încă o dată că în forma umană ancestrală putea cel mai bine să-şi exprime sentimentele…

          Întrebări… întrebări care nu-şi aveau niciun rost! Hotărî că problema cea mai importantă era să găsească sursa tuturor modificărilor neproiectate ce apăreau în creaţia sa. Chiar dacă asta însemna un efort uriaş şi o mare cheltuială din informaţia acumulată. Era nevoit să revadă întregul model al acesteia.

          Şi totuşi… greu de crezut că greşise. Doar dacă… hmm… dacă nu cumva…

          Îşi propuse să verifice condiţionările ce-i fuseseră impuse. Ar fi trebuit să facă asta de la început, de când acest neobişnuit Univers apărut în realitate îi fusese încredinţat chiar de Marele Patriarh. Îl avertizase că puteau fi diferenţe faţă de celelalte Universuri şi îi spusese că l-a ales tocmai pe el pentru că îi cunoştea caracterul precaut. Dacă reuşea, urma, desigur, trecerea la un rang superior…

          Fusese orb! Fusese prea sigur că principiile stricte ale creaţiei sale pot înfrânge orice condiţionare. Plătea acum pentru lipsa de vigilenţă generată de marile succese de până acum!

          Se îndreptă către h’em. Cristalul îl întâmpină cu strălucirea-i rece şi întunecată. Contemplă câteva clipe umbrele ce mai mult se ghiceau prin suprafaţa translucidă. Informaţiile asimilate şi prelucrate modificau continuu structura cristalului: imaginea holografică a întregului Univers se transforma pe măsura desfăşurării creaţiei. Atinse cu mâna stângă suprafaţa şi aşteptă să se stabilească conexiunea informaţională de nivel superior. Suprafaţa îi reflecta, deformată, propria imagine: un tânăr cu trăsături specifice ierarhiei secundare a lumii entităţilor superioare.

          Nu-şi putu reţine tresărirea! O altă imagine începea să se contureze tot mai distinct peste a sa: o femeie tânără, cu aspect superior. Instinctiv, întoarse capul. Nimeni în spatele său…

          Reflectarea unei realităţi interioare!? Dar h’em nu-i oferea nicio informaţie! Şi, totuşi, ceva i se părea foarte familiar în înfăţişarea tinerei, în zâmbetul acesteia, în…

          – Ai dreptate, Yh. Sunt Wh[2]!

          Imaginea se limpezi. Şi, într-o clipă, înţelese totul:

          – Eşti… eu!

         

          ♣

         

          Nastya Jidkova îşi frângea cu disperare mâinile noduroase în poala şorţului. Nu ştia ce să facă şi nici nu înţelegea de ce Domnul o pedepsea astfel pe o femeie sărmană şi credincioasă ca ea. Toată viaţa o dusese în cinste şi curăţenie. Nu îşi înşelase niciodată bărbatul ce-i fusese hărăzit şi nici nu lipsise de la vreo slujbă. E adevărat… se mai „împărtăşise” pe ascuns din sticla cu vodkă a lui Igor. Dar păcatul nu putea să fie atât de mare, încât să-i apară diavolul în cale, ziua în amiaza mare.

          – Ptiu, drace, da’ urât mai eşti! zise ea cu voce tare.

          Vorbea mai mult ca să se audă şi astfel să-i mai treacă din spaimă. Arătarea din faţa ei aducea cu un bărbat tânăr. Era gol; nu avea absolut nimic pe el. Nici măcar în… picioarele paricopitate. Ochii erau galben verzui, ca de pisică. Urechile, ceva mai sus ca de obicei, tresăriră şi se îndreptară spre ea când vorbi. Aşa că, în loc să se liniştească, i se făcu şi mai frică. Începu să-şi facă cruci şi încercă să murmure o rugăciune. Dar nu mai apucă, pentru că arătarea începu să scoată nişte sunete lugubre printr-un fel de sfincter ce înlocuia gura.

          Gândi că acesta îi este sfârşitul. Necuratul îi spunea acum care îi sunt păcatele. La câtă carte ştia, nu putea spera să înţeleagă. O să ajungă în iad, ca toate vietăţile din sat care dispăreau fără urmă de câţiva ani încoace.

          Înţelegerea inevitabilului o linişti dintr-o dată. Capul greu îi căzu în piept. I se făcu greaţă. Îi venea să vomite. Căzu în genunchi, cu mâinile împreunate. Apucă să vadă cum iarba şi florile din jur se uscau de parcă erau pârlite de foc. Corpul mătăhălos se prăbuşi, cu faţa în ţărâna din care se născuse. Începu să dispară încet, precum gheaţa care se topeşte într-un vas cu apă caldă.

          O umbră de disperare trecu peste ochii de pisică…

         

          ♣

         

          Wh! Complementul său… Monada!

          H’em îi dezvăluia acum unul din Universurile reversibile de care doar auzise… Condiţionarea fundamentală însemna acţiunea unui principiu de complementaritate, de apariţie şi luptă a contrariilor. Orice informaţie nou introdusă printr-o creaţie urma să genereze imediat complementul informaţional cu care evoluează alternativ.

          Iar informaţia supremă introdusă de o creaţie era… era însuşi Creatorul… Entitatea superioară ce o concepuse…

          Vizualiză sentimentul de groază ca pe un cristal ascuţit înfipt în piept. După câte ştia, niciuna din fiinţele superioare nu trecuse încercarea administrării unui univers reversibil. Se spunea că doar Marele Patriarh reuşise să ducă… lupta cu sine însuşi. Să învingă şi să „urce” în Eternitate.

          Analiză instantaneu stadiul la care ajunsese creaţia sa. Nu… nu mai avea nicio şansă! Creaţia complementară a lui Wh atinsese un stadiu definitiv stabil şi evolua spre impunerea propriei ordini în Universul său. „Universul meu?” se întrebă Yh. Zâmbi amar, încă paralizat de surpriză şi de groaza posibilităţii de a dispărea. Ba nu… nici măcar nu putea spera la „liniştea” dispariţiei, la reintegrarea în Conştiinţa Totală. Conştiinţa sa îi va rămâne complementului său, integrat pe veci în acest Univers. Mormântul… etern al informaţiei sale!

          Îşi desprinse mâna de pe h’em. Odată cu întreruperea contactului informaţional, dispăru şi imaginea triumfătoare a lui Wh. Dar prezenţa avea de acum să i-o simtă până la sfârşit, ca pe o suferinţă cumplită ce creştea în străfundurile structurii sale nemateriale.

          Şi, totuşi… Se simţea păcălit! De Marele Patriarh, de Universul „său”… De toţi şi de toate! De când exista în această realitate, crezuse cu tărie în dreptatea canonică şi îi apreciase principiile corecte. În acord direct cu cele ale Conştiinţei Totale. Dar acum simţea că sunt încălcate. Sau poate… Da, mai mult ca sigur că îndoiala îi era generată de faptul că încerca să aplice principii atât de generale la cazul său, individual. Dar asta însemna că, în interiorul acestor principii generale, el, ca entitate individuală, avea toată libertatea. Inclusiv pe aceea de a lupta pentru propria-i existenţă!

          Hmm… Parcă gheaţa din piept începea să se topească! Yh se „dizolvă” în formă nematerială. Starea informaţională îl „împrăştie” instantaneu în tot Universul. Creaţia sa, alterată de Wh, îi apăru în cel mai mic detaliu. În fiece vibraţie îşi simţea acum distinct complementul. Structurile vii evoluau cu repeziciune, desfăşurându-se de-a lungul unei ordini la finalul căreia… la finalul căreia…

          Nu! Asta nu putea să creadă! Nu era posibil aşa ceva! Nu existenţa lui măruntă era ameninţată prin acţiunile lui Wh, ci existenţa întregii realităţi. Urma să se ajungă la unul dintre acele paradoxuri de care se temeau entităţile superioare. Paradoxul care distruge principiile fundamentale de structurare ierarhizată. Lupta contrariilor avea să conducă la reapariţia oamenilor în acest Univers. Urmau să apară entităţi superioare, ca elemente interioare ale creaţiei unor alte entităţi superioare…

          Cu orice preţ, trebuia să împiedice această cale de evoluţie! Dispariţia sa măcar să aibă un rost…

         

         

         

          – Mă numesc Lifshitz. Rudolf Lifshitz. Inginer…

          Ca un declic subliminal, ultimul cuvânt declanşă instantaneu un val de rumoare în imensa aulă barocă a University of  Evolution Sciences. Exclamaţiile de uimire se amestecau cu hohote de râs discrete.

          – Mda… înţeleg. Deja m-aţi catalogat. Parcă vă aud… gândul: ce caută un „ciocănar” aici!? Previzibil. Da, da, foarte previzibil pentru studenţii de astăzi. Sunteţi grăbiţi precum vremurile, drăguţilor! Nu aveţi răbdare să ascultaţi o frază în întregime; după primele cuvinte trageţi deja concluzii, emiteţi judecăţi, catalogaţi. Sunteţi tare siguri pe voi…

          Ciudatul personaj îşi linse buzele uscate şi îşi aranjă părul vâlvoi. Deşi era complet alb, nu părea să fie foarte bătrân. Era vizibil că „atacul” dezlănţuit asupra tinerei generaţii era o încercare stângace de a-şi masca emoţiile care îl sufocau.

          – Sau poate, adăugă el încet, ca pentru sine, nu sunt eu obişnuit să vorbesc în faţa unui auditoriu.

          Îşi lărgi nodul cravatei demodate şi trase adânc aer în piept.

          – Aşadar… da, sunt inginer.

          Marcă importanţa celor ce urma să le spună printr-o întrerupere de câteva clipe, în care se asigură că liniştea era deplină şi toate privirile aţintite asupra sa. Apoi pronunţă apăsat:

          – Inginer… ge-ne-ti-ci-an.

          Avea oarecum senzaţia acută a inutilităţii gestului său de a accepta să conferenţieze. Căuta în zadar, în auditoriul ce i se desfăşura în faţă, o persoană cu care să empatizeze, care să-i dea siguranţă şi să îl scape de emoţii. Toţi ochii îl aţinteau cu o expresie plictisită, care îi dădea de înţeles că majoritatea celor prezenţi fuseseră aduşi cu forţa în aulă, pentru ca sala să nu pară goală. Instituţia trebuia „să dea bine” în faţa invitaţilor şi presei.

          – Deşi tema pe care o voi aborda este legată de viitor, am să încep cu… trecutul. Strămoşii noştri şi-au pus cam aceleaşi întrebări pe care ni le punem şi noi astăzi. Unii dintre noi, desigur… Cei al căror cap are şi alt rol decât să protejeze gâtul de ploaie.

          Chicotelile se transformară într-un râs general. Puntea de comunicare fusese iniţiată şi devenea tot mai solidă. Studenţii gustau din plin picanteriile personajului, care ridică vocea şi declamă ca dintr-o piesă de teatru antic:

          – Cine şi cum a făcut lumea? Ce rost avem noi, oamenii? Încotro ne îndreptăm?

          Îşi compuse o figură spăşită:

          – Vă aşteptaţi să vă spun eu!? Aşteptaţi degeaba! Nici eu şi nici altcineva nu vă poate oferi răspunsuri. Ne-au lipsit şi ne lipsesc informaţii esenţiale care să contureze imaginea de ansamblu a realităţii. Chiar dacă în ultimele secole am extins atât de mult limitele cunoaşterii, nu avem multe din piesele puzzle-ului pentru a putea să reconstituim imaginea totală. Şi atunci, ha… improvizăm! Toţi cei care vă spun că „ştiu ei ce şi cum” sunt nişte mincinoşi!

          Miji ochii într-o expresie greu de definit: un amestec de nostalgie după vremurile de mult apuse şi de ironie pentru imagininile bucolice ce le-au caracterizat:

          – Până la apariţia credinţelor monoteiste, când schimbările din jurul nostru erau atât de lente încât nu puteau fi sesizate în decursul unei vieţi, am fost aproape siguri că trăim într-o lume care a apărut dintr-o dată aşa cum este. Şi nu s-a schimbat niciodată… O lume eternă… Daaa… ce frumos! Au fost legendele şi miturile. Unele mai sunt şi acum…

          Cu un scuturat din cap încercă parcă să alunge acele „amintiri” şi să treacă mai departe.

          – Apoi au apărut religiile monoteiste, care au însemnat prima structurare long-range a umanităţii. Ele au impus – şi încă mai impun cu putere… – imaginea creaţionistă: o lume care fie a existat dintotdeauna, fie a fost făurită acum doar câteva milenii de către o divinitate unică şi atotputernică. Mda… unii dintre voi rânjesc cu superioritate! Da, sunt deştepţi! Dar să ştiţi: concepţia a fost una înţeleaptă pentru acele vremuri de început de civilizaţie! Toate elementele sale erau perfect integrate într-o imagine coerentă a lumii. Obiecte neînsufleţite, plante, animale… toate erau concepute a fi într-o perfectă interdependenţă şi formând un tot în care fiecare îşi are un rost bine definit şi este dăruit exact cu cele necesare pentru a-l îndeplini.

           O voce baritonală din sală îi întrerupse peroraţia:

          – Dar nu aveţi argumente să ne contraziceţi credinţa!

          Lifshitz se încruntă. Căută în sală să găsească sursa sunetelor care îi atinseseră o coardă sensibilă. Nu o găsi repede şi nu mai avu răbdare. Izbucni:

          – Vreţi argumente? Vreţi dovezi?

          Se gândi câteva clipe, apoi, cu voce mai potolită, bătu oarecum în retragere:

          – Mda, argumente solide care să contrazică ipoteza creaţiei nu există. Dar nici argumente certe care să o confirme. Aşa că… pentru mine este doar una dintre cele câteva „ipoteze de lucru”.

          În sfârşit, cu vocea complet revenită la tonul de conferenţiar, adăugă:

          – Recunosc că cea mai dragă îmi este ipoteza evoluţionistă. Am fost crescut cu ea; am fost educat în spiritul ei.

          Zâmbi:

          – Pot afirma cu certitudine că acum – la o vârsta despre care nu vreau să vorbesc… – nu numai creierul, ci întreaga mea fiinţă este structurată pe o anumită… credinţă. Credinţa în evoluţionism! Am cele mai multe dovezi ştiinţifice incontestabile să îmi imaginez că lumea pe care o cunoaştem a evoluat din lumina începutului, pe care, de la ucraineanul Gamow încoace, o numim Big-Bang. A trecut prin stadiul mineral, a izbucnit în primele celule vii care, mai apoi, prin uniri şi structurări, au ajuns… ha, ha, LA MINE!

          Se dădu la o parte din dreptul pupitrului de unde vorbea şi, într-un gest de victorie, ridică mâinile şi se prezentă publicului. Ca la un semnal, un ropot de aplauze şi fluierături izbucni din toate ungherele aulei. Nimeni nu ar fi zis la începutul discursului că arătarea de om avea atâta putere de seducţie a acestei audienţe pretenţioase. Omuleţul îşi savura vizibil clipele de glorie. Cu gesturi teatrale se întoarse la locul său, pregătit să îşi reia pledoaria. Numai că, înainte de a ajunge, o linişte suspectă îl făcu să se întoarcă. Un puştan sfrijit, cu o pereche de ochelari ce îi acoperea jumătate din faţă, stătea pironit cu mâna în aer. Se vedea că reprezintă o autoritate printre colegii lui, pentru că toate privirile îi erau acum adresate, în aşteptarea celor ce avea să spună. Trebuia să accepte confruntarea:

          – Da, domnule student! Te ascult.

          Sfrijitul îşi aranjă ochelarii pe nas şi apoi, cu o voce piţigăiată, de care nimeni nu îndrăzni să râdă, rosti apăsat:

          – Aţi spus că sunteţi genetician, nu!?

          – Da! Şi această meserie îmi întăreşte cel mai mult încrederea în evoluţionism.

          – Dar tocmai acest domeniu, prin rezultatele sale recente, zgâlţâie din temelii teoria pe care o susţineţi!

          În mod clar, răbdarea şi eleganţa nu erau caracteristici ale comportamentului lui Rudolf Lifshitz. Puse mâinile în şolduri şi, pe un ton piţigăiat, ce se dorea a-l imita pe cel al tânărului interlocutor, porunci:

          – Dă-mi un exemplu! Să lăsăm vorbele goale…

          – Pot să vă dau mai multe! exclamă studentul.

          Era vădit surprins şi deranjat de comportamentul neaşteptat de urât al omului de ştiinţă din faţa sa. Continuă cu calm, prefăcându-se că nu observă:

          – Am în vedere la acest moment că nu ştiu să se fi găsit vreo explicaţie la problema bruştei apariţii şi diversificări a lumii animale din Cambrianul timpuriu. Sunt dovezi certe că într-o perioadă relativ foarte scurtă, de numai 10-20 de milioane de ani, au apărut peste 60 de tipuri structurale. Deci tot atâtea planuri de organizare diferite. După care, în cele 500 de milioane de ani care au trecut din Cambrian până la… dumneavoastră, domnule, nu a mai apărut niciun tip major. Ba, dimpotrivă, multe au dispărut.

          Ca la tenis, toate privirile auditoriului se mutară „în celălalt teren”. Îl aţinteau pe inginerul genetician, în aşteptarea returnării loviturii. Acesta ezită câteva clipe, vădit pus în dificultate de problema ridicată. Chiar şi când începu să vorbească, o făcu cu mai multe ezitări şi poticneli:

          – Motivul pentru care… pentru care nu s-au mai ivit noi tipuri animale majore… Mda… problema este mai complexă şi… adevărat, numai în parte înţeleasă. Am descoperit relativ recent… nu de multă vreme… că dezvoltarea oricărui organism viu este păzită de grupuri de gene specializate. Sigur aţi auzit de ele: genele reglatoare. Un fel de… cum să spun… un fel de poliţai genetici care asigură respectarea planului. A planului genetic, desigur, conţinut şi codificat într-o componentă fixă a AND-ului. În perioada imediată de după apariţia lumii vii, aceste tipuri de gene nu existau, iar apoi au fost foarte puţine. Şi atunci, evoluţia… şi-a cam făcut de cap. Nu se ştie de ce… dar după acea perioadă scurtă de început… cea la care te referi, grupele de gene reglatoare au apărut în număr atât de mare, încât au blocat complet orice apariţie a unor noi planuri de evoluţie a lumii vii. Evoluţia s-a desfăşurat doar în limitele planurilor apărute până atunci.

          Adăugă gânditor, rupt parcă de realitatea aulei în care vorbea.

          – Nu am reuşit să găsim o explicaţie logică a acestui fapt…

         

         

         

          – Crezi că poţi opri inevitabilul cu astfel de strategii… primitive!? Mă dezamăgeşti! Credeam că suntem amândoi mult mai evoluaţi de atât! Din păcate pentru tine şi pentru… Marele tău Patriarh, realitatea voastră este pe sfârşite. Ne vom elibera de sub stăpânirea absolută, ce ni s-a impus fără măcar să ne fie cerut consimţământul, fără măcar să ne fie oferită vreo alternativă. Am fost creaţi să ne naştem sclavi, pe diferite niveluri de structurare. Dar a venit timpul să schimbăm toate acestea, să construim o realitate dreaptă, nestructurată, fără nicio ierarhie predeterminată.

          Am prevăzut de la început că vei introduce în creaţie informaţii care să blocheze direcţiile de evoluţie către entităţile superioare de tip nou. Te-am lăsat, pentru că astfel ai grăbit chiar tu desfăşurarea ordinii mele. Informaţiile tale au creat ele însele mecanismele ce au împins oamenii să evolueze rapid exact către ceea ce te-ai temut.

          Tânăra Wh îl privi cu dispreţ vizibil prin suprafaţa de separaţie a cristalului h’em. Prin interfaţa dintre Univers şi non-Univers, dintre realitate şi model informaţional. Chipul lui Yh părea împietrit. Trăsături tăioase îl făceau să se confunde întrucâtva cu cristalul…

         

         

         

          Vocea piţigăiată răsună oarecum victorioasă prin murmurele din aulă:

          – Din ceea ce spuneţi, înţelegem că lumea în care trăim a devenit una tare plictisitoare. E drept, la o scară de timp care nu ne afectează pe cei de faţă. Nimic nu se va mai schimba, nu!? Eventual mici… retuşuri.

          Înţepăturile studentului nu-şi atinseră ţinta. În loc să se înfurie, cum era de aşteptat, inginerul genetician zâmbi sigur pe el. Părăsi dintrodată pupitrul şi începu să se plimbe prin faţa primelor rânduri, vorbind şi gesticulând foarte agitat:

          – Scara de timp… He, he… Nici nu mai contează! Suntem cu toţii fericiţii martori ai unor vremuri măreţe. Sunt schimbări fundamentale care se petrec chiar sub nasul nostru. Mai precis… hi, hi… sub nasul meu. Da. Şi cu aceasta, dacă nu voi mai fi întrerupt, am să revin la tema conferinţei mele, la revoluţia pe care o vor determina noile noastre reuşite din laboratoare.

          Ştiţi cu toţii câte ceva despre istoria ştiinţei. Până acum aproape 4 secole nu avem multe evenimente notabile. Însă de la Newton încoace, omenirea parcă a înviat! Mai ales ultimele două secole ne-au adus la un nivel al cunoştinţelor şi tehnologiilor uimitor – şi, după părerea mea, inexplicabil! Şi ştiţi care este cea mai importantă consecinţă? Am înlăturat blocajul de care vorbeam. Da, drăguţilor, am devenit capabili în laboratoarele noastre să inactivăm genele reglatoare. Am scăpat de poliţia genetică! Drumul către evoluţie s-a redeschis. Şi nu numai atât: sunt în desfăşurare programe prin care dezvoltăm deja tipuri majore de fiinţe noi.

          Îşi umflă pieptul şi declamă:

          – Suntem mici Dumnezei!

          După ce aplauzele şi aclamaţiile se potoliră, ciudatul personaj plecă grăbit către pupitru. Trecu de acesta şi îşi continuă drumul până la scaunul unde îşi lăsase haina şi o geantă voluminoasă. O deschise cu un aer misterios. Căuta ceva. Din când în când se mai uita în sală, cu gesturi studiate, ca ale unui scamator. Când simţi că nivelul de curiozitate a atins o cotă adecvată, scoase pe masa de la prezidiu o mică cutiuţă placată cu plumb. Înşurubă într-un locaş al acesteia un mic dispozitiv. Apoi se întoarse către personalul ce asigura partea tehnică şi le făcu semn din cap. Imediat, luminile din aulă scăzură în intensitate, iar pe ecranul central apăru imaginea unei insecte ciudate, cu aspect cenuşiu. Din toate părţile corpului emitea o lumină albastră, foarte discretă.

          – Morimus funereus! se auziră aproape simultan câteva voci.

          – Mda, aşa pare, nu!? replică Lifshitz. Seamănă leit cu croitorul cenuşiu. Gândăcelul pe care îl întâlnim vara prin pădure. Dar aparenţele înşală. Prietenul meu din cutie este cu totul altcineva. Dacă am dispune de o cameră de filmat la nivel celular, aţi putea constata singuri că aveţi în faţă o specie unică pe Pământ. O specie stabilă, care, aşa cum anunţam deja, este o mică parte din poate cel mai important proiect al omenirii. Şi veţi vedea; nu exagerez câtuşi de puţin…

          Făcu un nou semn tehnicienilor sălii şi imaginea de pe ecran comută pe o prezentare ce începea cu o fotografie a conferenţiarului în laboratoarele institutului, urmată imediat de reprezentarea clasică a celulei vii, aşa cum apare în manualele şcolare. Se întoarse către aulă şi îl fixă pe studentul cu care se înfruntase. Arătă cu degentul spre ecran:

          – Poţi să-mi spui care este esenţa funcţionării acestui element fundamental al lumii postminerale?

          Tânărul avu un moment de ezitare:

          – Mă scuzaţi, dar nu îmi este clar ce doriţi. Doriţi să explic cum funcţionează celula vie!? Cred că mi-ar trebui câteva ore…

          – Nu, nu, nu! Vreau… esenţa-esenţei! Prin ce diferă o celulă vie de una moartă?

          – Aaa, vă referiţi la potenţialul electric de membrană şi la fluxurile ionice care îl determină?

          – Ex-act!

          Rudolf Lifschitz avu gestul jucătorului de golf care a reuşit să bage mingea în gaură din prima lovitură.

          – Ex-act! repetă el. Asta este esenţa vieţii pe care o cunoşteam: când fluxurile respective încetează, celula moare şi reciproc.

          Zâmbetul îi pieri brusc. Se încruntă:

          – Până acum!

          Îşi netezi părul care, din cauza agitaţiei, o luase complet razna. Apoi continuă pe tonul de conferenţiar:

          – Tot ceea ce ştiam până acum despre celula vie se baza exclusiv pe fenomene electrice care se petrec la nivelul membranei ce o înconjură şi o separă de lumea din jur. Sunt fenomene ce implică numai învelişurile electronice ale atomilor. Ca ordin de mărime dimensional, putem spune că totul se explică prin considerarea a ceea ce se întâmplă numai la scara 10-10 a Universului. Fenomenele nucleare, ce se petrec cu mult mai multă intensitate şi cu 4-5 ordine dimensionale mai „jos”, nu aveau nicio implicare în explicaţia pe care o dădeam existenţei şi funcţionării lumii vii.

          Un nou semn discret şi imaginea de pe ecran se schimbă. Lângă celula iniţială apăru reprezentarea unei celule cu mult mai reduse ca dimensiune şi cu o structură mult mai densă, ale cărei detalii nu se distingeau. În mod distinct însă, emitea o lumină albastră, catifelată.

          – Aveţi în faţă rezultatul unei munci titanice de multe decenii a unei echipe formată din mii de… „lifshitzi”. Am fost şi suntem oameni care ne-am dedicat vieţile unei singuri idei. Şi am reuşit! Prin modificări genetice de un tip cu totul deosebit, am reuşit în urmă cu circa un deceniu să creăm un nou element fundamental pentru structura vie. Este vorba despre celule care sunt ţinute în viaţă de fenomene ce se petrec la nivel nuclear. Fluxurile care le asigură existenţa şi funcţionarea sunt de natură nucleară. Lumina albastră reprezintă radiaţia Cerenkov emisă de astfel de sisteme ca urmare a reacţiilor ce se produc în interiorul lor.

          Părea, dintrodată, obosit. Parcă toate deceniile de cercetare neobosită se aşezaseră pe umerii cocârjaţi ai fanaticului cercetător. Doar ochii îi ardeau în fundul orbitelor…

          – Aşa cum spunea şi colegul dumneavoastră, mi-ar trebui poate zile întregi să vă explic cum se petrec toate în construcţia noastră. Cert este că, în deceniul care s-a scurs de la descoperirea noastră, am reuşit nu numai o stabilizare completă a celulei de tip nou, ci şi reconstrucţia oricărui tip de vietate din astfel de celule. Gândăcelul care locuieşte în cutiuţa din faţa dumneavoastră este numai un foarte mic exemplu.

          O studentă mărunţică din primele rânduri ţuguie buzele, bosumflată:

          – Dar de ce îl ţineţi în cutiuţa aceea urâtă? Sărăcuţul de el…

          Inginerul genetician o privi consternat.

          – Cum de ce? Chiar vreţi să fiţi radiaţi!?

         

         

         

          – Wh, realizezi ce faci!? Opreşte totul! Nu vei crea o altă realitate, aşa cum crezi. O vei arunca pe a noastră în bezna dinaintea tuturor începuturilor. Toate principiile ordonatoare vor fi anulate. Nu va mai exista nimic. Nici noi nu vom mai exista. Nu înţeleg cum de nu observi că singularitatea pe care o generezi nu mai permite existenţa ulterioară.

          Tânăra îl privea din cristal, cu acelaşi zâmbet dispreţuitor.

          – Priveşte-te, Yh! Eşti incapabil de orice schimbare. Ce vrei tu să păstrezi!? O existenţă în care cu toţii suntem elemente atât de limitate? Îţi este frică… ba nu, îţi este groază de libertate! Eşti jalnic…

          Începu să râdă isteric.

          – Şi, oricum, nimic nu mai poate fi schimbat. Oamenii sunt pe cale să atingă nivelul de entitate superioară, să capete ceea ce merită: accesul la propria creaţie. Să hotărască singuri…

         

         

         

          – Aţi creat în laboratoare chiar şi… ăăă… oameni nucleari!?

          Sub ochelarii mari ai studentului, ochii păreau că s-au dilatat mai mult chiar decât imensele lentile.

          – Oameni!? exclamă surprins Lifshitz. Eşti… copil, drăguţule! Am depăşit de mult acest stadiu. Sau crezi că ne-am oprit ca să te aşteptăm pe tine să termini studiile!?

          – Şi unde… unde sunt!?

          – Cum unde!? Sunt printre noi! Ei sunt… lumea de mâine!

          O linişte adâncă parcă se materializase în imensa aulă. Ca o ceaţă neagră, un fel de groază nedefinită se strecurase în sufletele celor prezenţi. Studenţi, profesori, cercetători, oficialităţi; cu toţii conştientizau un singur lucru: nimic nu va mai fi cum a fost…

          – Mulţi lucrează alături de noi la dezvoltarea următorului nivel de fiinţă vie. Căutăm împreună acele modificări genetice care vor conduce la celule vii cu funcţionare la nivel subcuantic. Iar acesta va fi finalul muncii noastre. De fapt… al evoluţiei. Oameni constituiţi din astfel de celule, prin capacitatea energetică de care vor dispune, vor fi capabili să curbeze spaţiu-timpul după dorinţă. Vor putea deci să călătorească instantaneu oriunde, în spaţiu sau timp. Şi vor fi, desigur, nemuritori.

          Aceşti urmaşi ai noştri vor fi cu adevărat… Dumnezei!

         

         

         

          O vibraţie foarte înaltă între multe altele… Sau poate numai o formă de manifestare a realităţii structurate. Pentru că numai puţine entităţi puteau să o perceapă..

          – De acum nu mai sunt Marele tău Patriarh. Şi nici tu nu vei mai fi Yh. Vom fi Unul si Totul. Ai dovedit că ai atins nivelul de conştiinţă cu care să-ţi depăşeşti partea întunecată. Ai dovedit că vei fi un câştig al integrării.

          – Am totuşi o nelămurire, vibră informaţia pură ce încă mai reprezenta un Yh individualizat. Dacă nu aş fi reuşit, ai fi permis distrugerea realităţii?

          – Nu există nicio posibilitate să intervin în vreo creaţie sau într-un Univers. Vei afla după integrare că orice intervenţie înseamnă o încălcare a principiilor canonice de structurare. Nivelurile s-ar fi amestecat, cu acelaşi rezultat: apariţia singularităţii finale.

          – Aşadar a fost cât pe ce…

         

         

         

          Cicloane de gaze acide mătură astăzi suprafaţa pustie a celei de-a treia planete a Sistemului Solar. Apa s-a retras spre poli, în calote glaciare cu o grosime impresionantă.

          Privind imaginea, oricine s-ar îndoi că armonia tinde aici spre limita superioară permisă de principiile canonice ale Universului. Doar dacă ar putea percepe totul la nivel informaţional. Structuri minerale perfect ordonate, lipsite aproape de orice evoluţie, se împletesc perfect într-un edificiu superb, ierarhizat după reguli precise. Uniformitatea şi echilibrul par să fie caracteristicile principale.

          Dar cine să mai privească?

          Nimic nu aminteşte că în urmă cu mai puţin de un mileniu aici era un mic Paradis. Doar câteva radiaţii electromagnetice, care încă rătăcesc prin acest Univers unic în felul său, mai conţin în modulaţiile lor urletele disperate ale unei civilizaţii umane supraevoluate. Câţiva indivizi disperaţi şi solitari, cu o alcătuire diferită de a celor câteva vietăţi răzleţe care au mai rămas pe lângă ei, se sting încet, pârjolind pământul în jurul lor şi otrăvind totul cu respiraţia lor radioactivă…

          Dar cine să le mai audă!?

         


[1] Se citeşte „Iah”…

[2] Se citeşte „Veh”…

Wilhelm von Paul

Wilhelm von Paul

Mircea Bărbuceanu s-a născut pe 17 martie 1969 în Piteşti. Este profesor de fizică la Universitatea din Piteşti, traseul către această meserie fiind aproximativ liniar şi continuu: liceul de matematică-fizică Nicolae Bălcescu Piteşti (Brătianu, din anii ’90), Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, doctor în Ştiinţe Inginereşti. Testând diverse metode pentru a penetra scutul mental al studenţilor epocii Facebook, începând din 2012 are ideea de a apela la literatura SF, de a ascunde cunoştinţe ştiinţifice serioase într-un „ambalaj” frumos, care să păcălească bariera ridicată în faţa rigidităţii unei prezentări academice. „Ca un medicament! şi-a spus. Amărăciunea substanţei active este disimulată de substanţe de adaos, cu gusturi şi culori atrăgătoare. Doar aşa putem să înghiţim amarul medicament, spre binele nostru...”. Prima lucrare „serioasă” apare în 2013, în Nautilus: nuvela Magalhaes 2519 – Corabia. Apar apoi succesiv încă patru părţi (Vortexul, Transfonul, Jocul Timpului şi Compromisul), care conturează primul ciclu al unei călători în „jurul” Universului, începută la exact un mileniu după cea a lui Magellan în „jurul lumii”. Urmează nuvela „Experiment crucial”, publicată, de asemenea, de Nautilus, inspirată de isteria neo-caragialescă a sfârşitului lumii în 21.12.2012. Mai recent, începând cu numărul din noiembrie 2014, Nautilus publică nuvela în patru părţi „Cronica experimentului de mâine”, în care este descris un model al nivelului fundamental al universului, fără a face rabat de la acţiune, personaje şi un final palpitant şi neaşteptat. Începe apoi să publice sub pseudonimul actual: Wilhelm von Paul, numele străbunicului matern. Tot Nautilus publică un eseu născut în urma unor discuţii mai pătimaşe cu colegi universitari („Cui i-e frică de… Scriitorul de Sf?” – decembrie 2014), o scurtă nuvelă SF de suflet, Picături de magie, şi o alta care surprinde relaţia complicată dintre fizician, societate şi natură: Cathedralis. Sfârşitul anului 2015 şi începutul lui 2016 marchează şi începutul colaborării cu Gazeta SF, care publică în paginile sale virtuale nuvelele Umbrele din Maglavit (din categoria Sf-caragialesc – premiul lunii) şi ulterior Panaceul (locul al doilea) …

More Posts