Gliese…

O planetă aflată la 20 de ani lumină de Pământ, prinsă în gravitaţia unei stele de 3 ori mai mici decât a noastră, stea ce împrăştie o frumoasă culoare roşie.

Orbita ei în jurul acestui astru este la distanţa potrivită ce permite apei să existe în formă lichidă, masa ei este de 7 ori mai mare decât a Pământului iar un an durează 36 de zile terestre.

Ştirile astea au apărut demult în media iar eu am memorat cantităţi mari de date legate de acest subiect.

Acum îmi prindeau bine asemenea cunoştinţe pentru că mă ajutau, cel puţin la nivel mental, să evadez de pe o planetă ce, în câteva minute, a pierdut tot avantajul tehnologiei dezvoltate în sute de ani.

Pe scurt, s-a dus dracului tot după o furtună solară cataclismică în 2012.

Au picat comunicaţiile, toate bazele de date, tranzacţiile online, sateliţii de securitate.
S-au prăjit până şi cablurile ce transportau curentul electric, centralele nucleare, mare parte din culturile agricole.

A fost o nebunie generală în acel an, un haos ce nu  putea fi stăpânit de către autorităţi.

Ce naiba puteau face ele?

Toată lumea a ieşit pe străzi în momentul în care foamea a început să îşi arate colţii în fiecare locuinţă.

S-au dizolvat rapid toate regulile ce făceau ca o societate, un stat, să existe.
Nu îmi amintesc cu plăcere de vremurile alea.

Aveam 37 de ani şi eram medic generalist.

Practicam într-un cabinet în care eram şi manager iar lucrurile mergeau destul de bine pentru mine.

Îmi făceam permanent timp pentru cele două mari pasiuni ale mele: tenisul şi cărţile.

Asta până când un fenomen spaţial feroce mi-a luat tot acest echilibru. Sincer să fiu, într-un fel mă bucur că s-a ajuns aici pentru că societatea se aliena permanent şi profund.

Nimeni nu mai gândea, totul se reducea la o apăsare pe butoane.

S-au dus în măsa toate tastele din lume.

Acum să vă văd deştepţilor!

Odată cu disoluţia autorităţilor au început să apară clanuri ce încercau să îşi impună supremaţia.

Multă violenţă şi mult sânge a văzut planeta asta, cică norocoasă prin faptul că găzduieşte un fenomen evolutiv ciudat numit viaţă, în cei 10 ani care au trecut de la marea furtună.

Nu ştiu ce populaţie mai are acest sanctuar ascuns de ferocitatea spaţiului acum dar având în vedere rata deceselor naturale şi  provocate cred că nu mai suntem mulţi reprezentanţi ai celor mai evoluate mamifere.

Eu m-am adaptat relativ uşor la aceste condiţii pentru că, odată cu dispariţia disciplinei pe care mi-am impus-o ca membru respectabil al societăţii, am devenit o fiară gata oricând să ucidă.

Şi în câte moduri puteam face asta, cunoscând anatomia unui corp fragil, plin de puncte slabe…

Nu sunt împăcat cu ceea ce am făcut dar am fost forţat.

Singurele fiinţe pe care le-am protejat şi le-am tratat au fost copiii.

Am avut o judecată clară din primele clipe de agonie ale civilizaţiei asupra necesităţilor mele pe termen lung, aşa că am jefuit constant  multe depozite de medicamente.

Am ascuns toată această comoară într-un fel de fortăreaţă pe care mi-am construit-o mai mult în glumă înaintea dezastrului planetar.

Citind foarte multă literatură gen  ficţiune am început să fiu obsedat de apocalipsă, aşa că mi-am ales ca hobby proiectarea şi execuţia unui adăpost impenetrabil.

Doctor nebun…

Acolo am adus toţi copiii pe care i-am putut salva şi am avut grijă ca ei să aibă cele necesare supravieţuirii.

Am acum o mică armată de puştani gata să moară pentru mine.

Meditez la toate astea în patul meu mare.

E timpul să mă trezesc şi să execut rutina zilnică.

Verific în primul rând uşa principală din oţel masiv, apoi stocul de medicamente.

Nu am prea multe. Câteva porcării de siropuri expectorante, ceva antibiotice şi un dezinfectant pentru plăgi.

Trec apoi la provizii.

Deşi ştiam că nu am de nici unele deschid din reflex uşa depozitului.

Nici o surpriză.

Totul se consuma repede atunci când  făceam rost de mâncare.

Prindeam noi tot felul de animale şi aşa reuşeam să mai păcălim subnutriţia pentru ceva timp.

Ne aventuram afară doar când era absolut necesar.

Sunt multe pericole.

De la semenii noştri transformaţi în brute până la radiaţia solară care a devenit mult mai intensă deoarece explozia infernală a făcut găuri mari în stratul de ozon.

Cel puţin ăsta era modelul teoretic al consecinţelor furtunii solare de o asemenea intensitate.

Noi suntem într-o zonă protejată cumva deoarece mare parte din biosferă s-a conservat şi a urmat calea evoluţiei naturale.

Asta era explicaţia pe care am dat-o eu condiţiilor în care trăiam acum. Neavând cum comunica, îmi imaginam că în alte părţi dezastrul era mare.

În lipsa criminalului clasic, omul, tot felul de vietăţi au început să se înmulţească exponenţial.

Parcă şi Natura a pierdut orice mecanism de reglare al lanţului trofic.

Erau specii ce începeau să devină omniprezente.

– Neaţa, prietene. Ce tot o freci la rece pe aici?

Glasul lui  Raab, cel mai apropiat ca vârstă de mine dintre toţi.

E un tip înalt, brunet şi extrem de dezinhibat în limbaj şi comportament.

– Neaţa. Mă uit poate au apărut ceva fripturi din senin în  vastele mele frigidere. Răspund eu privind îngândurat spre următoarea încăpere, cea a armelor.

– Suntem pe sponci în ceea ce priveşte resursele dar am vorbit aseară cu toţii şi am hotărât să facem o expediţie de aprovizionare. Poate aşa mai socializăm şi noi.

A urmat un râs zgomotos.

– O idee foarte bună. Hai să o ştergem de aici şi să organizăm o ieşire.

*

Gliese…

O planetă aflată în constelaţia Lira ce pare a nu avea o mişcare de rotaţie în jurul axei sale, fiind blocată permanent cu o faţă întunecată şi una luminoasă.

Primeşte cam o treime din energia stelei pitice roşii în jurul căreia orbitează şi se presupune că are o atmosferă subţire de dioxid de carbon.

Pe bune, mă obsedează planeta asta.

Îmi vin în minte toate aceste date pentru că am studiat-o mult timp.

Acum însă nu era cazul să mă las purtat de vise. Eram un animal gata de vânătoare, un om care ucidea, fără să clipească, orice.

– Avem 3 săptămâni de când nu am mai ieşit. Zic eu. Ce dracu e dunga asta pe cer?
Mă privesc toţi uimiţi.

– O fi din cauza câmpului magnetic dereglat.

– Pe dracu. E clar că apar tot felul de fenomene pentru  care tâmpiţii ăia de savanţi, dacă mai sunt în viaţă, ar găsi imediat o explicaţie prin calculele lor ciudate.

Asta glăsui Raab, omul care a avut mereu mari dificultăţi în şcolarizare. De aici aversiunea lui faţă de ştiinţă şi de cei care o stăpâneau.

Eu însă nu sunt aşa convins ca el că astea sunt treburi de savant. Ne afectează pe toţi şi cu cât mai repede vom găsi o explicaţie cu atât vom şti mai multe pentru a ne proteja şi adapta.

Un şuvoi incandescent străbate cerul planetei.

– Îţi dai seama ce nopţi faine am pierdut stând ca râmele sub pământ, încorsetaţi în coşciugul ăla de adăpost?

– Preferai să stai ca omul cavernelor la foc, cu parul în mâini? Răspund eu ironic

– În mod sigur vine de la Soare toată această plasmă.

Era corectă observaţia.

Dunga asta ciudată pleca de pe astrul nostru supărat, dar unde naiba se sfârşea?

În adăpost am un telescop cu care studiam cerul în vremurile normale.

Decid că, după ce vom găsi provizii, mă voi ocupa de misterul ăsta.

Intru în starea de luptă şi de atenţie sporită necesară vânătorii.

Mă simt ca un om preistoric, cu arcul ăsta primitiv în mâini şi cu un cuţit de mari dimensiuni legat de centură.

Mergem pe un drum amenajat de noi până în zona în care ştiam că se află un lac mare, plin de tot felul de vietăţi.

Imediat ce ajungem acolo ne dăm seama că s-au schimbat multe.

Lacul era mai mic şi nici nu mai găzduia o mare populaţie de peşti ca până acum.

Pe unul din malurile sale am descoperit urme puţine.

E clar că nici animalele de pe aici nu îl mai vizitau aşa des.

– Ce naiba se întâmplă ? Şoptesc eu.

– Se pare că începe să ne părăsească vânatul, dar oare care o fi cauza?

– În mod sigur are legătură cu fenomenul ăsta ciudat. Nu uitaţi că prioritatea noastră acum e hrana, aşa că haideţi să nu stăm degeaba.

Ne-am separat în echipe.

Eu acţionez din reflex, pe baza automatismelor formate în timp.

Mintea mea e invadată de acest fenomen misterios ce dă un plus de magie unui cer prea liber în timpul zilei.

Abia aştept să ajung la adăpost şi să calibrez telescopul meu.

*

Totul devine negru şi aud în difuzoare vocea generalului Turnero:

– Personalul medical în camera de primire. Cod roşu. Repet: personalul medical în camera de primire. Cod roşu.

S-a deblocat automat stimulatorul neural ce îmi permitea să trăiesc tot felul de fantezii, maşina noastră de vise la care fiecare avea acces câteva ore pe săptămână şi am avut nevoie de câteva minute să îmi revin.

Alarma urla în toată baza, lumini roşii clipeau peste tot.

„Rahat! Iar a avut loc o ieşire care s-a terminat prost pentru noi.”

Nu ştiu de ce naiba contau ăştia pe mine ca medic pentru că specialitatea mea, medicina generală, era net inferioară somităţilor de pe aici.

Colegii mei mă priveau de sus tot timpul şi nu prea înţelegeau ei ce rol aveam eu în personalul medical.

Am încercat în zadar să le explic că, uneori, în medicină, ca şi în viaţă, trebuie să te dai un pas înapoi şi să priveşti în ansamblu.

Râdeau până şi de modul meu clasic de lucru: fără aparate, fără investigaţii complicate, doar cu o dotare minimă şi cu nivelul meu de vedea clar acolo unde ei, din cauza amănuntelor pe care le transformau în principii, se încurcau.

Fiecare avea gradul lui de aroganţă deoarece am fost selecţionaţi dintr-o masă de miliarde de oameni pentru a executa o misiune plină de neprevăzut.

Suntem primele fiinţe umane pe Gliese.

Imediat ce senzaţia de ameţeală m-a părăsit am fugit spre camera de gardă.

Acolo, întinşi pe câteva tărgi, erau 7 soldaţi.

Nu aveau leziuni externe, prezentau doar o culoare violacee a feţei şi o stare de inconştienţă ce imediat a fost etichetată drept comă profundă.

– Puls 40, tensiune arteriala 70/30 mm Hg, frecvenţă respiratorie 8/minut, reflexe pupilare păstrate, areactivi la orice stimuli.

– Începem intubarea şi stimularea cardiacă extracorporală.

– Linie venoasă, glucoză, manitol şi dexametazonă. În mod sigur au edem cerebral.

– Ştie cineva ce dracu s-a întâmplat?

Astea erau cuvintele pe care le auzeam eu ca prin vis.

De la intrare, privirea mea a căzut pe câteva puncte minuscule pe care fiecare dintre comatoşi le prezenta la baza gâtului.

– Vreau un scanner rapid acum. Urlu eu.

Înainte să fiu luat la mişto sau contrazis am început să turui:

– Uitaţi-vă la semnele astea. Le au toţi. Recomand izolarea secţiei până ne lămurim. E posibil să fie un parazit. Executarea!!!

I-am cucerit cu siguranţa mea, deşi eu habar nu aveam cu ce ne confruntam.

În câteva fracţiuni de secundă a fost instituită carantina fizică şi biologică.

Un imens câmp de forţă impenetrabil a sigilat toată zona iar cei din interior au îmbrăcat costumele speciale în timp record.

Am preluat din mers conducerea operaţiunilor.

S-au recoltat probe biologice şi a început scanarea.

În general, când am avut parte de victorii nu am făcut mare caz dar zâmbetul ce a luminat moaca mea după ce am avut primele imagini a fost o lovitură grea pentru orgoliul colegilor mei.

În ventriculii cerebrali ai pacienţilor erau structuri ciudate, neconforme cu anatomia umană.

– Sunt paraziţi sau larve sau cine ştie ce căcaturi de bacterii necunoscute.

– Frumos diagnostic. Asta aţi învăţat la academie sau sunt halucinaţii ale unui creier în sevraj?

– Mi se rupe de clasificările voastre. Nu e normal ceea ce vedem şi până faceţi voi un diagnostic diferenţial, colegii noştri laţi, aici de faţă, s-ar putea să prindă aripi. Vă amintesc faptul că eu sunt cel mai mare în grad şi cum situaţia asta ameninţă securitatea bazei cer permisiunea de a prelua comanda acestei unităţi medicale. Domnule general Turnero, primesc aprobarea?

După câteva secunde, în difuzoare se aude vocea comandantului suprem.

– Sunteţi sigur de ceea ce spuneţi?

– Afirmativ. Răspund eu încercând să par detaşat.

– Aveţi mână liberă dar în caz că situaţia scapă de sub control, aplicăm protocolul de urgenţă. Succes!

Un pocnet sec a pus capăt discuţiei.

Soarta tuturor era în mâinile mele deoarece orice breşă în securitate era rezolvată prin dezintegrare.

– Activaţi ghetele magnetice şi legaţi pacienţii. Domnilor, vreau gravitaţie zero în 30 de secunde.

Avantajul armatei era disciplina.

Tot ceea ce am cerut s-a realizat fără întrebări sau proteste.

– Cât timp menţinem starea asta?

O voce feminină, caldă, armonioasă.

– Până vă voi da eu ordin, scuze, până vă voi ruga eu să reveniţi la normal, domnişoară.

Mereu trebuie să fii galant cu femeile, nu?

Mai ales pe o planetă străină, într-o bază izolată, unde concurenţa era mare.

Nu ştiu cât timp a trecut dar în momentul în care pacienţii au început să respire normal iar monitoarele au anunţat normalizarea funcţiilor vitale am ştiut că decizia mea a fost corectă.

– Sunt ai voştri acum, dragi colegi. Eu mi-am terminat magia, aşa că vă rog să mă scuzaţi. Mă duc să scap de sevraj.

*

Gliese…

O planeta cu atmosferă de CO2, densă, care stabilizează clima, nu colapsează, ba, mai mult, e chiar suficient de dezvoltată pentru a da naştere unor fenomene meteorologice ca ploaia.

Din modelul teoretic propus de savanţi am remarcat faptul că existau oceane imense, nori de CO2 îngheţat la altitudini mari iar curenţii de aer sau ce naiba o fi acolo aveau capacitatea de a distribui căldura astfel încât temperatura era constantă chiar şi pe partea întunecată a acestei planete deosebite.

Nu ştiu de ce în fiecare zi îmi zboară mintea către aceasta structură cosmică.

Vânătoarea noastră a fost încununată de succes dar tot ceea ce am văzut ne-a confirmat ideea că mediul se schimba.

Nu mai aveam aşa multe opţiuni. Animale erau mai puţine, vegetaţia începea să prindă o stranie tentă roşie, semn că fotosinteza intra în grevă.

Am ajuns la adăpost şi am împărţit tot ceea ce am ucis în raţii suficiente să ne ajungă 2 săptămâni.

Eram 6 cu toţii.

2 adulţi, 3 adolescenţi şi un copil.

Aveam grijă unii de alţii iar între noi s-a legat o relaţie profundă de prietenie şi de suport, relaţie ce nu ne lăsa pe nici unul să o luăm razna.

Când am terminat rutina pe care ne-am impus-o după o astfel de expediţie i-am convocat pe toţi în sala principală, unde, după o masă modestă, am propus un plan pe termen lung.

– Dragii mei, aţi văzut  astăzi fenomenul ciudat ce inundă cerul. Sunt convins că stă la baza modificărilor ce au loc în biosfera din această parte de lume unde noi încercăm să supravieţuim. Eu voi petrece noaptea asta afară, încercând să-mi dau seama ce anume se întâmplă dar am o bănuială destul de sumbră. S-ar putea să nu avem altă opţiune decât să părăsim această bază pentru că mai devreme sau târziu vom rămâne fără hrană.

– Şi unde anume vom merge?

– Nu ştiu. Vom fi permanent în mişcare.

– Are dreptate căpetenia noastră. Spuse Raab râzând. Adevărul e că începeam să mă plictisesc aici. Ce farmec are viaţa sub pământ? Dacă plecăm avem şansa de a ne face o idee asupra condiţiilor în care vom fi obligaţi să trăim de acum încolo. Oricum, eu cred că totul se va duce dracului cât mai curând aşa că, decât o agonie în adăpostul ăsta, mai bine o moarte frumoasă într-un peisaj inedit.

– Domnule Raab, unde vom dormi dacă vom fi mereu pe drumuri? Întrebă Karl încruntat.

Săracul copil. Viaţa dură pe care o ducea nu l-a făcut să piardă din inocenţă şi din speranţa că totul va fi bine pentru el.

– Îţi vom face un pătuţ special. Spun eu strângându-l în braţe. Stai fără grijă micuţule.

Am cuprins cu privirea toată această echipă ciudată şi am realizat că în orice clipă voi putea pune mai presus vieţilor lor decât supravieţuirea mea.

M-am transformat forţat într-un tip dur dar pentru aceste fiinţe aveam cea mai mare compasiune din lume.

„Morţii măsii de situaţie. De ce dracu ne e dat să trăim vremurile astea?”

Mi-am luat telescopul şi am ieşit să studiez cerul unei nopţi cruciale pentru noi.

Am petrecut timp îndelungat cu ochii în lentile pentru că ceea ce vedeam ar fi dat fiori oricărui savant.

Întâi de toate, banda de plasmă pe care am zărit-o dimineaţă se micşorase destul de mult astfel încât luminozitatea ei nu penetra puternic în întunericul de pe planetă.

M-a lăsat fără cuvinte modul în care era dispusă.

Pleca de pe Soare, avea un punct de contact cu Mercur, apoi cu Venus, depăşea Pământul pentru a atinge delicat Marte, străbătea centura de asteroizi pulverizând orice bucată de rocă, poposea pe Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun apoi făcea cale întoarsă direct către astrul de pe care a pornit.

Era o uriaşă centură de foc ce înconjura un  mic glob albastru hoinar, pe suprafaţa căruia  conştiinţele unor mamifere evoluate încercau să înţeleagă misterele Universului.

*

Ca un medic plin de grijă pentru pacienţi cum mă consider a fi, mi-am îmbrăcat halatul ce îl aveam de câţiva ani, mi-am pus la gât stetoscopul la care nu renunţasem pentru nici un aparat modern sofisticat şi am plecat să vizitez fiinţele pe care le-am salvat cu câteva ore înainte.

Sunt foarte curios dacă au rămas cu sechele.

Sincer să fiu, mă interesează foarte tare modul în care au fost infestaţi deoarece costumele în care noi ieşeam înafara bazei erau impenetrabile.

Am avut multe plângeri de la soldaţi.

Gravitaţia este de 2 ori mai puternică decât acasă iar echipamentul standard pentru deplasări făcea orice pas extrem de dificil. Ca şi consecinţă, viteza de reacţie în cazuri de luptă era mică. Noroc că nu au fost asemenea situaţii până acum.

Ajung la spitalul ce găzduia tot felul de defecţi şi ating tandru butonul de anulare al câmpului de forţă prevăzut în protocolul de securitate.

Am acces imediat.

Saloanele erau mici, sufocate de noianul de monitoare şi scanere complexe. Între aceste bijuterii ale tehnologiei moderne abia se zăreau cei pentru care noi respiram: pacienţii.

Am intrat ca un star de cinema la o gală de premii. Pe mutra mea deosebită am afişat un zâmbet imbecil care ascundea însă o mare concentrare şi un mare respect pentru trupul uman.

Nu am mai fost luat la mişto şi asta îmi dădea o satisfacţie extremă.

Execut un examen clinic minuţios aşa cum m-a învăţat mentorul meu în medicină, cel care m-a ţinut un an în umbra lui şi de la care am învăţat principiile consultaţiei clasice: anamneză profundă, inspecţie, palpare, percuţie şi auscultaţie.

Sunt singurul care mai practică aşa ceva.

Aduc un suflu arhaic unei ştiinţe prea încorsetată în tehnologie.

Sunt extrem de mulţumit să constat că starea celor 7 este normală.

Fără nici un cuvânt părăsesc clinica şi mă îndrept spre centrul de comandă.

Deşi eram pe planeta asta de câteva luni terestre, ani în timpul de pe Gliese, nu am fost prea des în locul ce reprezenta creierul bazei.

De data asta însă mi se permite accesul la nivel înalt. Sunt primit sub o minunată cupolă transparentă, scăldată într-o lumină roşie.

Generalul Turnero mă aşteaptă, sprijinit de unul din fotoliile mari ce erau din belşug în încăpere.

– Să trăiţi, domnule general! Rag eu salutând regulamentar.

– Ajunge cu asta. Vorbim neoficial acum, uităm de protocol, te rog. Spuse el cu un glas obosit.

Mi se părea din cale afară de ciudat să îl aud rostind cuvintele astea.

El e un tip înalt, sportiv, un dur ce nu lasă niciodată garda jos şi care doarme cu regulamentul sub cap, cel puţin aşa era legenda.

– Domnule general, nu pot nici măcar la nivel utopic să concep situaţia în care eu mi-aş permite să vă tutuiesc.

– Cum vrei. Spune-mi, cum dracu ţi-a venit ideea aia azi? De a menţine pacienţii într-un mediu fără gravitaţie.

– Nu ştiu. Am avut un impuls de moment. Totul aici e legat de gravitaţie, ştiţi foarte bine.

– Rar am văzut pe cineva cu atâta curaj.

Zâmbi uşor şi continuă.

– Ai avut o sclipire ce pe mine m-a convins de multe. De asta te-am chemat aici. Să te consult într-o situaţie delicată.

„O fi bolnav omul de fier şi nu are încredere în colegii mei. Asta ar fi ceva deosebit”

– Te rog să mă urmezi. Vreau să îţi arăt ceva.

„Clar. Nu are nevoie de mine ca medic”

Am plecat spre camera ce recepţiona datele de la cei 3 sateliţi instalaţi de noi în jurul planetei.

Erau imagini minunate. În partea luminoasă se vedeau oceanele şi cele 4 continente mari.

Unul din ele se pierdea în misterul şi imensitatea părţii întunecate.

La un semn al generalului, unul din cei care coordonau operaţiunea a calibrat senzorii în infraroşu şi atunci m-a apucat pe mine groaza.

– Domnule…Dar…Asta este o…

– O migraţie, dragul meu doctor nonconformist. În sfârşit viaţa inteligentă se arată în toată splendoarea ei. După cum vezi, contrar tuturor aşteptărilor, e ascunsă în partea ce nu primeşte razele roşii atât de frumoase ale acestei stele.

– Dar unde naiba se duc toţi?

– Nu ştim. Se pare că au un punct unde se adună. Încercăm să luăm contact cu ei şi emitem pe toate frecvenţele dar uite ce primim înapoi.

Difuzoarele au redat instantaneu un zgomot ce a declanşat în mine cele mai severe anxietăţi.

Era un urlet continuu, înfiorător.

Aşa ceva am mai auzit doar pe Neptun, planeta cu cele mai puternice vânturi din sistemul nostru solar.

– Vă rog, opriţi nebunia asta. E clar că nu ne recită poezii. Spun eu încercând sa îmi revin. Cum arată vecinii noştri?

– Din ce am reuşit să vedem sunt mici, cam un metru jumătate lungime şi înălţime, rapizi, musculoşi. Sunt încă ascunşi în întuneric şi nu-i putem fotografia dar cert e faptul că au o organizare impecabilă. Se deplasează spre punctul de întâlnire în grupuri de cate 20. Per total am estimat un număr de aproximativ 100.000 de exemplare.

– Avem o problemă de securitate în cazul în care ar pune la cale un conflict armat cu noi?

Aici am rămas din nou mut. Generalul din care eu făcusem un idol în academie a dat din umeri şi pentru câteva fracţiuni de secundă nu a mai putut ascunde teama ce-l bântuia.

Eu nu am mai insistat.

– Domnule general, de ce îmi arătaţi toate astea mie?

– Pentru că tu poţi avea soluţia la problema asta. Modul tău de a acţiona corect din instinct ne poate scăpa pe toţi acum de un război în care avem cel mai mare handicap: nu cunoaştem inamicul. Te las să meditezi. Te rog vino cu o soluţie. În situaţia de faţă voi aproba orice acţiune care ar duce la evitarea contrelor armate.

Ăsta era nebun? Cum dracu să suplinesc eu minţile experimentate ale strategilor militari?

Am înţeles foarte clar ce voia de la mine: doza mea de nebunie.

Îmi cerea voalat sa acţionez aşa cum gândesc: instinctual, eludând regulile.

– Vă rog să îmi permiteţi să mă retrag. În cel mai scurt timp veţi fi informat asupra planului meu. Rostesc eu sobru.

– Permisiune acordată.

*

Gliese…

O planetă pe care nu există împrăştierea Rayleigh. Drept consecinţă radiaţia stelei  pătrunde adânc în atmosferă.

Un an acolo durează o lună în timpul nostru.

Am un regret profund pentru faptul că telescopul meu nu o poate vizualiza. La cât mă obsedează planeta asta aş fi meritat să o pot vedea.

– Ai grijă cum mergi, nu mai visa.

Vocea lui Raab mă trezeşte din reverie.

Suntem pe drumuri de câteva zile şi ceea ce vedem ne confirmă temerile. Are loc o migraţie a faunei spre un punct necunoscut.

Vegetaţia e din ce în ce mai rară, frunzele copacilor au dispărut, iarba la fel.

Peste tot sunt urme de animale după care noi ne ţinem cu precizie.

La nivel simbolic era chiar o ironie. Cele mai evoluate fiinţe se lasă călăuzite de instinctele unor specii inferioare.

E singura noastră şansă de a supravieţui acum.

Urmăm cursul unui râu mic.

E o temperatură suportabilă atât ziua cât şi noaptea.

Am mers într-un ritm alert, încercând permanent să facem rost de provizii.

Într-un final ajungem la ceea ce a fost o autostradă de mari dimensiuni. Ne-am oprit la marginea ei, pe unul din sensuri, să ţinem sfat.

– Ce dracu facem? Întreb eu nehotărât.

– Cum ce? Răspunse Raab. Mergem în oraş să ne distrăm. Vă rog să mă ascultaţi. Poate găsim chestii folositoare.

– Tentaţia e mare. Dar merită riscul? Totul e mort. Ce naiba speri că vom găsi pe acolo?

– Nu ştiu. O fărâmă de umanitate. Eu mă duc.

Ştiam cât e de căpos aşa că i-am făcut concesia asta.

– Bine. Mergem toţi.

Am pornit pe această fâşie de beton, având premoniţia unui dezastru.

Erau multe maşini distruse, cadavre carbonizate, pete de sânge închegat pe jos, urme de cauciuc ars.

Într-un final zărim ruinele unui oraş mare.

Singurul fericit era Raab.

– Domnilor, să mergem către civilizaţie. Fac eu cinste cu cina.

*

Şocat de ceea ce am văzut, intru în camera mea.

Luminile se aprind automat iar computerul mă salută cu o voce metalică.

– Bună seara sau bună ziua sau ce naiba o fi acum, domnule.

Râd sec.

– Câte porcării ai învăţat de la mine…

– Porcării? Definiţi, vă rog, termenul.

– Las-o baltă .Nu am timp de cursuri. Mă duc la duş. Apă rece, te rog.

Aşa sunt eu: îmi plac duşurile reci şi la propriu şi la figurat.

Nu e cazul să fac economie acum. Las stropii să mă îmbrăţişeze.

Încerc să mă concentrez, să rezonez cu cele mai adânci instincte ale mele, în speranţa că o idee genială mă va ajuta să concep un plan.

Cum morţii măsii să abordez situaţia asta?

Hipotermia începe să mă afecteze dar nu mă las pradă instinctului de conservare aşa că o ignor.

Perversă chestie.

Frigul seduce, modelează, e generator de halucinaţii dar iţi conferă în schimb un contact intim cu temerile ancestrale din subconştient.

Mintea mea e bântuită doar de concertul pe care mi l-a prezentat generalul.

Rezonez cu el, încerc să îl ordonez, să îl percep fără să mă las dominat de anxietate.

Sunt sunete cu diferite tonalităţi dar una dintre ele urmează un tipar.

Mă concentrez asupra ei.

Memorez toate caracteristicile.

În momentul în care mă las invadat de toată această comunicare stranie pentru mine, ca fiinţă  străină de această lume, leşin ca o fată mare într-o garnizoană de soldaţi.

Mă trezesc într-o multitudine de lumini şi culori.

– Ce eşti tu?

– O mare pungă de apă.

– Cine eşti tu?

– Om.

– Om te vom numi. De unde vii?

Nu ştiu ce punct de referinţă să descriu aşa că proiectez în conştiinţa mea imagineaNorului  Ort.

– Unde este asta?

– Departe…

– Ce cauţi aici?

– Salvarea…

– Arată-ne.

Atunci am simţit în interiorul meu un declic. Toate anxietăţile mele, toate speranţele, toate visele, toate momentele mele deosebite, de la excese de orice fel până la tandreţea după care tânjeam permanent au fost expuse ca un cadavru pe o masă de disecţie.

Mă las invadat, analizat, explorat.

Prezint unor fiinţe ciudate toată umanitatea mea.

Feedback-ul vine imediat.

Mi se induce o stare de, nu ştiu cum să o definesc, dar cred că supunere e cuvântul potrivit.

Apoi am revelaţia unei presiuni infernale.

Nu pot suporta asta.

Parcă fiecare atom din care sunt construit suferă.

Într-un final o explozie de lumină eliberează tot. Sunt scăldat într-o infinitate de raze care se despart într-o infinitate de direcţii.

Toată fiinţa mea se dilată. Percep imaginea unei galaxii spiralate care mă atrage spre centrul ei.

Gândirea umană se estompează. Sunt o fiinţă spaţială acum.

Mă las invadat de forţe întunecate care mă modelează dar spiritul rebel cu care am fost înzestrat de Natură nu se lasă dominat.

Lupt din răsputeri cu prăbuşirea în mine însumi.

La nivel celular se numeşte apoptoză ceea ce experimentez eu acum.

În mintea mea se defineşte, din nimic, un loc în care nu am acces.

– Om, inteligenţa supremă ţi s-a arătat. Numai cei speciali au parte de un aşa contact.

Toată această halucinaţie se estompează şi mă trezesc la realitate.

Apa rece curge pe corpul meu de ascet.

Sunt hipotermic, confuz, dar am un plan care ne va salva pe toţi.

Sar în uniformă şi fug spre camera de comandă.

Baza e pustie, fără nici o lumină artificială.

Rag în microfon:

– Domnule general, unde sunteţi?

Linişte de cavou.

Totul e funcţional dar nu e nici ţipenie de fiinţă umană.

Partea întunecată din mintea mea începe să mă domine.

E un fel de mesaj.

Mă prăbuşesc pe unul din imensele holuri şi mă las din nou invadat.

Mi se cerea, de fapt mi se impunea, ceva îngrozitor.

Am în mine potenţialul celeilalte jumătăţi din forţa universală  şi din păcate nu  cea bună..

Morţii măsii de treabă!!

Ce dracu am făcut să merit rolul ăsta?

Şi mai era o parte minunată în ghilimele: trebuia să mă întorc pe Pământ şi să modelez  evoluţia rasei umane, să încurajez deviaţiile, să  cultiv negativismul, violenţa, cruzimea.

Ca fiinţă spaţială, proaspăt înzestrată de inteligenţa supremă, puteam modela conştiinţa colectivă. Dobândisem puteri nelimitate asupra materiei.

“Nu sunteţi normali.”Am urlat în interiorul meu.

“De ce trebuie să plătesc aşa un preţ pentru faptul că v-am cunoscut?”

“Vă e clar ce rol trebuia eu să joc pe planeta mea?”

Nu voi face asta. Nu voi fi responsabil de toate păcatele umanităţii.

Fug spre camera stimulatorului neural. Cum timpul nu contează acum voi avea parte de o veşnicie de vise.

*

Gliese..

O planetă ce poate, cel putin teoretic, susţine viaţa inteligentă…

Haidamac Florentin-IonutFlorentin-Ionuţ Haidamac, s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava, absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa, Iaşi în 1999. S-a specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava.

Avatar

Florentin Haidamac

(Florentin Ionuţ Haidamac) s-a născut pe 20 martie 1974 în municipiul Suceava. Este absolvent al Facultăţii de Medicină şi Farmacie Gr.T.Popa Iaşi în 1999. Este specializat în medicina de familie, actualmente fiind medic de familie în comuna Şerbăuţi, judeţul Suceava. Activitatea literară a început-o prin debutul în numărul 3/februarie al revistei Gazeta SF. A publicat proză scurtă în Gazeta SF, Suspans, Feed Back, Revista de Suspans etc. In 2012 a obţinut Premiul Clubului SF Cygnus Quasar Suceava pentru debut şi bună evoluţie în Gazeta SF şi în 2013 Premiul FanSF pentru cea mai bună proză a unui autor nepublicat în volum. Este membru al Clubului SF Cygnus Quasar Suceava şi Clubului de Iniţiativă Literară (membru fondator). A publicat în 2013, volumul de povestiri Dispensarul SF: Povestiri şi eseuri.

More Posts - Website

Follow Me:
Facebook