GSF78 banner-650

          Moartea plutește în aer.

          Omniul pare drogat. Se clatină pe cele  patru pistoane care-i țin loc de picioare și ochii principali îi sunt închiși. Toreadorul se apropie pieziș, stând mereu în unghiul mort, iar fanfara devine asurzitoare.

          În zona VIP, sprijinit dezinvolt în coate pe bara ce-o despărțea de arenă, un bărbat privește flegmatic desfășurarea luptei. Cam la cinzeci de ani, atletic, este îmbrăcat după moda conchistadorilor de frontieră:  Poartă o shirt albastru închis, din bumbacul cel mai fin, cu migăloase broderii pe mânecile bufante, peste care, o vestă din piele, plină de buzunare. Un jeans în aceiași nuanță cu cămașa și niște fur chaps decorativi, doar pe pulpe, prinși deasupra genunchiului cu cordeluța care fixa și tocul pistoalelor îi îmbrăcă picioarele musculoase. Garderoba este completată ce o pereche de boots, ridicate până la jumătatea gambei și prevăzute cu pinteni de argint, iar pe cap are un hat cu boruri largi de sub care se revărsa un păr bogat, grizonat, care-i ajunge până la umeri.

          Ceilalți spectatori se păstrează la o distanță respectuoasă, dar nu neapărat cele două pistoale, unul clasic, pe mâna dreaptă, iar celălalt, un sofisticat autoserver laser-puls, impresionează atât de mult, cât fața parcă dăltuită în stâncă și strălucirea albastră, ca de gheață, din privirea acestuia. Bărbatul simte o mișcare și se întoarce brusc:

          − Vince! Își bagă pistolul înapoi în toc.

          − Te credeam pe Alfa Prime…

          − Și eu, Miaikidin!

          − Ce s-a întâmplat? Necazuri?

          − Sănătatea… Doctorul mi-a recomandat un aer cu mai puțin plumb! Tu?

          − O recompensă…

          − Aha! Cât?

          − Ha, nu întrebi cine…

          − Cine?

          − Tu!

          − Ha! Cât?

          − Cinci sute.

          − Imperiali?

          − Spanioli! Aur! La banii ăștia te împușcă și-n pat, în somn.

          Fanfara le acoperă glasurile. Omniul are deja cele cinci țepușe înfipte în chitina spinării. Câte una în fiecare organ. A mai rămas inima.

          Toreadorul aruncă stindardul roșu și-și ia postura marțială:

          Împins în față pe piciorul drept cu sabia în cumpănă, sprijinită lejer, în podul palmei stângi.

          Omniul își lipește antenele de frunte, încrucișează cele două mânuțe pe piept și, cu mandibulele fremătând…

          − O să-l omoare…

          − Da.

          − Pe toreador!

          − Ce spui?

          − Privește-i laba stângă.

          − Și-a băgat-o în mandibule…

          Omniul se năpustește. Sabia trece printre cele două platoșe solzoase și-i atinge inima. În același timp, cioata brațului stâng se înfige sub bărbia toreadorului. Ființa mai are un ultim spasm, zvâcnește pe cele patru picioare, iar cioata labei iese prin creștetul omului.

          Se prăvălesc amândoi într-un geamăt agonic al arenei.

          Fanfara devine asurzitoare iar o cântăreață de flamenco se urcă pe estradă. E îmbrăcată în roșu și negru, iar vocea și castanietele ei răsună strident în liniștea care s-a lăsat.

          Patru matadori cară cele două trupuri.

          − Să plecăm.

          Cei doi pistolari se îndepărtează zdrăngănind din pintenii zimțați.

         

          − Ne urmărește unul…

          − Am văzut. N-are mutră de codoș, ba chiar aș zice că-i țăran get-beget. Ce naiba caută în Castillia?

          − Să-l întrebăm…

          − Por favor, señores! Nu am gânduri rele. Señor Adama. Sau, Chris Adams și Vince Miaikidin, două legende…

          − Oops!

          − S-au pus recompense, viu sau mort: Pentru señor Adams de spanioli, pentru señor Miaikidin de imperiali…

          − Ha! Pe asta n-o știam!

          − Să trecem… Dacă nu ești vânător de recompense, atunci ce vrei?

          − Am putea discuta într-un loc mai ferit? Și pe capul meu este pusă o recompensă… mică, foarte mică, dar…

          − … e capul tău! Am priceput. Hai!

          Señora Florecita le deschise ușa din spate. Fără a mai aștepta, își adună fustele și-i conduse, greoi, într-o cămăruță fără ferestre. Aduse o butelcă pântecoasă și patru pahare. Scaunul pârâi când se așeză:

          − Ai îmbătrânit Chris…

          − Doar nu voiai să întineresc și să știi că nu mă mai ocup…

          − Toate fetele sunt aici. Dacă le zic c-ai sosit, vin și-ți pupă picioarele. Miaikidin, tot chipeș… El e Costa… Ascultați-l! N-o să vă coste nimic.

          − Señor Adams, ați bănuit că Omniul îl va omorî pe toreador… Pot să știu de unde?

          Adams îl privi gânditor pe omuleț:

          − Omnii sunt ființe inteligente.

          − Ba sunt niște animale! explodă Vince. De o sută de ani îi folosim la cărat…

          − Vince… Am văzut o navă de-a Omnilor. Nu știu prea multe amănunte despre cum a fost capturată, departe, la doi parseci de Nova … Era perfect adaptată conformației lor. O navă foarte bună, de curse scurte , dar cu propulsie beta.

          − Nu se poate.

          − Ba se poate, señor Vince. Și noi am ajuns la aceiași concluzie. Ăștia or fi vreo sectă, cum avem și noi destule, non tehnică, religioasă, non violentă, dar știu că, de curând, au apărut Omni noi.

          − Noi care lucrăm toată ziua cu , am învățat să-i deosebim. Pe Nova Prime și chiar pe Secundus s-au infiltrat omni care se amestecă printre sclavi.

          − Și de la noi ce vrei?

          − Nici noi nu suntem departe de Omni. Ba câteodată  îi invidiez. Am venit să vă rugăm să ne eliberați. Așa cum ați făcut pe Alfa Prime.

          − Da’…ce-ai făcut pe Alfa Prime, că n-am apucat să te întreb ce-i cu premiul ăsta fabulos pus pe capul tău?

         

          − Pe Alfa Prime a fost o operațiune militară… sau hai să zicem paramilitară. Răzbunarea Colonelului Trajdero. Nu am eliberat pe nimeni, doar am ucis pe toți cei care ne stăteau în cale să ajungem la Guvernator. Cu el a discutat Trajdero… personal. Eu mi-am luat banii și am plecat.

          − Iar după plecarea voastră s-a instituit haosul. Țăranii s-au răsculat și-au omorât vechilii și inginerii de la mină…

          − Nu sunt aspecte care să mă privească. Am făcut doar ceea ce am fost plătit să fac. Chiar foarte generos.

          − Înseamnă că nu știți…

          − Ce să știu?

          − Minerii au continuat să-i trimită pe Omni în mine, țăranii i-au pus din nou în jug la arat… Asta până într-o noapte. Erau înarmați și i-au măcelărit pe toți: mineri, fermieri, femei, copii, mai bine de 2000 de suflete. Când au ajuns imperialii, au găsit doar cadavre. Omnii nicăieri.  Señor Vince în schimb cred că știe câte ceva…

          − Eu? Ce să știu?

          − Imperialii au interceptat un mineralier, șaptesprezece mii tone-propulsie beta. Nimeni la bord, mersese pe pilot automat până i se terminase combustibilul. Plutea în derivă la un parsec de Nova, în norul lui Alfredo. În cală au găsit urmele a cel puțin șapte mii de Omni. Stătuseră înghesuiți ca sardelele, sau mai bine zis, precum crabii, dar nu se vedeau semne că ar fi fost îmbarcați cu sila. Rații militare, WC-uri ecologice… totul atât de bine gândit pentru o operațiune de salvare…

          − Imperialii au făcut spume când au aflat cine a târguit cargobotul de la vechituri, l-a repus în linie și a salvat de pe Alfa Prime mai bine de șapte mii de Omni,  ducându-i într-o direcție necunoscută, mult dincolo de ultimul avanpost.

          − Am făcut un transport de animale… Legal, nu? De unde să știu eu … și-apoi am negociat cu un om, iar banii tot de la el i-am primit…

          − Vince, Vince… Tot în stil mare lucrezi! Șapte mii și n-ai realizat nici o secundă că nu-i o turmă de animale?

          − Ce să zic… Mi-am spus că-s mai bine dresați. Nu mă întrebați. Cam la trei parseci de Alfa Prime, când ne-am asigurat că nu ne urmărește nimeni, iar hârbul nu se va destrăma pe drum, ne-am văzut fiecare de calea lui. Eu mi-am luat banii și am venit cu naveta aici, pe Castillia, să-i cheltuiesc, celălalt s-a urcat și el într-o navetă. Nu m-am obosit să-i trasez o traiectorie. S-a dus în treaba lui. Vă dați seama ce surpriză am avut când am aflat că s-a pus premiu pe capul meu pentru conspirație, omucidere, și jaf și că sunt băgat în aceiași oală cu Chris, cum că am făcut țăndări Alfa Prime, am ucis, cu barbarie, pe guvernator și coloniști și ne-am însușit, mai nou, zece mii de Omni, proprietatea imperiului.

         

          − Mda! Se pare că o luăm de la capăt. Unde eram ultima oară?

          − Tocmai în partea ailaltă a cvadrantului… în Dominionul Englez.

          − Se cam îngustează și colțul ăsta. Nu mai poți arunca un ac… Cred că am să fac o cerere pentru o expediție în Gama… În optzeci de ani de hibernare poate se mai liniștesc apele, ne mai uită lumea… Dacă a ajuns să ne știe și, cum ziceai, Costa, da… Costa, agricultor fruntaș pe Nova Prime, e clar!

          − Ai dreptate. Noi orizonturi se deschid în fața noastră. Lumea nouă ne așteaptă cu brațele deschise…

          − Arde carnea pe mine, vă caut de aproape o lună, nu mai știu nimic despre ce mai e acasă, iar Señores glumesc…

          − Costa, poate n-ai înțeles bine. Noi nu suntem eroii tăi, legendele care s-au țesut sunt false. Noi suntem doar niște mercenari. Niște mercenari încolțiți care caută să-și salveze pielea. Nu stă în puterea noastră să te ajutăm. Adevărații eroi așteaptă să-i descoperi. Ne-a făcut plăcere. Uite… ia cincizeci de imperiali, consideră-i un cadou. Întoarce-te pe Nova Prime și uită că ne-ai văzut vreodată.

          − Hai! Că noi mai avem și altele de discutat.

          Costa se ridică cumva nedumerit, apoi văzând că cei doi nu-i mai acordă atenție, se răsuci pe picioare și ieși îngândurat, lăsând banii pe masă.

          − Te mai ai cu doctorul ăla? Cum îi zicea?

          − Luis. Cred că da. Nu l-am mai călcat de mult… Ne tragem mutre noi?

          Podelele scârțâie amarnic, iar matroana Florecita se prăvăli în încăpere:

          − Mizerabili fără inimă, jigodii!!! Afară din casa mea! Să nu vă mai văd dinainte.

          − Oops! Vince, cred c-am dat de dracu’.

          − Poți să fii sigur!

         

             Pândeau intrarea închisorii:

          − Chris!? Am un sentiment ciudat. Nu realizez de care parte a pensionului sunt…

          − Pușchea pe limbă! Fii atent, se deschid porțile:

          De fapt , se deschidea doar ușița pentru accesul persoanelor , iar Chris realiză că nici el nu stătea mai bine cu nervii.

          Discuția cu Florecita a fost apoteotică și s-a mutat în salon , unde mai că n-au fost linșați de o mică armată de femei isterice. Expresii de genul: Copii și bunicii noștri lăsați pieirii de suflete fără milă, traficanți de carne vie, ucigași fără scrupule, etc, etc, au acoperit protestele cam fără vlagă ale celor doi pistolari. Treaba s-a mai îmbunătățit atunci când s-a auzit despre o chetă pe care ar urma să o facă patroana de bordel pe la clienții cu dare de mână, sub amenințarea trecerii la onanism a nefericiților, cât și la aluziile mai mult decât transparente ale lui Costa la sume mari de bani aflate în seiful organizației.

          S-a trecut apoi la lucruri serioase, chiar foarte serioase,  atunci când Costa a făcut o proiecție a așezării.

          − Eu cu un avanpost imperial nu mă pun. Nu ar mai fi gaură de șobolan în care să ne ascundem. Una e un furtișag, chiar o răfuială paramilitară cum a fost a lui Chris și cu totul altceva să omori deliberat soldați ai imperiului trimiși special să-i apere pe nenorociții ăștia de la Compania Minieră Ortiz.

          Se așternu liniștea. Chiar și Señora  Florecita tăcu și se frecă gânditoare la posteriorul generos.

          − Trebuie să gândim o diversiune. Să-i facem să plece cumva de acolo. Trebuie bani, nave, muniție și mai ales oameni, tâmpiți disperați… așa ca voi!

Hartă stelară  1

          Ușa se trânti cu zgomot surd. Bărbatul rămase câteva clipe năucit de soarele de afară, apoi, ceremonios, se așeză în genunchi și sărută de trei ori țărâna.

          Vince nu se mai putu abține și pufni în râs. Deși-i separau cel puțin treizeci de metri și erau bine camuflați în spatele unor tufe, bărbatul deveni brusc atent. Își aruncă pe un umăr ranița și veni întins către ei:

          − Vince, bastard bătrân, am să-ți jupoi pielea aia de bădăran! Opaaa! Dar pe cine văd: Chris Adams în persoană! M-am scos cu banii. La așa o răscumpărare, boieresc doi ani.

          Se făcu că strigă spre închisoare: E aici! Cinci sute de spanioli de aur stau aici în tufe lângă un rahat cu ochi pe care-l caută imperialii! Ha! Ha! Ha!

          − Dacă și-n pușcărie s-a auzit, de noi eu mă duc să mă predau chiar acuș!!! Vince trânti cu năduf pălăria de pământ.

          Scurt, îndesat, cu o hălăciugă de păr cânepiu care-i tot cădea peste ochii verzi de unde-l arunca spre ceafă cu un gest reflex al mâinii, Yan Arden, zis Pfarrer, dădu pe gât primul pahar cu tărie după patru ani de abstinență forțată:

          − M-am lăsat, copii. Am patruzeci de ani, din care jumătate prin pușcării. Mi-ajunge. Am dosit destul ca să trăiesc liniștit pe undeva prin Protectoratul Dacic,  aproape de Terra. Să-mi trag o muiere, ăștia au cele mai frumoase femei din galaxie și să umplu o planetă cu copchii. Gata! Am pus punct.

          − Nu te forțează nimeni. Noi plecăm cam în două săptămâni, în funcție de cum adunăm echipament și oameni… Ai timp să te gândești. Ești cel mai tare profesionist în științe interzise pe care l-am cunoscut…  Te-ai putea retrage eroic iar, dacă e cum spun unii…, în câțiva ani nu va mai fi de trăit nici în protectoratul ăla…

          − În pușcărie am cunoscut unul așa… nebun ca voi. A ieșit înaintea mea. El m-a zăpăcit cu Protectoratul Dacic, că eu nici nu știam că există așa ceva. Asta e adresa la care mi-a zis că-l găsesc când ies… Îl cheamă Basil, Costy Basil. Aveți grijă. Vă bagă cuțitul în beregată înainte de-a ajunge să atingeți măcar pistolul.

           

          − Tu treci la planul doi, nu putem să ne lipsim de el. Doar Yan ar putea crea o iluzie atât de perfectă încât să-i scoată pe imperiali din buncărul lor. Eu mă duc să-l văd pe Basil ăsta.

          Adresa era un mare depozit de tranzit, de unde în fiecare minut aterizau sau decolau zeci de portcontainere.

          Întrebă în dreapta în stânga… Un foc de armă îl atrase ca un magnet. O matahală cu pistolul încă fumegând, înconjurat de hamali, țipa de mama focului:

          − Scoală nenorocitule! Ți-am zis să încarci cala trei și tu ce faci? Dormi?

          − Sunt în pauza de masă. Individul se suci pe-o parte și se culcă la loc pe platforma motostivuitorului.

          − Șefu’! Ai grijă. Are mereu cel puțin trei cuțite la el.

          − Nu mai pot eu. Am să-i fac câte o gaură în scăfârlie pentru fiecare cuțit. Trase încă două focuri la picioarele lui Basil. Acesta începu să sforăie demonstrativ. Scoală dobitocule, dacă ești mare șuțar, să te văd! Pun la bătaie salariul meu de luna viitoare că am să te găuresc de trei ori înainte de-a atinge un cuțit măcar.

          − Șefu’, unul din salahori se băgă în față, hai te rog, încărcăm noi hala trei, hai… lasă-l să-și facă pauza…

          − Cine l-a angajat pe lașul ăsta?

          Aici Basil își săltă pălăria de pe ochi.

          − Ai spus cumva: lașul?

          − Da! Lașul băgat nouă, de sindicat, pe gât. Lașul care a făcut pușcărie. Scuipă la picioarele lui Costy Basil, care se întunecă la față. Se ridică agale și Chris putu să vadă că omul avea pe puțin un metru optzeci și o conformație de atlet.

          − Tu ai vrut-o. Cine dă semnalul?

          − Eu! Chris se apropie: Distanța regulamentară de zece pași. Așa! La semnalul meu… Scoase pistolul, îi mai privi odată pe cei doi, apoi trase în aer.

          Înainte ca șeful de tură să apuce să-și scoată pistolul, unul din cuțitele lui Basil i se înfipse în piept. Se prăvăli pe spate, mai gâfâi odată,  apoi încremeni.

          Fu înconjurat de salahori, iar Chris îl luă pe cuțitar de umăr:

          − Hai de aici. Curând va deveni cam înghesuit. Hai! Am un loc unde să te ascunzi până se liniștesc apele.

         

           Taberna italianului era plină ochi.

          Chris se strecură cu greu până la un separeu retras strategic lângă ieșirea de serviciu. Aici se jucau cărți.

          − Cine este Aj Adan?

          Un tânăr măsliniu, cu ochi de cărbune și cioc,  ridică agale capul:

          − Dacă am cumva să-ți datorez bani, nu sunt eu acela.

          − Voiam doar să te provoc la un joc.

          − Sunt jocuri și jocuri… Mâinile, neliniștite, frământau cărțile tăindu-le egal și precis, una peste alta.

          − Un joc pe care l-ai lăsat neterminat pe Da-xia Prime, în Dominionul Englez acu’ trei ani.

          Bătutul cărților încetă brusc, iar cea de deasupra pachetului zbură fulgerător către Chris. Cu o ușoară mișcare a capului,  acesta se feri,  iar cartea se înfipse zbârnâind în stâlpul din spatele său.

          Când privi din nou către masa de joc, văzu doar un scaun gol.

          Se ridică, aruncă niște monede pe masă și, trăgându-și pălăria pe ochi,  părăsi localul.

          − L-ai umflat?

          − Daaa! Se zbate în draci, da’ am mai văzut eu…

          − Dăi drumul! Hai băiete! Avem un job pentru tine.

          − De ce n-ați zis așa de la început? Aia era cartea mea norocoasă…

          − Asta?

         

          Chung Li se plictisea. Tăvălită pe divanul imens, brusc mâna îi zvâcnea și câte o muscă se transforma în terci pe tavanul speluncii.

          Deodată, scara începu să pârâie amenințător. Señora  Florecita intră gâfâind:

          − Imperiali peste tot. A trebuit să ocolesc. Ce face favorita mea?

          − Omor muște, zise plictisită fata și o altă zburătoare pieri în vârful biciuștii.

         

          Wójcik își privea disperat mâna. Tremuratul devenea din ce în ce mai accentuat pe măsură ce privirea inocentă de copil i se înșuruba în creier. Așa l-a găsit Chris, iar căutătura goală care încă voia să oprească glonțul ucigaș, a lui Wójcik Tramp, cel mai mare pistolar al tuturor timpurilor, făcea cât o mie de cuvinte. Se așeză pe marginea patului și-i luă mâna în a sa. Tremuratul încetă ca prin farmec.

          − Viojici, nu-i de tine… Pur și simplu nu te pot lua. Nu vreau să te am pe conștiință.

          − În ariergardă, să car și eu ceva… Te rog, Chris! Altfel cred că am să-mi zbor creierii. Știi că sunt un bun tactician, o să ai nevoie de gândirea mea analitică.

          − Să vedem, nu promit nimic. Aduci un factor de stres suplimentar. Băieților n-o să le placă. Și nici mie.

         

          Yan Arden se năpusti în încăpere și se trezi cu patru pistoale la nas.

          − Chris! Chris, ia-mă de aici până nu înnebunesc!

          − Nu-nnebuni, că am o mulțime de treabă pentru tine.

          De undeva, nevăzută, Chung Li ateriză lângă neamț, iar biciușca se făcu colac și dispăru în faldurile mantiei.

          − Da’ cin’ te-a speriat așa tare, frate-miu?

          − Chu?!… și tu? De trei zile mă urmăresc niște ciocli îmbrăcați în negru și cu fețe galbene de cadavre ne-ngropate de o lună. Acu’ două ore, că nu mai pot, mă duc la bar, comand un rachiu, cioclii se așază la masa vecină. Vine fata cu comanda, dau să plătesc, asta-mi zice că-i plătit și-mi dă un bilețel. Citesc: Tu ai să vii cu noi. Mi s-a ridicat părul pe schinare și-am venit într-o fugă la voi. Să plecăm, să fugim de aici…

          − Te-ai muiat în pușcărie , frate… Li îi dă una peste ceafă. Ce să facem noi cu o cârpă?

          − Luați-mă, vă implor… Chris! Ai zis că ai treabă pentru mine…

          − De ăștia te-ai speriat, Yan, băiatul lu’ tata?

          Pe ușă intră cei trei ciocli. Brusc se face loc. Dihăniile arătau într-adevăr grotesc.   

          Vince făcu o cruce mică:

          − Madame? Te-ai întrecut pe tine.

          Cioclii începură să chicotească cristalin și, de sub măști și pelerine, își făcură apariția trei fete superbe:

          − Ania, Vera și Leila, hăhăi Señora Florecita, de după ușă.

          − Vince, bastard ticălos, tu ai pus la cale circul ăsta… Am să te belesc de chielea aia jegoasă!

          − Păi… cum scria în bilețel: Tu ai să vii cu noi!

         

          Stau aplecați asupra hărții tridimensionale încropită de Yan.

          − Trebuie o recunoaștere.

          − Ne trebuie codurile și parolele…

          − Rații de supraviețuire pentru o săptămână și cinci mii de oameni.

          − Pentru cinci mii de suflete avem nevoie cel puțin de un cargobot de douăzeci și patru de tone. O balenă ca asta se găsește greu și se vede de pe Terra cu ochiul liber…

          − Îmi trebuie scanere puternice, proiectoare holografice, sisteme de comunicație codabile aleatoriu…

          − Avem nevoie de armament de asalt.

          − Mai trebuie bani.

          − Să o luăm metodic. Bani. Să atacăm dușmanul sub centură. Florecita are un client, colonel la Marele Stat Major. A asigurat-o că poimâine va plăti datoriile pentru că-i vine salariul, deci?

          − Florecita va rămâne cu debite.

          − Vince și cu Basil, vă ocupați de Señor Colonel&Compania.

          − Plăcerea va fi a noastră.

          − Yan și cu Chung Li, ați mai lucrat împreună, sunt trei cinematografe holo, au echipament de rezervă… o să-l împrumutăm un pic.

          − Se face Șefu’!

          Eu și cu Aj vom face o recunoaștere la depozitul de vechituri și-o să trecem și pe la stânca lui Alfredo,să vedem cum se mai prezintă.

          Wójcik, vreau trei scenarii tactice care să fie interschimbabile în orice moment.

          Ne găsim aici de azi în trei zile.

          Privi roată:

          Executarea!

         

          Mica navetă SMURD trecu prin vamă zbierând pe toate frecvențele și cu girofarurile laser date la maxim. Legitimația se validă și își continuă zborul în viteză maximă de impuls printre nave care se grăbeau să facă pârtie.

          − Tare jucărie!

          − M-a costat un teanc de spanioli, dar face și ultimul bănuț! Intrăm în Beta, ține-te de ceva…

           

          − O duc bine ăștia…

          − Marele Stat Major. Neamuri, pile, corupție, aici se învârt banii iar trupele mor de foame…

          − Zi-mi și mie, că veni vorba, Chris chiar a fost militar cum se vorbește?

          − Ai auzit de Ivan cel Groaznic?

          − Ce bâigui?

          − E o stea care acum aparține Uniunii Ruse. Înainte se numea GJ1062 și era a imperiului.

          − Și?

          − Rușii și-au revendicat-o în stil propriu: au parașutat tancurile în capitală direct de pe orbită. Chris Adams a fost trimis cu  compania lui de elită. În zece zile a ajuns în buricul târgului și aici i s-a zis să planteze o bombă T și să părăsească teatrul. Cică să fie învățătură de minte pentru ruși…

          − Și?

          − A refuzat ordinul. Capitala avea două milioane de suflete… Și-a luat cei mai buni și loiali oameni și a dispărut, nu înainte de-a detona bomba T în mijlocul escadrei rusești. Au fost avariate șaptesprezece nave, din care zece au ajuns la fier vechi.

          − Și?

          − Te-ai blocat pe repeat? Îl caută și imperialii și rușii, mai nou și spaniolii …

          − Iese Don’ Colonel!

          − După el!

            

          Wójcik dansa cu mâinile pe patru holograme care-l înconjurau, mărunțind din buze. Podelile scrâșniră și matroana Florecita intră cu un coș plin cu de-ale gurii. Simțindu-se complet ignorată, se așeză pe marginea patului cu panerul între picioare. La un moment dat, nu mai răbdă. Puse coșul pe pat, îl împinse cu o surprinzătoare putere pe Wójcik și, instalându-se comod pe taburetul rotativ, începu niște pase cabalistice. O hologramă dispăru, iar celelalte trei se resetară automat:

          − Aici sincronizarea e la – 03/14. 02. Ai greșit declinația cu o miime, or să treacă unii pe lângă alții fără să se vadă. Uite! Compensezi de aici. Dăm timpul 00.00 înapoi cu 14 miimi și realiniem. Vezi? Parcă mai seamănă a schiță tactică. Hai! De-abia ce-ai început. Acuș vine Căpitanul… Ți-a zis trei, fă trei! Dacă ar fi crezut că ești în stare, ți-ar fi spus să faci patru.

          Se ridică greoi și-l bătu părintește pe spate pe umilitul Wójcik:

          − Nimeni nu s-a născut învățat!!!

           

          Operatorul era complet topit. Chung expunea un picior kilometric prin tăietura lungă a rochiei:

          − Ce proastă sunt! Nu înțeleg nici să mă…  Nu înțeleg cum faci de ne putem plimba printre oameni și chiar trece prin ei. Arată-mi, frumosule, eroul meu!

          „Pfarrer” Yan pescui din zbor cheile aruncate de Li și închise ușa fără zgomot.

         

           Depozitul era imens. Se întindea pe mai bine de trei unități astronomice . Administratorul, scund, chelios îi primi jovial:

          − Înnebunesc aici. Nu a mai trecut nimeni de trei zile… și mai am două săptămâni de serviciu. Vai mie… Cu ce vă pot fi de folos?

          − Căutăm piese de schimb pentru navetele sanitare.

          − Bugetari… Ați ajuns la fundul sacului… Vă trimit după vechituri…

          − Asta e.

          − Da, da, da. Operează rapid o tastatură. Da, da, da… Navete, navete… sanitare… Da: Careul H25.

          − Mă voi duce eu. Asistentul vă va face o scanare gratuită de sănătate.

          − Vai, dar nu e nevoie. Arătă brățara de la mâna stângă. Sunt monitorizat. Politica firmei, cică să nu părăsim locul de muncă…

          − Cum doriți, dar noi avem un scaner de ultimă generație… Eu am plecat să văd ce găsesc. Îmi dați lectorul de debit?

          − Fă-l o carte, ceva… ține-l ocupat. Ia de aici o sută de imperiali.

          − Las’ pe mine.

          Administratorul câștiga constant, deși Aj nu făcea nici un efort să piardă:

          − Șeful tău seamănă cu cineva, dar nu reușesc nicicum să-mi aduc aminte, deși am o memorie foarte bună. Altfel n-aș fi ajuns administrator aici. Fără falsă modestie, dar avem o sută de mii de repere mari și aproape două milioane de subansamble.

          − Apropo, cam întârzie, i-am indicat precis locul, nu avea cum să se rătăcească…

          Brusc, se ridică și se duse la tabloul de comandă. Tastă ce tastă și apoi se întoarse jubilând:

          − Știam eu că am mai văzut figura asta! Șeful tău seamănă aproape perfect cu un urmărit general pe capul căruia s-a pus un premiu fabulos, de-asta am și reținut…

          Se schimbă la față, realizând ce enormități zicea. Se întoarse spre Aj, care-l privea sec.

          − Eu… Se repezi la tabloul de comandă, dar cartea favorită a cartoforului i se înfipse în ceafă, retezând bulbul rahidian. Căzu secerat. Instantaneu,  brățara se lumină și un semnal acustic prelung se făcu auzit dinspre tabloul de comandă.

          Aj se precipită și închise toate monitoarele.

          − Am dat de dracu’!

         

          Erau la al treilea cinematograf. Operatorul era complet opac. Chung Li încercă toate tertipurile femeiești, dar efectul rămase zero. Dezamăgită, fu condusă către ieșire și nu apucă să vadă când tehnicianul formă un cod de panică pe tastatura biroului.

         

          Colonelul se dovedi a fi o nucă tare, total în contradicție cu presupunerile prea optimiste ale lui Miaikidin. Nu numai că se opuse ca un taur încercării de răpire, dar Vince constată că ofițerul avea implanturi care neutralizau orice substanțe interzise, implanturi dotate cu GSM de urmărire, așa că-și abandonară prada și se retraseră în sunet de sirene și cu coada între picioare.

           

          Cu mâinile în șolduri, Señora Florecita îi privește criminal pe împricinați:

          − Căpitanul întârzie… Să recapitulăm: Colonelul Alvaro Diego Cruz  nu e ce pare a fi. Interesant. Se pare că ați deschis o adevărată cutie a Pandorei. Nu vă zic ce-i afară… Cel puțin două săptămâni capul la cutie. Farmecele lui Chung Li s-au poticnit într-un ”eunuc” care a transmis înregistrările la Poliția Metropolitană, unde s-a constatat că persoana nu există și a anunțat Imperiopolul… Presupun că deja s-au găsit lipsurile în gestiune la celelalte teatre … Amatori. O gașcă de amatori. Căpitanul o să vă belească de vii iar eu am să-l belesc pe el. Dispăreți dinaintea mea.

          − Și eu care ziceam că am ieșit din pușcărie…

          − Domnia Ta, Domnule Yan Alden, marele expert în științe cu Doctorat la Oxford în Dominionul Englez, să faci bine să ții ciocul închis. Ai putea să-l ajuți pe Wójcik. Altă catastrofă…!

         

          − Parcă ziceam să nu atragem atenția… Și găsisem și un portcontainer ideal pentru nevoia noastă. Ce s-a întâmplat?

          − Te-a recunoscut.

          − Și? Mai seamănă oamenii…

          − S-a repezit la Panou… Îmi pare rău.

          Chris gândea concentrat. La un moment dat,  ridică privirea:

          − Poate că așa-i mai bine. Fă să pară un accident. Atenție la detalii. Eu mă duc la navetă. Nu răspunzi la nimeni. Nu trece prin dreptul camerelor.

          În cinci minute se întoarse. Era echipat din cap până în picioare, iar pe umărul combinezonului verde strălucea holograma de Medic Specialist UPU. În mâini avea două genți speciale de intervenție și pe umăr un alt combinezon.

          − Trage-te la țol de fest.  Puse gențile jos și privi de jur împrejur:

          Administratorul stătea acum înfipt cu ceafa în capacul unui chepeng deschis în podeaua sălii. Împrejurul lui, scule împrăștiate și o urmă evidentă de alunecare.

          − S-a împiedicat și a căzut… vocea lui Aj era cinică.

          − Am răspuns noi la apel. Am confirmat că ajungem în treizeci de minute. Suportară cu stoicism apelurile și lamentările cuiva  timp în care Chris butonă cu febrilitate la un panou conex, apoi Aj în costum de Asistent- tehnician UPU se înființă în fața monitorului.

          − Ce s-a întâmplat? De cealaltă parte îl privea o față neliniștită.

          − Asistent-tehnician de gradul unu Georgis Anastailopulus. Am răspuns la un apel prioritar cu indiciu de periclitare a funcțiilor vitale… Am andocat de trei minute.

          − S-a întâmplat ceva cu Lucius? Și aici a sunat alarma, ce… La sprâncenele ridicate ale lui Aj, individul se reculege: Mă scuzați, sunt bulversat… Dispecer Moammar Assante, coleg cu Lucius, de la sediul REMAT Castillia… E ceva grav?

          − Un accident nefericit. Colegul dumneavoastră s-a apucat să facă niște reparații neautorizate… Din păcate…

          − Mort?

          − Un accident, Lucius a avut un accident…

          Dispecerul se ridică precipitat, făcând loc superiorului, un șef prestant, rece, eficient.

          − Când pot să vorbesc cu domnul doctor?

          − Câteva minute…

          − Cine-i, întreabă Chris.

          − Cineva de la conducere.

          − Da. Imediat, o secundă…

          Întârzie strategic apoi se instalează în fața monitorului cu mâinile ridicate în postura chirurg. Pe unul din degetele mănușii se văd urme de sânge. Oficialul se înmoaie brusc:

          − Vai de mine… E mort? Cccuum s-a întâmplat?

          Chris mută camera spre perimetrul delimitat al „accidentului”. Fiecare obiect era identificat cu markere galbene numerotate și rigle gradate. Lateral se vedeau gențile cu o multitudine de aparate medicale desfășurate.

          − La prima vedere… un accident de muncă…

          − Nuuu! Nu are cum să fie accident de muncă. Nu l-a pus nimeni…

          − Mă rog… Noi doar ne facem meseria… Cum spuneam, a alunecat pe una din sculele aruncate neglijent și a căzut pe spate. Din păcate, impactul cu chepengul a fost deosebit de violent, provocând fracturi cervicale și secționarea bulbului rahidian chiar sub puntea lui Varolio. Moartea a survenit instantaneu. Regretele noastre. Nu s-a mai putut face nimic.

          − Măcar nu a suferit. Un bărbat în putere, un angajat de nădejde… Iată că am primit confirmarea. Ați venit foarte repede. Respect.

          − Ne întorceam de la o descarcerare… În asemenea cazuri clare, după terminarea analizei de caz putem prelua noi cadavrul și să-l depunem la morga centrală. Studiul de caz vă va parveni electronic pentru întocmirea documentelor necesare. Dacă vă aranjează… Sau putem trimite un echipaj specializat care să sosească împreună cu cei de la judiciar… cum vă aranjează mai bine.

          − Ce să vadă judiciarul? E clar. Se vede cu ochiul liber. Un nefericit accident… cum se mai întâmplă. Vom trimite imediat un înlocuitor, un coleg a fost detașat de pe o unitate mobilă, ar trebui să ajungă în trei ore. Trei ore și ceva. Cât mai durează până la închiderea cazului?

          − Toate scanările, documentele, preluarea cadavrului… circa două ore.

          − Atunci… Eu, personal, vă mulțumesc pentru promptitudine și profesionalism și aștept în două ore documentația. Veți primi semnăturile electronice imediat. Nu vă mai rețin… Vă salut cu respect.

          − Cu regret că nu s-a putut face mai mult, vă salut și eu.

          Chris închise monitorul.

          − Avem trei ore la dispoziție. Aj! Tu ne-ai băgat în rahat, tu să ne scoți! În careul V14, chiar la marginea depozitului e un portcontainer cu descărcare orbitală. „ Trei purceluși” îi zice. Nu mă interesează. Îl iei în cârcă, înhami omni la el, în două ore să fie la un sfert de parsec de aici. 23/74.12 cu  57/14.05.

          − Se face șefu’! Trebuie să aibă ăștia un remorcher de manevră pe aici pe undeva.

          − Corect. Butonă la pupitru: Careul A03, împingătorul „ Lumina neagră”. Bun!

          În timpul ăsta eu să văd cum le fac pe amândouă dispărute din toate evidențele contabile. Ne găsim la punctul de întâlnire. Executarea!

         

          − Un domnișor vă caută. Privirea fetei era foarte lubrică, iar lui Li i se ridică tensiunea:

          − Eu nu am domnișori.

          − Totuși, v-a descris perfect. Nu puteți fi decât dumneavoastră, Domnișoara Maria.

          Jo avu o strângere de inimă: „ Puștiul de la Cinema, Andrei, dar cum? Are dreptate Florecita. Ar cam trebui să ne găsim alte ocupații!

          − Du-l într-o rezervă, vin și eu.

          Fata se retrase cu un zâmbet profesional pe buze.

          Jo se descoperi căutând o oglindă: „dragoni mii”, își aranja ținuta, împinse bărbia înainte și întră în separeu.

          Se studiară reciproc:

          − Cum m-ai găsit?

          − Cu dragoste. Stai! Stai… Crede-mă. Tu poate nu știi,  dar mă iubești.

          Chung simți că pur și simplu leșină.

          − Nu pot, nu pot…

          − Mă iubeai dintotdeauna, te caut de când m-am născut…

          Se dezmetici în divanul uriaș. Lângă ea, un trup de bărbat. Îl privi și vintrele i se strânseră, dureros… plăcut?

          Căzu înapoi pe pat, cu mâinile pe pântec. Din ceață apărură amintiri, oh, împreună cu senzații… Avu un orgasm aproape dureros. Zbaterea mușchilor nu voia să se stingă, strivind nervi… creierul ei era în flăcări.

          Căzu epuizată pe spate, gâfâind.

           

            Chris mai aruncă o privire. Nici un fir de ADN a lui sau al lui Aj nu mai era prezent:

          − Elvis părăsește clădirea, gândi cu glas tare și trânti chepengul.

           

          Colonelul Alvaro Diego Cruz, se foia nervos în birou. Incidentul căruia îi căzuse victimă îi amenința poziția, dar și ceva mai mult. Decise cu un efort  să pună capăt lamentațiilor interne și să se concentreze pe ceea ce avea de făcut.

          Șeful de la contraspionaj intră în felul lui dezinvolt și, lăsând ușa larg deschisă, răcni:

          − Ura, Diego! ¿Qué estás haciendo?! (Ce faci?! ) Te-ai lasat de pizdă și-ai trecut la homălăi?

          − Ce vrei?

          − Ce vreau… Vreau o identificare. Vreau să știu de ce tu? Vreau să știu de ce acum?

         

          Yan privi simularea făcută de Wójcik.

          − Te bazezi pe datele din anuarul de astronomie?

          − Da.

          − „E varză toate!” O să ne trimiți în Honolulu… Fii atent aici. Intrăm pe Imperial Military Map. Vezi? Ai la miime.

         

          Basil stătea trântit pe spate și arunca cuțitul la punct fix. Un puști i-l tot aducea:

          − De ce nu m-ai lăsat să-i iau gâtul? Îl îngropam undeva… nu știa nimeni.

          − Tu te auzi ce spui? Tipul era special. Și știu ce zic. Era, este, un individ pregătit pentru Close Encounters of the Third Kind. Deci știu… se pregătesc. Și noi ca musca. Direct în cur la cal!

          − Mi se fâlfâie. Trebuia să-i iau gâtul. Mi-ești dator.

          − Pe ce?

          Basil se uită împrejur:

          − Puștiu’?! Vezi cele două tablete?

          − Care? Alea cu inscripții chinezești? O să se supere Patroana…

          − Dă-o-n mă-sa! Pune-le vârf în vârf. Așa. Dă-te la o parte. Eu arunc în stânga, tu tragi în dreapta. Pe partea cui pică a câștigat.

          Vince se săltă în picioare, se scutură un pic, tropăi pe ciocatele cu blacheuri de argint…

          − Eee. Te-ai acomodat?

          − Da’ nu te salți din pat?

           − Stau bine unde stau, puștiu’… Zi până la trei palme. Hai!

          − Unu! doi, poc!

          Vince privi țeava pistolului și răsuflă. Cuțitul lui Basil se înfipsese exact în marginea tăbliței și o lipise de perete. Parcă cu încetinitorul, cealaltă scriere se prăbuși cu un pocnet sec.

          −  Vezi? Nu viteza absolută este importantă, ci diferența dintre cele două viteze.

          − Cu un laser n-ai mai zice la fel. Nu te pui cu viteza luminii…

          − E o provocare?

          − Da.

          − Dar o să te coste…

          − Ce?

          − De exemplu, vreau să-mi faci o cinste cu o bere pe o terasă de pe Terra. Planeta îngerilor. Am auzit că-i poleită cu aur și tot ce atingi e din cristal…

          − Căpitanul a fost pe Terra, eu… De ce nu? Vom merge amândoi și-a dracului să fim de n-om bea acolo o bere!

          Instală trepiedul și pe el puse sfera furată de Yan.

          − Atenție! Armez. Cine face primul o mișcare, celălalt să riposteze.

          Basil era ca o rocă. Drăcia baleia roată. O dată, de două ori. La a treia cursă, Basil se rostogoli instantaneu,  iar dosul unui cuțit aruncă sfera cât colo, pe jos.

          − Zi mersi că-i a lui Yan și ne trebuie…

          Vince examină arsura de pe canapea…

          − Iar o să ne certe Madam. După ce că ne ține aici cu mâncare și băutură , îi mai poluăm și arealul…

           

          Necrologul a fost scurt:

          − Cei prea curioși mor repede.

          Luară amândoi poziția de drepți și Chris apăsă butonul.

          Cu un șuierat, cel care fusese Louis, Administrator REMAT la Depozitul Integrat de Echipamente Spațiale, plecă în cea mai lungă călătorie a lui.

          − Nu se va întreba nimeni, unde-i?

          − Tu știi ce-i la morga centrală? Nu se pierd poșete de damă pe cursele low cost câte cadavre încurcă ăia. Să-l caute sănătoși. Oricum … Hai! Ai transferat beriliul? Bun. Bagă cărbuni. Până ajungi tu , eu dau o roată la stâncă.

           

           Când deschise ochii, Andrei o privi surâzând:

          − Am știut din prima că ești o ninja. Chiar mă miram… Școala lui Xua, bun meseriaș.

          − Ce vrei?

          − Eu? Nimic. Chiar nimic. Deja am obținut tot ce voiam. Te-am însămânțat. Ce-și poate dori mai mult un bărbat decât pe cineva care să-i ducă sămânța mai departe? Și nu oricum, ci îmbogățită cu a tatălui socru, iar tu, noi, acum, am procreat un vlăstar de care să fie mândre ambele familii.

          − Xioa. Tu!

          − Eu! Am crescut, cum vezi… și am sămânță tare.

          − Dezlegă-mă!

          − Vei fi cuminte?

          − Dezleagă-mă! Xi, nici nu știi în ce te-ai băgat!

          Xioa o atinse parcă în treacăt la baza gâtului, chiar sub limfatic și Chang simți că se poate mișca. Se privi. Era perfect îmbrăcată, de parcă acum ieșise din camera ei.

          − Cum?

          Chinezoiul se așeză în lotus după un balans pe brațul stâng.

          − Mai știm și noi științe interzise, soțioară.

          − Am să-ți smulg cu mâna mea membrul cel scârbavnic cu care m-ai umilit și am să te oblig să-l mănânci.

          − Încet, nevastă, ia uite-aici! N-ai semnat, că ești incultă, dar ai pus degetul. E oficial. Ești nevasta mea.

          − S-o crezi tu. Și se aruncă asupra lui.

          Camera părea lovită de un taifun:

          − Nevastă, eschivă în ultimul moment, ai nevoie de bani… mulți bani. Tu și cu neamțul…

          − Ce-ți pasă ție? O lovitură secretă se irosi în peretele din spate care se prăbuși. Doi amorezi o luară la goană în curul gol, dar acoperiți de moloz.

          − Pentru că eu am bani. Mulți bani. Iar ca soție…

          Li încremeni agățată în degetele de la picioare de o grindă și cu capul în jos.

          − Ce spui?

          − Zic de cincimii de nefericiți, pe când noi, tata, clanul Xin, au planuri mari. Mult mai mari. Imaginează-ți cum va fi să fim primii care leagă o rută comercială cu Imperiul Omnilor? Ronțăie  asta.

         

         

         

          Stânca lui Alfredo e o bucată țeapănă de antracit, cam cât un sfert de Lună, înțepenită la punct fix de parcă ar fi o gânganie prinsă cu un bold în insectar.

          Mulți imprudenți și-au stricat sculele în ea pentru că absoarbe avidă toate tipurile de radiații, fiind greu de depistat de scanerele de navigație.

          S-au perindat tot felul de mari savanți, s-au emis tot atâtea ipoteze iar apoi au plecat pe la casele lor ca să continue cearta din culcuș cald. Subcomisia de navigație a dat un decret, băieții de la drumuri au marcat-o cu reflectoare pasive și apoi a fost dată uitării.

          Chris se apropie într-o volută largă, iar când ajunse la un ancablu aruncă tropăitorul.

          Fosta navetă sanitară arăta acum fix ca o patrulă a Imperiopolului, încă una din facilitățile pentru care Chris ridica osanale geniului mecanic Ayal Efram. Tropăitorul făcea gălăgie cât zece distrugătoare imperiale gata să asolarizeze.

          Pe scanerul neutrinic, Chris văde o steluță luându-și tălpășița:

          − Ayal Efram, jidan puturos, predă-te sau te transform în pulbere stelară!

          Steluța are o ezitare apoi într-un looping scurt se îndreaptă către Chris:

          − Chris Adams… și cum religia nu-i permitea să înjure în ebraică, trânti una complicată, alambicată, în turcă:„ Eğer sen Sodomized , en büyük boğa, akrabalarınız bir bahis yapmak” care spunea ceva despre pariuri făcute de neamuri, despre cine pe cine va sodomiza: taurul comunal pe Chris sau viceversa.

          − Mi-a sărit inima din piept, se lamentă Ayal când ajunseră în grota care-i era casă și atelier. De ce-mi faci de-astea?

          − Doar știi că n-ai fi răspuns la apelurile mele… te căutam prin scorburile astea două luni…

          − Cum să răspund? De ce să răspund? Aduci numai belele. Uite! Aici am ajuns să trăiesc, ca un sihastru… Nu mai e planetă, pitică albă, gigantă roșie unde să nu fiu umflat de polițai…

          − Și-ntre două ședințe de rugăciuni mai faci o vizită pe la Señora Florecita să-ți îmbogățești abilitățile fizio-cognitive, eee?

          Ayal roși ca un flăcăiandru prins masturbându-se:

          − Om sunt și eu, nu?!

          − Hai! Să lăsăm… Avem treabă!

          − Oh! Nuuuu!

           

          − Unde-o fi Li?

          − S-a scuzat cu niște treburi personale. A zis să nu ne facem griji…

          − Da… Señora Florecita ?

          − A plecat cu o urgență.

          − Nu se știe unde… nu-i așa?

          − Așa-i!

          − Patronul?

          − Întârzie.

          − De Basil nu mai întreb…

          − Basil e cu o fată. O învață să arunce cuțite.

          − Wójcik s-a îmbătat și plânge… Am să înnebunesc și eu… Și ce planuri îmi făceam când am ieșit din pușcărie… Doamne… Acu’ trebuia să fiu la „Nisipurile de Aur” pe coasta bulgărească de la Katia1, răscrăcărat și cu un cocktail în mâna dreaptă…

          − „Socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg”, emise Miaikidin o filozofie populară.

          − Mie-mi spui, oftă Yan, măcar… mai bagă o tărie…

          − Ai să te îmbeți.

          − Și? Nu pricep și pace… Bagă! Așa!

          − Ce nu pricepi?

          − Señora Florecita…

          − Ce-i cu ea?

          − Ce nu e cu ea… De când a plecat patronul, a preluat comanda cu dezinvoltură și nu s-a opus nimeni…

          − Normal. Doar suntem găzduiți în „hacienda” ei.

          − Nu-mi jigni intelectul… te rog. Roboțelul ăsta de neamț…las’ că știu eu cum mă „alintați”, mai are și câțiva neuroni… Își mai toarnă votcă:

          − Nu sunt prostul nimănui. M-a pus să-l ajut pe Wójcik la planurile tactice. L-am întrebat pe nefericit cine a făcut modificările… Mi-a zis că l-a dat la o parte și-n 5 minute a sincronizat trei tablouri… în patru D, știi? Nu știi! Asta-i semnătură imperială și nu cred că sunt mai mult de o sută de oameni care să facă așa ceva. A trădat-o modus operandi. Ăștia-s Berkeley University, divizia CIA, Terra. Madamme e o spioană. Și nu orice spioană… Clasă, Miaikidin, clasă!

          Miaikidin rămase tăcut. Îl cântărește pe neamț cu privirea. O privire grea… Yan mai rase un pahar de votcă și se făcu mic. Privirea aceea avea moarte în ea.

          Apoi… aburul acela, greu, din privirea lui Vince, se ridică.

          Își puse și el un deget de votcă:

          − Ești bun. I-am zis lui Chris că ești bun și nu trebuie să te ratăm. Mai bine de partea noastră decât umflat de alții.

          − Ce tot bâigui?

          −  D-na Profesor Doctor Docent Alicia Regan, alias Señora Florecita, este Șefa Serviciului Imperial de Spionaj de pe Castillia.

          − Tu râzi de mine? Privi spre Miaikidin… Nu, nu glumește… Mai bău un pahar.

          − Ha! Ha! Ha! Adică noi ne ascundem în Sediul Imperialspy? Tu? Urmărit și cu premiu pe capul tău? Șefu’, Chris, fugărit de toate polițiile și tribunalele militare din cvadrant?  Fabulos!!! Absolut fabulos! Prea tare… cred că visez… M-am îmbătat… daaaa… Se înclină pe-o parte și adormi.

          Miaikidin îl întinse-n pat și-l descălță:

          − Da, copil… Încurcate sunt căile domnului!

         

          Spelunca era atât de ordinară,  încât generalul Chavez duse o batistă la nas. Se strecură printre mesele îmbâcsite.

          − Señorita, mis respetos!

          − Ia mai lasă-mă! Acuș fac șaizeci de ani. Șeful Contraspionajului Spaniol tuși amabil:

          − Gotic decorul… Cunoști capitala mai bine ca mine. Nu-mi imaginam că există un asemenea loc…

          − Lasă vrăjeala! Cine-i acest Colonel Alvaro Diego Cruz?

          − Habar n-am. Îl știu din vedere și din diferite informări ca un trepăduș pe la Marele Stat Major. Băiat cuminte… familie, doi copii, nevastă profesoară… Băieții tăi au răscolit rahatul în adâncime și să nu-mi zici că nu tu i-ai pus…

          − Pentru liniștea ta interioară, nu eu i-am pus, deși eu i-am trimis. Aceleași referințe: șoarece de birou, familist, trece pe la mine de două ori pe lună, vrea numai fete scumpe… acum era dator, a trădat ziua de salar…

          − Și-ai trimis papagalii ăia doi.

          − Miaikidin nu-i papagalul nimănui. A respectat un ordin și atât. Ți-am zis că trebuie să-i separăm total de căile oficiale. Ei sunt vârful de lance. Las’ să alerge toți după ei. Poate trădătorul se va demasca. E în joc soarta întregii noastre civilizații… Restul… Doar o coincidență absolut senzațională. Ce-ai făcut?

          − Ce puteam să fac? L-am trimis pe Jalme, cu care se cunoaște, să-l tapeze strâns și apoi să-l slobozească, poate se panichează și ne duce la stăpâni. Ce-avea în el?

          − Iată lista lui Miaikidin. Numai implanturi interzise. Pregătit de contact.

          − Marfă rusească?

          − N-au avut timp…

          − Ce se poate bea aici?

          Señiorita Florecita făcu un semn:

          − Nici nu-ți imaginezi… Trei fete aduseră diverse clondire și farfuriuțe iar doi flăcăi împinseră cu mare grijă un dispozitiv artizanal impresionant:

          − Asta ce-o mai fi? se minună Generalul.

          − O narghilea.

          − Și la ce folosește?

          − Vei afla. Șoșoti la urechea unei fete. Acomodează-te. Acesta este caviar, icrele unui pește extrem de rar. Iei un vârf de linguriță și-l pui în scoica asta din „aluat dospit de Persia”. Îl așezi pe limbă și-l apeși de cerul gurii. Lași aromele să-ți impresioneze papilele gustative și înghiți dintr-o dată, să nu-mi vomiți, că-i zic Împăratului să te demită… Apoi clătești cu această „țuică de prună trasă de trei ori” o băutură unicat, din Protectoratul Dacic, ai grijă, este foarte tare, cam la șaptezeci de grade și stingi arsura cu o linguriță de „șerbet tibetan de trandafiri”. Hai!

          − În viața mea nu m-am simțit mai bine…

          −Gotic, nu?

          − Sí, señorita! Cred că m-am îngrășat cu trei kile. Generalul ședea răscrăcănat după ce înfulecase, la rând, ”raci la cuptor cu formaggio grana”, ”sărmăluțe cu mămăligă”, ”pulpă de iepure înăbușită la cuptor” și topise o sticlă de ”Fetească albă” la aperitive și un ”Cabernet noir” la friptură.

          Observă că unul din tinerii care aduseseră narghileaua o încărcau cu un săculeț cu ierburi căruia îi dădură foc cu un bețișor lung. Mirosuri amețitoare se distilară în separeu. Două fete aduseră ceșcuțe cu o licoare neagră, aburindă și se retraseră trăgând draperiile.

          − Marijuana. Un drog ușor. Aici este cafea arabică dreasă cu carmamon, o mirodenie extrem de rară… Trage din muștiuc și apoi soarbe, atent, din ceașcă.

          − După ce m-ai îndesat ca pe un porc acu’ vrei să mă și droghezi… nu-i frumos…

          − Nu te prosti! E doar un euforizant. Suge și taci!

         

          Chung Li privi încă odată harta tactică:

          − S-ar putea să meargă. Trebuie s-o sincronizăm cu cele trei ale lui Wójcik.

          − Sper că înțelegi că asta nu este trădare. Doar un contract comercial…

          − Daaa! Desigur! Asta să i-o zici lui „mutu”. Și acest individ fără nume cu care trebuie să fac joncțiunea, acest misterios om al vostru care e în legătură cu Omnii, va fi acolo?

          − Dacă va fi, bine. Îi vei da codurile cu punctele de contact iar treaba ta s-a terminat. Dacă nu, distrugi tot și treaba ta s-a terminat din nou. Vom încerca din nou pe o altă oportunitate. Te bagi?

          − Mă bag. Plata înainte: o mie de spanioli. Iar faza cu Xi, alias Andrei, va rămâne o glumă.

          − Dar te iubește, fata mea. Asupra sentimentelor, eu nu pot să poruncesc. Nici din postură de șef de clan și nici chiar din postura de tată. O să vă descurcați voi… doar sunteți majori și vaccinați. Râde chițăit, arătând niște dinți galbeni, ca de vidră.

           

          Aj turba. Viața lui era între oameni, în gălăgie, în agitație și stres. Era o sugativă de senzații. Din ele se hrănea, iar stresul celorlalți era fabrica lui de bani. Acum, în pustietatea lugubră a cargobotului, se simțea mic, neputincios, pierdut undeva printre stele. Privi diagrama de zbor și o amintire îl strivi:

          Aceeași imagine: Tatăl lui învățându-l să proiecteze un salt, tatăl lui jucându-se ca un copil cu el în camera de 0G,  tatăl lui mișcându-i cu blândețe degetul pe compasul parametric, tatăl lui… tatăl lui luându-l în brațe și alergând cu el la o capsulă de salvare, pereții capitonați, greutatea imensă, leșinul… camera albă și privirea străină:

          − Și-a revenit! Măcar el a supraviețuit.

          Un bip repetat îl smulse din amorțeală. Se replie, căutând sursa semnalului.

          Cu dosul combinezonului șterse ecranul prăfuit al unui monitor:

          „ La timp Chris… La marginea timpului!!!”

          Căpitanul îl scrută cu o privire cercetătoare:

          − Ești claustrofob?

          − Nu tocmai… dar nici departe.

          − Trebuia să-mi spui.

          − Fac față. Strâng din buci și țip tare!!!

          − E bine atunci! Chris îl bătu prietenește pe spate. Ai făcut treabă bună.

          − Mi-am spălat o parte din păcate…

          − Bine zis. Mai ai. Hai să ducem vechitura la doctor.

           

          Colonelul Alvaro Diego Cruz se află într-o navetă ultrarapidă, ”Peștele zburător, care nu-i  pentru oricine, pentru că la o deviație de doar o milionime de grad în unghiul beta de atac nu mai rămâne din ea decât o pată. Saltul îl duse în trei secunde la zece unități astronomice de Petesburg. Aici îl aștepta un crucișător imens. Păși cu dezinvoltură în sala de comandă,  care părea suspendată în vid.

          Generalul Suhorov îl îmbrățișă și se pupară de trei ori pe obraji.

          − Deci ai fost demascat…

          − Nu pricep nimic. Nu înțeleg ce-au avut papagalii ăia cu mine. Voiau bani. Solda mea. Găinari. Absolut incredibil! O misiune atât de atent pregătită să se prăbușească hazarduos! Sunt bulversat, dezamăgit, nervos. Grijani ceas!

          − Stai liniștit, băiatule. Tinerețe, tinerețe! Ehee! Toți orbecăiesc în ceață. Știi cine era unul din cei care te-au atacat?

          − N-am recunoscut pe niciunul…

          − Dar numele Miaikidin îți spune ceva?

          − Escrocul? Stai că se leagă ceva… o revoltă, sau o răfuială între două clanuri mafiote… Nu știu amănunte.

          − Eee… El e unul din atacatori. I-am identificat ADN-ul de pe hainele tale.

          −Dar Chris Adama alias Adams?

          − Dezertorul… Escadra, acum 17 ani, pe Ivan… Nu văd legătura…

          − De-asta eu sunt general cu cinci stele, se bate parșiv pe epoleți, iar tu, tot un pârlit de colonel. Râde clocotit. Hai la o votcă. Nu mai sta așa crispat! Faci armata de rușine.

           

          Chung Li trânti sacul de piele pe masă:

          − O mie de spanioli! Mi-am spălat rușinea. Folosiți-i cu chibzuință. Se îndepărtă și se lipi cu spatele de un perete stând cu un picior în cumpănă. Tremura încet.

          Miaikidin se apropie prudent:

          − Ce ai făcut fată? Copil mic. De unde sunt banii ăștia, ce-a fost în separeul ăla, cine era puștiul ăla?

          Li sprijini piciorul care tremura de perete:

          − M-am măritat! E bine? Asta-i zestrea de nuntă. E a voastră. Faceți ce voiți… Ajunge de cinci mii de rații complete pentru două săptămâni, toalete ecologice și un tanc cu oxigen Luați-i până nu mă răzgândesc!

         

          Afară se lumina. Señiorita Florecita se strecură greoi de sub așternut. Privi către general. Horcăia cu gura larg deschisă.

          − Nu mai horcăi, că gâjâi fals!

          Generalul  deschise un ochi:

          − Nik nu-ți scapă privirea ageră… Hai! Înc-o tură de plecare, îî?

          − Adormi la loc. Am treabă!

          − Și-ncă ce treabă…

          − Ce vrei să zici?

          − Vreau să zic că chinezoaica aia mică, aia cu biciușca, favorita ta la recuperări, s-a combinat cu Xiou, băiatul lui…

          − Băiatul lui Xin… Mafiotul… Și-acum îmi zici?

          − Cum puteam să stric o asemenea seară perfectă!

         

          − Să știi că l-am cunoscut pe tatăl tău. Mi-a fost pilot de desant acum treizeci de ani în luptele de la Alemaine. Eram amândoi tineri și am văzut moartea de mai multe ori. E o tristețe că, scăpând din acel infern, a sfârșit în acel nenorocit de accident. Tu trebuie să știi că mulți dintre noi îi duc încă în conștiință, în gând,  imaginea de om neînfricat. Trebuie să fii mândru că el ți-a fost tată și să-i onorezi numele.  

          O lacrimă se scurse pe obrazul lui Aj:

          − Am făcut tot ce am putut. E greu să pleci dintr-un orfelinat și să devii erou intergalactic.

          − Nu-ți face nimeni nici un proces de conștiință. Sunt unii din noi destinați pentru asta. Pur și simplu, genetic suntem făcuți soldați, așa cum furnicile au soldații lor, și asta nu se uită. E în sângele nostru și căutăm lupta și… până la urmă o găsim. Întotdeauna! Mult mai important este cauza pentru care lupți. Pentru tine, pentru străbunii tăi și pentru urmașii tăi și urmașii urmașilor tăi, ea va face diferența dintre un ticălos și un erou. Filozofăm? E bine să ne mai răcorim sufletele… Mai ții minte să intri în patinaj? Hai să ducem hoașca asta mare la reparat!

         

          Señora Florecita se precipită în încăpere, făcând să duduie dușumelele.

          Rămase interzisă privindu-i pe protejații ei care, cu țigări în colțul gurilor și pahare pline cu diverse licori, jucau poker, fiecare având dinainte câte o stivă de spanioli lucind parșiv a aur roșcat.

          − Pe de trei, plusă dezinvolt Miaikidin și aruncă în scârbă un pumn de monezi în centrul mesei.

          − Merg, se pronunță calm Yan și aruncă și el un pumn de aur.

          − Și eu, Basil se conformă la rândul lui.

          Wójcik se uită la cărți, se mai uită odată…

          − Pas, nu fac nik cu cărțile astea măsluite…

          Señora Florecita se priponește cu mâinile în șolduri.

          Vince făcu un semn:

          − Trage-ți un scaun! Wójcik nu-i în formă azi…

           

          − Nu cred că mai știu. Eram prea mic. Să calez un remorcher și să-i pornesc motoarele de impuls… mai merge, dar ca să intru în „Beta”… Mi-e cam frică. De fapt… niciodată n-am înțeles cum e chestia asta cu „Beta”.

          − Hai să-i dăm drumul! Vezi tu? Gândește-te că ești un pește în apă, nu-i cea mai tare comparație dar… ești un pește și oricât ai da din înotătoare, niciodată nu vei reuși să depășești o anumită viteză pentru că te-ai turti. Cu cât mergi mai repede apa se va opune din ce în ce mai mult până când va deveni la fel de dură ca betonul. La fel și noi. Cu cât creștem viteza, aici în spațiul nostru, cu atât ne crește masa, astfel încât la viteza luminii vom avea masă infinită, ceea ce este imposibil.

           Uite algoritmul de calcul. Îl găsești în secțiunea vectori a oricărei nave cu transport Beta. Te apropii +/- 1% de viteza recomandată de Klaus, o bagi în computer care-ți calculează unghiul , tastezi și destinația și te trece pe automat. Ține-te de ceva… Ăsta nu-i calculator pentru nave de croazieră, să te plimbe lin… Gata. Suntem în Beta. Așaaaa. Deci! Și-acum, așa, din greșeală, te scapi afară din apă și brusc devii iute ca săgeata. Ai străbătut în același timp o distanță de zeci de ori mai mare…

          − Și apoi dai cu burta de apă, se hlizește Aj.

          − Așa a fost la început, în perioada eroică. În timp, teoria a bătut practica și s-au stabilit unghiuri exacte de străpungere și prin care să putem face mai multe salturi inerțiale, de unde vine și sintagma piatra pe apă, până când velocitatea scade suficient pentru ca revenirea în spațiul-timp propriu să fie cât mai lină.

          − Au rămas captivi dincolo?

          – Nu am cunoștință. Până la primul salt al lui Klaus s-au făcut numeroase teste cu aparatură automatizată.

          − De unde naiba știi toate astea?

          − Eeee… Să zicem că niște profesori și-au bătut capul cu mine. Hai, e timpul de desprindere. Treci la aparat. It’s your time!

Moduri de deplasare ”beta”

          − Raportează!

          − Am stabilit contactul.

          − Au vreo suspiciune? Fii atentă,  fată! Nu-i de joacă. Ai sesizat vreo ezitare, vreo sclipire, ceva care nu se pune cap la cap? E viața ta în joc. Ăștia mi te trimit într-un geamantan la cea mai mică suspiciune.

          − N-am mirosit nimic… Vocea lui Chung tremură puțin.

          − Să nu-mi spui că ai căzut pe bec. Puștiul ăla… e un criminal sadic. Trezește-te sau te omor rapid și te trimit direct în Dominionul Englez. Să filezi homălăi! ¿Lo entiendes?

          − Sí, señorita!

          − Așa te vreau. Măcar a fost bun la pat?

          − Pfff! Și degetul meu mijlociu îi mai jucăuș…

          Chicotiră amândouă.

          − Nu mai miști nimic. Te duci pe „ne-ve”, că tot joacă ăștia pocker cu banii tăi, și sincronizezi statusul tactic. Nu te strădui prea tare,  că bate la ochi. Bagă niște greșeli minore, la plezneală, c-ai văzut ce-am pățit cu neamțu’…

          − ?

          − Și eu fac greșeli, fata mea. Drăcușorul m-a citit, mi-a citit semnătura. Noroc că l-a îmbătat Miaikidin așa de tare, că i-a șters toate RAM-urile… Da’ o să-și amintească. Ca să nu te plictisești, îți dau un filare scurtă. Rușii aruncă ceva nou pe piață. E bună rău. Va veni mâine și va face joncțiunea în Spațioportul 3.  O va aborda Miaikidin. Tu ne vei scăpa de contact. Ai aici, îi dădu ceva ce arăta ca un banal inhalator, un drog aerosol foarte puternic. Exhibă dorințele secrete. Să sperăm că nu-i un sadic criminal. Totul i se va părea logic și nu va ține minte tranziția. Îl pulverizezi în nări. Acționezi cu discreție. Da?

          − Si, señorita!

          − Gut! Și-acum să mă duc la paraziții ăia…

          – va urma -

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts