GSF 79 banner01-650

          Stânca lui Klaus se profilă sumbră, colțoasă, angoasantă, pe scanerele de distanță.

          − Ce căutăm noi aici, Chris? Ăsta-i loc blestemat…

          − Și hop și noi! Căpitanul zâmbi fin.

          Trei flash-uri semnalizară prezența unei nave:

          − Ia-i urma. Acu’ vreau să văd cum le ai cu cârma.

          − Eu?

          − Tu. Treci, că intrăm în dihanie…

          − Ohohoooo! Stai la tata. Aj se scurse în scaunul pilotului și brusc se făcu una cu el. Pârâind din toate încheieturile, bătrânul cargobot urma semnalul de control al navetei din fața lui.

          Chris privi către Aj și zâmbi subțire.

           

          − Hai! Vacanța s-a terminat! O mie au fost, o mie să văd. Acum! Li m-a declarat depozitar.

          Vince, frumosule, mai ții minte cum se sucește o muiere?

          − Eu? Miaikidin părea jignit.

          − Tu. Astea-s abilități care se pierd.

          − Niciodată. Unde-i?

          − Va veni în gara trei cu o cursă de Eridani. Trebuie să facă joncțiunea cu legătura de aici. Tu vei fi legătura. Ai aici legenda.

          − Da’ de ce, Vince? Eu ce cusur am? Părintele, alias Pfarrer, alias Yan Arden, bâzâia pe scaun.

          − Ți s-a făcut urât cu viața. Vince, și tu… Nu-i așa de bună ca Li, dar îți rupe gâtu-ntr-o joacă. O să te aștepte un specialist. O jumătate de oră și n-ai să te mai recunoști nici tu..

          − Sper că…

          − E un profesionist. El te montează, el te demontează. Hai! Abeit!

          − Da, șefa! Miaikidin se ridică agale, numără 50 de spanioli și pleacă arătând degetul mijlociu către Yan.

          − Basil! Ia restul de bani și mergi la adresa asta. Antamați provizii pentru două săptămâni și cinci mii de oameni. Ia stick-ul ăsta. Citește atent. Nu ne dezamăgi.

          Wójcik ! Tu îi ești umbră. Vreau să moară cel puțin cinci. Căutați motiv de ceartă. Măcel. Băgați frica în ei, da’ încheiați un contract pe bune. Țeapăn! Uite aici coordonatele. Citește! … Încă o dată. Așa.  Wójcik te ține?

          − Da, șefa!

          − Marș!

          Cei doi se ridicară. După ce au numărat conștiincios monezile și le-au pus în patru săculețe de piele, au ieșit, nu înainte de a-i da câte o palmă peste ceafă lui Yan.

          − Și eu?

          − Tu ai să te îndrăgostești. Urât.  În limbă! Uite-o. Nemțoaică ca tine. Operator Șef la Secția de Coduri. Îi dădu o brățară. Asta pune implanturile în stand-by pentru patru minute. Mai mult bate la ochi. O droghezi și-mi aduci toate codurile pentru săptămâna viitoare. Mă interesează expres algoritmul frecvenței în pas aleatoriu al imperiului. Comprendre?

          − Ja! Ja voll!

          Florecita se lăsă greu pe un scaun:

          − Doamne, Dumnezeul Meu! Începe! Iartă-mă, dacă poți!

         

          Basil intră agale în crâșmă.

          Totul părea gândit perfect pentru o ambuscadă. Rânji pe dinăuntru:

          − Ce te râzi?

          Un sombrero imens se ridică de la o masă, descoperind doi ochi de tăciune.

          − Pe tine te-a trimis vaca aia de codoașă?

          − Nu-i civilizat să jignești lumea, dar, cum vaca mi-e necunoscută, am să trec cu vederea. În mizeria asta se poate bea o tequilla adevărată sau doar pișat de fătălăi?

          Câțiva se ridicară, dar sombreroul se mișcă așa că se așezară.

          − Carmensita, por favor, o tequilla tu gringo.

          − Ș-așa… lucrați în stil mare… Rații pentru două sute de oameni pentru doi ani… Pot să știu și eu unde?

          − Nu.

          − Mda… Un asteroid… Bariu, nu? Contrabandă, mineri?

          − Nu știu. Ai marfa? Sau îmi văd de treabă…

          − Marfă este, loz nu văd.

          – Nici n-ai să vezi până nu am confirmarea de orbită. Basil puse tendențios tableta pe tejghea.

          − Joacă tare… V-am zis că joacă tare scârba aia de codoașă. Intră singur și vrea să-i confirm transportul, că eu sunt prostul lui…

          − Presupun că mai ai un adjunct care să confirme în caz că…

           

          − Cum? Sombreroul scoase un pistol. Gringo, să văd lozul.

          − Uite sus.

          − Ce?

          − Vezi chestia aia mică și neagră? E o dronă. Cu banii tăi. Te duci încet, încet, urci pe trepte, o deschizi, vezi lozul și-mi confirmi transportul.

          Mărunțind din buze, scuipând „Ma halla muher, putana, …” sombreroul urcă, trage drona pe palier, și-o deschide. Rămâne un pic încremenit și apoi țipă:

          − Spanioli, un teanc de spanioli! Omorâți-l!

          Se uită apoi în jos: Trei din prietenii lui aveau câte un cuțit în frunte iar alți patru nu păreau să o ducă mai bine.

          Wójcik puse silențios pistolul în teacă:

          − Amatori. Coana mare își râde de noi. Hai, scrii codul, sau îți iau boașele pe rând?

          Basil tocmai scotea ultimul cuțit din țeasta unui magrebian, că separeurile se dădură de pământ și peste două zeci de tuciurii se aruncară asupra lui.

          – „Paștele mă-tii de bou”, se auzi și unul din cuțite fixă mâna sombreroului pe grinda de lângă tastatură, apoi…Basil dispăru.

          Wójcik, cu pistolul în mână,  nu reușe să fixeze o țintă și realiză că-i mai bine să urce la mexican.

          − Tastezi? Indică cu pistolul către mica stație de comenzi.

          − Da!!! Cu mâna stângă băgă codul și ecranul se făcu verde.

          − A băgat.

          Jos se făcu brusc liniște.

          − Sigur?

          − Da!

          − Atunci… ce naiba mai căutăm pe-aici? Cât naibii e ceasul? Am întârziat!

           

              „ De la microfonul Postului Independent Omicron, Michael Din vă salută. Țineți aproape,  căci avem știri fierbinți, cel puțin la fel de fierbinți ca o cafea Mocca făcută la o cafetieră Moka pe care o puteți primi, absolut gratuit, dacă vă abonați pe timp de un an la Buletinul de Știri Video al postului nostru.

             Azi avem din nou știri explozive:

             O reglare de contururi a avut loc într-o speluncă din cartierul magrebienilor din nord- vestul orașului. Impresionante forțe de ordine s-au adunat la locul faptei. Pe surse se vorbește de cel puțin 5 morți și 20 de răniți. Poliția a securizat zona și purtătorul de cuvânt a evitat, diplomatic, un răspuns clar…”

           

          Miaikidin se simțea ca după o extracție dentară. Toată fața i se părea puhavă și umflată. Se opri în fața unei vitrine,  examinându-se adânc

          − Virgil… ce surpriză. Se întoarse brusc. Dar nu foarte, doar atât cât să nu bată la ochi…

           

          Yan Arden studia concentrat trei fișiere. Alunecă elegant și  luă în brațe o domnișoară blondă, cu ochi verzi și cam grăsuță:

          − Mii de scuze, algoritmii ăștia m-au năucit, eu, știți…

          − Eu îmi cer scuze, eram neatentă, dar… Fata privea concentrat o hârtie pe care a cules-o de pe jos:

          − Mă scuzați! Mi-a fost imposibil să nu observ…Priviți aici, la această integrală de ordinul zece, ați greșit intervalul de definiție…

          − Da? Aici? Nu cred. Ia priviți… scoase un mic calculator științific.

          − Da. Ați adaptat ipoteze lui Angile la teorema lui Apostol… dar intervalul nu se va închide decât dacă… Brățara de la mână se coloră în pulsuri grăbite. Oh, nuuuu… N-am timp acum… Îmi pare rău… Vorbim?

          − Vorbim!

          În cantină, Yan avu un deja vu. Totul îi era cunoscut, globalizarea adusese până și această cantină la aceleași standarde ca la peste o sută de parseci în dominionul englez.

          Se controlă. Domnișoara operator intră pe ușă. o conduse cu privirea: „Nu-i grasă… e, așa, dolofănică… și ochii, albaștri-verzi, scanere… Oops! Vine, vine la mineeee!”

          − Da! Sigur că da! Te rog!

          Dolofănica era la masa lui. Yan simțea ceva de care credea că uitase, dar care, al dracului de parșiv, se înșuruba periculos în el.

          Își dădu virtual două palme:

          „… dar ce păcat. Ce păcat!”

           

          Adams dăduse o raită la Nova Prime. Scanerul dat de evreu, cel mai tare din parcare, i-a indicat doar un geostaționar deasupra coloniei. Oamenii erau pe cai mari. Capăt de univers, cin’ să-i frece? Fac ce vor. Care pune botu’ și semnează, se trezește ori în mină și moare în trei ani ori, la câmp să împingă la plug, umăr la umăr cu Omnii ori prostituată într-o speluncă ordinară. Vorba lui Costa: până și Omnii o duceau mai bine…

          A mai făcut o trecere și, în sfârșit, a prins semnalul lui Costa. A accelerat și a intrat în Beta.

hartă stelară 2

          − Nu mă cheamă Virgil…

          − Nu mă interesează cum te cheamă. Ești cel mai sexy bărbat din toată mizeria asta Mi-e sete… mi-e foame… te vreau… și le vreau la pachet!

          − Oops!?? Cum poate-o femeie așa frumoasă să rămână fără angajament?

          − Eeee… Să zicem că sunt pretențioasă!

          − Și eu!

          − Mă cheamă Tania.

          − Virgil.

          − Parcă ziceai că nu te cheamă Virgil.

          − Brusc am descoperit că e un prenume care mă definește.

          − Ha! Prin ochii Taniei trecu o săgeată albastră. Ai auzit de Kamasutra?

          − A lui Vātsyāyana ?

          − Nu. A lui Mallanāga.

          − Urmează-mă la zece pași.

           

          Chris rămase siderat. Cărămida ruginită pe care o adusese cu Aj se lăfăia într-un gri adânc, numai bun de camuflaj.

          Ayal Efram stătea cu mâinile adânc înfipte în buzunarele combinezonului și privea și el.

          − Fetița mea! V-am zis? Modelul Klaasss11 a fost cel mai bun. Uitați ce minunăție!!! Sunt mândru!

          − Și ai dreptate să fii mândru, dar o să-mi ducă cinci mii de oameni?

          − Poa’ să-ți ducă și șapte mii. Vezi chesoanele? Am scos tot scheletul original și am făcut doar șase coaste. Pentru trei chesoane, fiecare cu o capacitate de două mii de persoane, dar nu mai mult de două săptămâni.

          − Cum îi încărcăm?

          − Jos, musai balizele astea laser. Apoi lansezi chesonul „I”, Da? Se desfășoară coarda de bor până la șase mii de metri, acolo deschizi parașutele. Aterizează fin. Poporul intră, organizat, dacă se produce haos… fiecare în scăunel, centura, trapa se închide, sus rulăm bor-ul. Ajung sus, chesonăm stânga, deblocăm, mutăm bor-ul pe a doua… Coboară al doilea cheson… simplu…

          − Am priceput, ai niște simulări?

          − Da! Am obosit la ele… păi cum credeai…

          − Mersi! Ești cel mai tare. Adevărul e că nu credeam…

          − Ce nu credeai?

          − Nu credeam că vei reuși… cred că îmbătrânesc și devin pesimist.

          Ceva îl ținea de picior. O chestie mică se cramponase cu unul din piciorușe de gamba Căpitanului și cu una de o margine a coridorului.

          − Ia-ți jucăriile de pe mine Ayal.

          − Căpitane… Nu te da rotund…. Ce-am făcut eu, numa’ eu știu… Hai…Știi că altfel nu se poate. Mereu m-ai adus întreg, aici, în cotineața mea.

          − Mersi! Ayal. Vezi că-ți bag și două baterii de rachete.

          − Luptă!!! Beton! Atunci eram la butoane..

          − Și acu’ tot la butoane. Nu miști nimic. Chestia aia trebuie să arate a crucișător.

          − Pardon?! Nici imperialii nu se citesc mai aproape de zece unități. Pardon!

           

          − Frumos cuibușor. E al tău? Tania își scoase eșarfa de la gât și rămase în așteptare.

          − A unei prietene… Poate ai auzit de Señorita Florecita.

          Fătuca își roti brusc ochii, iar privirile îi deveniră reci, criminale:

          − Perhot’ podzalupnaya, scrâșni, iar eșarfa se năpusti ca o sabie asupra lui Miaikidin.

          Nu apucă, căci ceva i se răsuci împrejurul mâinilor și o imobiliză. Sări, dându-se peste cap, dar un al doilea bolas i se strânse în jurul picioarelor și căzu cu un bufnet înfundat pe dușumea.

          Li privea zvârcolirile de moarte ale spioanei.

          − Te agiți degeaba. Făcu un salt, o încălecă și,  apucând-o de păr, îi băgă cu greu un stilet între dinții încleștați. Așa! Ca să nu-ți vină idei! Se auziră pași grei urcând scările.

          Señora Florecita deschise ușa și, privind către spioană, pronunță greu:

          − Noi două o să avem o discuție…

         

          −Te-i sincronizat?

          − Da!

          − De-mi ieși din conul de umbră te strâng de gât cu mâna mea.

          − Wójcik, ne desprindem la 5,4,3,2,1,0, now! Ține curba. Dacă ne citește rahatul ăla de satelit, am belit-o!

          Aterizară în mijlocul unei vegetații luxuriante. Se echipară și, după ce Yan calibră GSM-ul pe situația tactică, plecară în coloană cu Miaikidin în frunte. Din ariergardă, Chris strigă:

          − Wójcik! Ochii-n pai’șpe și stai permanent pe recepție!

          − Yap! Good luck !

           

          Se găsiră cu Costa exact la punctul stabilit.

          − Cum e?

          − Starea e tensionată. Dar, curios, nu mai e nici un intrus între Omni.

          − Înseamnă că se pregătesc de lovitura finală. Bine, Costa. Te întorci și transmiți instrucțiunile șefilor de compartimente. Crezi că vor putea să-și țină oamenii în frâu? Nu vreau busculade la îmbarcare.

          − Toți sunt conștienți că trebuie să fie calmi și să asculte ordinele. Fiecare familie și-a făcut un bagaj minimal, doar lucrurile valoroase și sentimentale, sub cincizeci de kilograme greutate. Sunt într-o așteptare înfrigurată.

          − Trădători?

          − Am identificat șapte. Îngrașă pământul.

          − Curând o să li se simtă lipsa…

          − Doctorul i-a scutit de la muncă pe motiv de friguri de gândac…

          − Ha! Bună asta. Mergi și așteaptă semnalul. Până atunci, vreau un comportament normal ca pentru o zi obișnuită de lucru.

           

          − Iaca, ce-avem noi aici?! Cu două bolas-uri bine răsucite în jurul picioarelor, un Omni venea împiedicat în urma lui Chung Li.

          Îl priponi de un copac și-l privi cum încerca să taie cu mandibulele funia de bor.

          − N-ai nici o șansă, n-o tai nici cu cuțitul. Basil se făcu că-l înjunghie cu pumnalul, iar Omniul se trânti pe spate cu picioarele lipite de burta franjurată, capul strâns în torace și antenele lipite de țeastă.

          − Face pe mortul, zise Costa. Pot sta așa și o zi…

          − Faptul că s-a expus cu pântecele moale, vulnerabil, este un îndemn la îndurare.

          Vocea răsună în viroaga în care se făcuse tabăra.

          − Ambuscadă. Am picat într-o ambuscadă. Vocea lui Chris era calmă. Eeee, hai să vă vedem.

          De după stânci apărură patru Omni. Amenințau cu ceva ce păreau arme.

          − Vă urmărim de mult. Cel din frunte părea că are un translator. Aruncați armele!

          − Și noi pe voi! Și-a naibii să fiu de nu vă găuresc hoaștele de crabi dacă mișcați.

          Vince și Ian se ridicară la rândul lor din tufișurile din spatele alienilor.

          − Hai! Jos tot de pe voi! Să vă văd la curu’ gol, unde-o fi ăla…!

          Omniul care o făcea  pe mortul încercă un salt spre Chris, dar cele două bolas-uri se strânseră și mai tare, așa că pică cu botul în praf.

          − Dezechiparea! Puneți totul la vedere aici. Chris se întoarse către Costa: Cum faceți voi ca să-i imobilizați?

          − Avem un jug special, dar cred că pot încropi ceva din funiile de alpinism.

          − Așaaaaa, deci… cu cine avem onoarea? Hmmm! Poate nu merge prea bine translatorul ăla: Cine sunteți și ce căutați pe coclaurii ăștia?!

          − Suntem ostași ai Imperiului Omnilor și suntem aici pentru a ne salva cetățenii. V-am monitorizat încă de la aterizare. Erați șapte și cu băștinașul opt. Partonogeneză? Clone?

          Chris făcu un semn iar Yan atinse un buton de pe brățară. Imaginile holografice tremurară și se stinseră:

          − Doar științe interzise…

          Omniul clătină din capul său mic. Antenele din frunte baleiau disperat atmosfera:

          − Am înțeles, cumva, că ați venit cu o misiune similară, deși nu pricepem. Sunteți mai multe rase care se luptă între ele? Și voi și cei care ne-au făcut sclavi cetățenii păreți a fi aceeași specie. Nu înțeleg…

          − E mai complicat. Poate… Acum vreau să lămurim câteva aspecte: Câți sunteți și care este planul vostru de atac?

          Chris se aștepta să fie scuipat în ochi și să i se recite numele și plăcuța de înmatriculare, așa că rămase cu gura căscată la răspunsul sincer al Omniului:

          − Suntem șapte într-o misiune de supraveghere. Noi cinci și doi care au rămas la navetă. Eu sunt: un scrâșnet și două tigăi căzând pe podea, se auzi din translator, locotenent în divizia de recunoaștere a maestrului, alte zgomote de farfurii și tacâmuri căzând pe jos, căpitan de rangul doi din divizia a doua condusă de…

          Chris, făcu un semn cu mâna. Încă o avalanșă de zgomote și putea să vizualizeze o bucătărie devastată.

          − Te rog!  I get the picture. Și de ce nu faceți voi ce v-a trimis căpitanul vostru să faceți? Recunoaștere și supraveghere. O poză, două acolo și în navetuță… home, sweet home?!

          Omniul tăcu și plecă capul mic, lipind antenele de țeastă. Chris avu o bănuială:

          − Mă, voi sunteți recruți… Câți ani ai, locotenent!

          La tonul aspru al lui Chris, ”Două tigăi trântite” se smuci pe cele patru labe, dar căzu înapoi în praf:

          − Șapte ani!

           − Și de când ești în armată?

          − De două luni!

          − Halal! Dezleagă-i!

          − Pot fi periculoși. Ați văzut în arenă…

          − Eu nu mă bat cu copii. Costa, Vince, dezlegați-i!

          − Luați-vă rațiile! Armele și ce mai e pe aici, rămân la noi. Inclusiv translatorul. O să ne folosească în tabără. Hai! Marș la navetă și spuneți căpitanului vostru să trimită soldați, nu copii pe care să-i aibă pe conștiință. Marș, ce mai așteptați? Să nu vă mai văd, că va fi vai și-amar de spinările voastre de bărzăuni care-au luat steroizi!

         

          Chung Li șopti ceva la urechea lui Yan. Acesta moșmondi un pic la consola de pe brațul drept și, brusc, Li se dedublă. Cea reală îl sărută în fugă pe obraz și dispăru în junglă.

          − A plecat.

          − Mda! Yan, și noi! Basil, ai comanda. Ne aștepți o jumătate de oră. Dacă nu apărem,  vii după noi.

          − Priceput, Șefu’.

          Cei doi pistolari dispărură pe urmele lui Li, lăsând în urmă două sosii holografice care începură să se certe:

          − Am luat-o greșit… Trebuie să o luăm la dreapta…

          − Ba la stânga…

          Desișul era atât de compact, încât Chris și cu Vince trebuiau să meargă exact pe urmele lui Chung.

          Brusc, în față se profilă o poiană. Cei doi pistolari se priviră o secundă și apoi făcură o învăluire pe flancuri.

          Chung Li se așezase în mijlocul poienii și butona la un transmițător militar.

          Undeva, în față , se simți mișcare. Li păru că nu observă, dar lăsă jos jucăria. În poiană intră un Omni masiv cu o carapace de o culoare de un violaceu negricios care arunca curcubeie de lumină sub razele piezișe ale soarelui la apus. Pe diagonala pieptului avea un fel de centură pe care se evidențiau tot felul de mici dispozitive. Se apropie, balansând agale pe cele patru picioare ca niște telescoape de buldozer și o amușiră roată pe Li cu antenele supradimensionate.

          Li nici nu clipi.

          Aparent mulțumit, se așeză într-o poziție complicată, în care picioarele din spate se transformară într-un fel de scăunel. Scoase ceva de la centură și, ducând cu gingășie cu cele două lăbuțe din față chestia la gură, începu să o ronțăie meticulos.

          Li părea fascinată de dansul complex al mandibulelor, când, brusc, Omniul săltă pe picioare, ascunse obiectul într-un buzunăraș al centurii și începu să se balanseze agresiv cu antenele rotindu-se în toate direcțiile.

          Un costum spațial suplu, dintr-un material negru și cu cască fumurie păși în poiană. Avea cam un metru optzeci, umeri largi, conformație atletică și o mare siguranță în mișcări:

          − Ai adus? Inexpresivă, vocea răsună în poiană.

          − Da. Se mărgini a spune Li

          − Și ce mai aștepți?

          − Aștept confirmarea de cod.

          − Ce confirmare? Calmul era excelent.

          − Sub acea cască se poate ascunde oricine, iar faptul că ai venit cu Omniul ăsta supraponderal nu înseamnă nimic pentru mine.

          − Nu așa a fost înțelegerea. Vocea era încă liniștită. Dă-mi coordonatele!

          − Fără parolă… Nici gând!

          − Femeie! Nu pot sta aici o veșnicie, vocea părea să-și piardă calmul. Coordonatele, sau…

          − Sau ce? Se simțea o impertinență provocatoare în vocea lui Li.

          − Sau le iau singur.

          − Poftește.

          Costumul de neopren ezită , apoi se apropie agale:

          − Îți zic încă o dată. Coordonatele!

          − Coordonatele unde este staționată flota imperială? Ne crezi proști?

          Chung nu mai era demult acolo unde o rafală de gloanțe sfârtecă pământul. Omniul își roti disperat antenele, căci săgeata care-i pătrunsese printre elitre îl paralizase complet. Costumul aruncă o perdea de fum și, cu un salt,  dispăru în tufișuri… direct în brațele lui Miaikidin.

          − Eeee? Unde pleci fără să dai bună ziua? Încasă o lovitură cumplită în boașe și se prăbuși horcăind, dar apucă să vadă cum plasa din feritcarbon îl înconjoară pe trădător și-l strânge într-un cocon indestructibil.

          − De ce v-ați băgat ca musca-n lapte? Doar i-am zis seniorei Florecita că vreau să fie al meu, bastard, năpârcă…  Chung dădu cu piciorul în ghemul de plasă.

          − Nu puteam risca să ne scape, fată dragă. Chris o bătu părintește pe spinare. Ai făcut o treabă excelentă.

          − Da, horcăi, Miaikidin. Excelentă…

         

          „Aici Postul Independent Omicron.

          Michael Din vă salută. Ați avut o zi bună? În mod sigur va fi și mai bună dacă veți încerca noile Snickers. Două batoane care vă vor aduce energie pentru întreaga zi. Am înfulecat unul și, iată, sunt în plină formă pentru a vă prezenta ultimele știri și ultimele can-can-uri pe 100,7 frecvența voastră favorită.

          Dimineață, la prima oră, imperialii au descins în forță pe domeniul lui Xi, cunoscut ca mare antreprenor, dar pentru avizați și ca șeful din umbră al organizației criminale Xing și frații. Se pare că însuși Generalul Chavez a condus această operațiune și, pe surse, se pare că s-au administrat grave acuzații de trădare, până la cel mai înalt nivel.

          În altă ordine de idei, se pare că reprezentantul plenipotențiar al Uniunii Ruse a cerut audiență la Secretarul General, Domnul Juanito, având o întrevedere de taină. Din nou, pe surse, se zvonește despre un schimb de spioni, după ce săptămâna trecută un membru al Marelui Stat Major a fugit în Uniunea Rusă cu o navetă de impuls, unde a cerut azil.

          Viața este palpitantă, este de datoria mea să v-o fac așa, indiferent unde și ce ați face, căci cu sistemul holografic de înaltă definiție de la Philips puteți printr-o simplă apăsare de buton să vizitați Marele Canion de pe Terra, Peșterile de mărgean de pe Roberta, sau să vă scufundați în mările de cristal de pe Burebista.

          Și acum transmitem rutele:  Castillia- Terra, Salt Beta la 11/27 cu 13, unghi optim de atac…”

         

          − Ce fac alienii? Adams gâfâia după ce târâse corpul inert al Omniului în tabără și-l legase pe trădător în cârca acestuia.

          − Stau în expectativă la cam la cinci sute de metri de noi.

          − S-a întors vreunul?

          − Nu.

          − Bine. Yan! Poți să faci ceva? Ceva ciudat.

          − S-aud.

          − Vreau să mi-i ștergi pe ăștia doi, arătă către Omni și trădător. Vreau să nu apară pe nici o scanare.

          − Complicat. N-am echipamentul necesar. Nu mi-ai zis…

          − Improvizează, Yan.

          − Pot să ți-i fac așa… o fantomă, dar de-aproape… ochiul îi dracu’, se adaptează, o să sesizeze micile nepotriviri.

          − Bun și-atât. Purcede!

          Moșmondi în rucsac și atașă pe carapacea Omniului patru cutiuțe. Cât el se străduia să facă setările de la consola de pe braț, Chung le mai făcu câte o injecție:

          – Vor fi cuminți cam zece ore…

          – Suficient! Chris ochi un copac mai vânjos și, aruncând o coardă peste o cracă la vreo patru metri, se opinti împreună cu Basil și-i ridică în plasa de feritcarbon până în frunziș. Se minunară cum, la o apăsare de buton, „pachetul” deveni mai întâi translucid, pentru ca mai apoi să se confunde cu frunzele din jur.

          − Brava! Îi lăsăm aici, că ne încurcă. Miaikidin? Ce-ți fac alea? Vince mormăi în barbă și se pipăi precaut.

          − Parcă nu s-au spart…

          − Atunci ia translatorul și strigă după locotenentul „Două tigăi” să vină-ncoace.

          Acesta apăru cu Miaikidin la doi pași de unde-l țintuia atent cu pistolul. După cum i se roteau antenele pe frunte se vedea că ori e panicat, ori surprins.

          − Locotenente. Tot respectul meu. Cunosc semeni de-ai mei care ar fi luat-o la fugă, dar tu nu ți-ai abandonat țelul. Felicitări!

          Omniul se lăsă din picioarele din față și făcu o plecăciune complicată:

          − Respect pe vrăjmașul meu care mi-a cruțat viața.

          − Uite cum facem… Dacă tot ai de gând să te ții după noi, eu zic să planificăm atacul împreună. Eu cu-ai mei, tu cu ai tăi. Te duci în țarcul… tabăra conaționalilor tăi și mi-i ții cuminți până termin eu treaba, iar după aia îți dau echipamentul ca să comunici cu nava ta. E bine?

          − Nu am experiență în acest domeniu…

          − Voi sunteți foarte specializați, nu-i așa? Ei! Întotdeauna poate apărea o schimbare. Și e bine să te adaptezi la ea. Acum este momentul tău. Crezi că poți să faci față ?

          Locotenentul rămase gânditor

          − Hei! Acu’ se întunecă. Ce-ai de gând? Sau vă leg pe toți de câte-un copac, da’ să nu mă-njuri dacă am să trag în tot ce mișcă.

          „Două tigăi” săltă privirea ochilor fațetați:

          − Se face, omule. Poate voi fi numit trădător, dar martori îmi sunteți că o fac pentru poporul meu.

          − Bine! Ia-o înainte.

           

          − Informațiile nu au fost tocmai corecte. Yan luă binoclul de la ochi,  îl conectă cu un firișor la calculatorul tactic și începu să butoneze:

          − Miaikidin, vei ataca prin viroaga aia, îți dau acum sincronizările… Chris, tu vei urca pe colțul ăsta stâncos, vei coborî în cătun ferit de priviri de peretele minei și vei ataca prin dreapta. Eu și cu Li ne ocupăm de imperiali.

          Adams luă binoclul de la Yan și baleie întreaga vale. Văzu intrarea în mină cu liniile de mocăniță, mai departe barăcile oamenilor, iar în spate de sârmă ghimpată, țarcul de corturi al omnilor. În dreapta se vedeau două clădiri din panouri de plastoțel ale Companiei Miniere Ortiz, câteva magazii și depozitul central. Pe o culme artificială, din bucăți de gresie, fusese ridicată „cazemata imperialilor” tot din plastoțel, care domina toată valea. Chris întinse mâna spre Yan.

          − Dă-mi interfonul. Vreau să vorbesc cu Wójcik.

          − E riscant, Șefu’, suntem cam aproape de imperiali…

          − Am să risc. Wójcik?

          − Da.

          − Cum e starea?

          − Perfectă, Chris. Zi!?

          − Vreau să faci ceva ce n-ai făcut niciodată…

          − Plăcerea mea. Zi!

          − La cinci kilometri de tine se află o navetă a Omnilor. Are la bord doar doi oame… dă-știa… Probabil pilotul și navigatorul. Crezi că te poți înființa cu ea aici la Zulu plus 3/40?

          − Sper să pot. Dar cine va conduce dihania?

          – Ai să fii convingător. Vezi că au niște translatoare. Pricep ce le zici…

          − Atunci… floare la ureche. Ne vedem la poziție.

          − Wójcik. Fără eroisme! Da?

          − Priceput șefu’!

          − Aj! Ești cel mai tânăr și cel mai iute. Lași tot aici, iei doar un pistol și-mi faci un marș forțat înapoi la navetă.

          − Da’ Chris… Vreau și eu când o să atacăm baza…

          − Aj. Un soldat adevărat nu caută glorie. Execută ordinul. Câteodată o misiune aparent lipsită de orice importanță în viziunea soldatului, poate schimba soarta unui întreg război. Ai priceput? Te duci și preiei comanda navetei și fii umbra lui Wójcik. Să nu te simtă, ai priceput? Dar dacă vezi că-i tremură mâna dreaptă să nu eziți. Folosește-ți cartea norocoasă. Da?!

          − Da. Am priceput. Acu’ plec.

          − Stai continuu pe recepție. Hai, fugi!

           

          − Sincronizarea! Atenție! 04, 03, 02, 01, Yan!

          Brusc, ca din senin, o armată de Omni înarmată până-n dinți atacă fortăreața imperialilor. Aflat la mai puțin de două zeci de metri, Chris Adams se minună de acuratețea hologramei concepută de Yan Alden. Dinspre cazemată se auziră înjurături crâncene și o mitralieră de asalt începu să toace sacadat.

          Chris se cruci. Pe unde gloanțele loveau în pământ sau în stâncă, Omnii explodau, dar alții și alții năvăleau din spate. Iluzia era atât de perfectă că i se făcu pielea de găină. Cele patru drone începură să scuipe plumbi înspre cazemată plescăitul și ricoșeul lor pe tablele de plastoțel ajungând până la el.

          − Ricoșee, la asta nu ne-am gândit. Yan! Dronele alea or să ne omoare ele înaintea imperialilor. Fă-le să tragă în pământ, la dracu’ cu ele!!!

          − Acuș, Șefu’! Oops!!! Unul mi-a aranjat cărarea. Scuze, Șefu’!

          Chung se strecura nevăzută sau mai degrabă nebăgată în seamă pe aripa vestică, până ajunse la ușa buncărului. Ventuza se lipi de geamul din „gorilla 14” și, cu o singură mișcare circulară, brațul laser decupă un cerc cam de zece centimetri. Scoase atent sticla groasă și auzi glasul disperat al transmisionistului:

          − Baza! Baza! Suntem atacați de formații compacte de Omni înarmați. Nu vom putea rezista mult, muniția este pe terminate. Am cerut sprijin la Companie. Mayday, mayday! Baza!…

          Li șopti în laringofon:

          − Miaikidin? Îți vin plocon pe la ora 11, i-ai văzut? Și aruncă cele trei încărcături paralizante în buncăr.

          Prin gălăgia infernală a mitralierelor și duhoarea acră de cortidă, fumul paralizant- somnifer nici nu se simți,  iar mitralierele își încetară tragerea una câte una. Se lăsă o tăcere absurdă, de-ți țiuiau urechile.

          Yan apăsă un buton pe mâneca dreaptă și cohorta de Omni nervoși se topi instantaneu.

          Miaikidin și cu Basil erau cu armele la ochi. Gealații Companiei cădeau ca popicele:

          − Da’ câți naiba sunt?

          − E mulți, se pronunță Basil.

          Chris baleie cu binoclul: În tabăra Omnilor era liniște. Trimise un fascicul concentrat și aproape imediat primi o confirmare. „Două tigăi” e pe felie. Cinste lui. În tabăra oamenilor se vedea o agitație ordonată. „Costa își face treaba. Bun!

          Dirijă o dronă deasupra clădirilor Companiei:

          − Sunteți înconjurați! Gărzile de securitate sunt doborâte. Rezistența este inutilă. Predați-vă și veți fi cruțați. Ieșiți câte unul cu mâinile la ceafă. Fără eroisme!

          De undeva de peste culme se auzea un zgomot dubios. Ridică privirea și nu-i veni să creadă. O chestie ovoidală cam de cincizeci de metri diametru se apropia balansând din dreapta-n stânga, ridicându-se și coborând într-o rână, ceva de speriat:

          − Am venit!!! Vocea lui Wójcik le răsună în căști. Unde să aterizez?

          − Da’ ce-ai făcut? I-ai îmbătat pe Omni?

          − N-au fost cooperanți, așa că a trebuit să pilotez eu drăcia asta. Păzea că nu știu exact care sunt protocoalele de aterizare…

          Naveta făcu brusc un looping, rașchetă un colț de stâncă și apoi trecu vuind pe deasupra cazematei imperialilor. Mai încercă odată, de data asta cu mai mult succes și, cu un bufnet înfundat, se înfipse în tufele din fața buncărului. Un chepeng se ridică și Wójcik, cam năuc, dar zâmbitor, își făcu apariția:

          − Cum ne-a fost vorba, Chris. Am întârziat?

           

          Basil îi adună în mijlocul platoului:

          − Codul de la seif. Vocea era atât de seacă, de impersonală și plină de promisiuni sumbre, încât un personaj grăsuț căruia patimi grele îi brăzdaseră necruțător chipul, se săltă brusc în picioare.

          − Îți plac băieții tineri, javră, îîî? Hai încoace! Ai să-l deschizi personal. Dacă e vreo șmecherie, vreau să văd cu ochii mei cum îți zboară sula aia scârbavnică.

          − Eu… Eu…

          − Marș înainte! Pe unde să regulează un Omni? Că pari în temă. Marș!

           

          De sus coborî în trei parașute și strunit de două cabluri groase de bor, primul container. Îmbarcarea începu ordonat. Miaikidin, deja expert, se agita de colo colo dând ordine pe care nu i le lua nimeni în seamă. Tot el trecu și verifică centurile câtorva copii, apoi chepengurile se închiseră. Din interior se auzi pufăitul echilibrării de presiune și Chris șopti în interfon:

          − Ayal?! Salt-o sus! Corzile de bor se tensionară și, cu o smucitură, uriașul container se ridică de la sol. Îl privi cum se înalță, din ce în ce mai repede, ajutat de retrofuzeele din cele patru colțuri și se întoarse către Li, care stătea cuminte în spatele lui, așteptând să se termine prima îmbarcare.

          − Eee?

          − Doar cinci soldați, un ofițer și-un transmisionist. I-am încărcat în naveta omnilor. Chiar crezi că Ayal Efram se va descurca?

          − Am toată încrederea. Mă tem mai mult de cum o să facă Wójcik joncțiunea.

           

          − O avere, Chris. În urma lui Basil veneau câțiva coloniști cărând patru cufere ce păreau foarte grele.

          Basil săltă capacele. Primul era plin cu monezi de aur, următoarele cu pachete atent ambalate conținând pietre de culoare alb-argintie, cu aspect metalic.

          − Bariu. Atenție cu el. E de-a dreptul periculos.

          − Nu în formă metalică, stabilă, dar se poate aprinde la un șoc mai intens. Sunt, la o estimare, în jur de douăzeci de mii de spanioli, iar bariul valorează înzecit.

          − Bun. Noi luăm câte o mie de cap, două mii la Ayal Efram, restul se va tezauriza în folosul refugiaților. Bariul să fie băgat în suspensie de uraniu și-l vom folosi la motoarele Beta.

          − Păi avem aici destul ca să înconjurăm galaxia numa’n saluri de delfin!

          − Și ce-ți strică? Cine știe pe unde ne-o arunca soarta. Executarea!

           

          Miaikidin apăru. Părea înfrigurat. Târa după el un individ cam la un metru optzeci, care se ținea demn.

          − Chris. Mă jur! Ăsta-i individul cu care-am antamat afacerea cu Omnii.

          Chris avu un recul. Se apropie de individ și-l străpunse cu privirea:

          − E adevărat?

          − Nu știu despre ce vorbiți. Sunt secretarul I al Companiei Miniere Ortiz. Dispun de imunitate diplomatică recunoscută în toate dominioanele și refuz să fac orice comentariu.

          − Yan, cum merge îmbarcarea?

          − Așteptăm să vină ultimul container… De ce?

          − Ia cârpa asta și arunc-o în mijlocul refugiaților…

          Individul se cutremură, dar se păstră tare:

          − Nu știți cu cine vă puneți. Moartea mea va declanșa cea mai mare misiune de pedeapsă. Veți fi vânați fără milă, oriunde veți încerca să fugiți…

          − Ce zici de cvadrantul Gama? Îî? Rânji Miaikidin.

          − Ia-l! Și apoi șopti în laringofon: Miaikidin, fă-i o „anestezie generală”, bagă-l în naveta Omnilor, leagă-l bine de Locotenentul Imperial și apoi vină să ne consultăm. Li, hai încoace!

          − Dacă ăsta e cel pe care-l credeam „Trădătorul”, atunci ăla legat de omni și spânzurat în copac cine mai e?

          − Se pare că trădarea are mai multe fețe. Miaichidin scuipă vârtos în pământ.

          − Aj?!

          − Da,  răspunse prompt puștiul.

          − Saltă naveta și hai încoace. Iute!

          − Acuș, Chris!

           

          Ultimul container se ridica agale.  Naveta Omnilor, chinuită de Wójcik, făcu o joncțiune cu cargobotul.

          − Chris Adama! Se făcu auzită vocea evreului. Bogdaproste, m-ai scos din sărăcie…

          − Vezi! Nu-i cheltui pe toți pe la Madame…

          − Am să mă străduiesc. Görüşmek üzere!

          − Măăă, tu ai uitat idiș de tot. Să fii sănătos și, dămi-l pe Wójcik.

          − Aici, Șefu’.

          − La coordonatele astea vei găsi naveta lui Miaikidin. Mai înainte, vreau să-mi trimiți naveta Omnilor direct în Cartierul Aliat de Sud. Vezi ca toate alarmele soldaților imperiali să fie activate pe maxim, nu de alta, da’ să nu se panicheze vreun fătălău și să o spulbere cu o rachetă. Și-apoi ne vedem la punctul de întâlnire. Îl mai ții minte, că n-am de gând să-l repet ca să-l audă toată galaxia?

          − Da, Chris! Ne găsim acolo!

          − Chris! Chris! Nu vrei să vezi ce văd eu pe scanerul de rază lungă. Eu o tai cu toate motoarele la maxim, ceea ce-ți recomand și ție. Vin! Vin Omnii! Te-am pupat pe portofel!

          − Unde-i Aj? Vin ăia. Trebuie să ridicăm ancora.

          − Cu ăștia de la companie ce facem? Basil părea cumva nerăbdător…

           − Alungă-i în junglă. Cum le-o fi norocul. Știau în ce se bagă. Să zică mersi!

           

          Chris Adama se apropie de tabăra omnilor. Gardurile de sârmă ghimpată fuseseră îndepărtate, corturile strânse, iar aceștia erau aliniați pe plutoane și batalioane, totul într-o ordine perfectă.

          Basil și cu Miaikidin descărcară efectele soldaților locotenentului „Două tigăi” și se retraseră cu armele în cumpănă.

          Locotenentul tropăi până în fața lui Chris și făcu plecăciunea complicată:

          − M-am depășit pe mine. A ieșit bine?

          − A ieșit perfect. Ai stofă de conducător. Ai aici toate efectele tale, inclusiv armamentul. Ia legătură cu escadra care se apropie și spune-le că ești stăpân pe situație. Naveta ți-am rechiziționat-o. E mult prea importantă. Specialiștii noștri o vor studia. Treaba trebuie echilibrată cumva, altfel va fi măcel de ambele părți. Pricepi, că ești băiat deștept…

          − Noi nu putem minți, dar voi transmite exact ce mi-ai spus.

          − Atunci spune-le că am capturat și trădătorii umani care voiau să vă dea coordonatele flotei de sud pentru un atac prin surprindere, asupra pozițiilor noastre.

          − Nu am știut.

          − Normal. Dacă la nivelul tău nu se minte, că așa-i frumos, când vei urca în ierarhie ai să descoperi excepții de la regulă.

          Omniul făcu din nou plecăciunea aceea complicată:

          − Întâlnirea cu tine, Omule, a fost un prilej de adânci reflecții. Îți mulțumesc!

          − Noi salutăm așa. Căpitanul își cuprinse palma stângă în cea dreaptă și apoi întinse mâna înainte.

          Două tigăi se ridică pe picioare și întinse și el lăbuța dreaptă

          Chris o simți moale și caldă, o atingere catifelată. Ridică privirea:

          − Poate într-o zi…

          − Într-o zi… Omniul făcu plecăciunea lui complicată și se retrase.

          Chris mai privi o secundă spinarea gri care tropăia caraghios pe cele patru picioare, apoi se întoarse către coechipieri:

          − Eeee? Totu-i gata? Atunci ce dracu’ mai căutăm pe aici? Pe cai!

                

          − Ia liniște, acolo! E reporterul ăla drăcos… Cred c-o să zică și de noi:

          „… Nenumărate informații primite pe surse de maximă credibilitate tind să facă lumină în controversatele evenimente din ultima săptămână.

          Vă reamintim că acum patru zile un cargobot fantomă a intrat pe orbita Madridului. La bord se aflau nu mai puțin de cinci mii cinci sute de persoane, bărbați, femei și copii care au cerut azil. Ei au mărturisit inspectorilor imperiali că au fost salvați in extremis de un comando de șapte oameni condus de celebrul și mult căutatul pirat Adama, după unii Chris Adams, fost căpitan în forțele speciale imperiale.”

          − Iaca c-am ajuns și pirat…

          „Ceilalți șase ar fi Vince Miaikidin, escroc de talie galactică, căutat de forțele imperiale pentru o altă operațiune misterioasă, despre care am făcut vorbire la timpul ei, când Alfa Prime a fost găsită devastată de un război intern și aproximativ zece mii de Omni au dispărut fără urmă. De asemenea, Yan Arden, expert în științe interzise, abia eliberat de la fortul Anjelica; Basil Costy, transfug periculos, expert în mânuirea armelor albe; Aj Adan, cartofor, căutat pentru înșelăciune în cinci sisteme solare; numita Chung Li, despre care nu am putut obține decât o informație vagă cum că ar fi o ninja expert, din banda lui Xua Pen și, nu în ultimul rând, fostul mare duelist și pilot de excepție, Wójcik Tramp.”

          − Informat puștiul… cine-i ăsta, Chris? Ăla cu care-ai vorbit de diversiune?

          − Ssss, ascult, ce naiba! Ai să întrebi după aia.

          „Azilanții spun că o navă uriașă a Omnilor ar fi debarcat trupe pe Nova Prime și ar fi ucis fără milă pe angajații Companiei Miniere Ortiz, apoi și-ar fi recuperat cei peste două zeci de mii de omni care lucrau în mine sau în agricultură, iar comandoul condus de Adama i-ar fi salvat chiar de sub nasul atacatorilor furibunzi.

          Declarațiile lor sunt greu de crezut, totuși amintim că acum un an, în Norul lui Alfredo, se spune că ar fi fost găsită întâmplător o navă de mici dimensiuni în interiorul căreia era un Omni muribund.

          De asemenea, deși Armata imperială neagă cu vehemență, se pare că Plutonul Înaintat trimis să păzească bunurile Companiei Ortiz ar fi fost îmbarcat în mod misterios pe o navă aparținând Omnilor împreună cu artefacte de mare valoare, armament și chiar un translator automat în și din limba alienilor și expediat pe pilot automat către Cartierul Aliat de Sud.

          Cei șapte, pentru unii eroi, pentru alții criminali, au dispărut fără urmă în ciuda unei desfășurări masive de forțe atât din partea imperială cât și din cea spaniolă.

          Unele voci spun că s-ar fi îmbarcat clandestin pe  Arca Explorator 2, care va ajunge peste șaptezeci de ani în cvadrantul Gamma, scăpând astfel de furia organelor legii.

          Timpul va confirma sau va infirma aceasta ipoteză.

          Vom reveni cu noi știri cât de curând. De la microfonul Postului Independent Omicron, Michael Din vă salută! Țineți aproape!”

          În micuța navetă sanitară se făcuse liniște.

          Chris lovi cu palma tăblia mesei:

          − Bun! Puștiul a meritat fiecare bănuț. Să ne caute prin Gamma. Între timp… Unde ziceai că-i Protectoratul ăla plin de femei frumoase?

          − Protectoratul Dacic. La marginea universului, Căpitane. Ultimile stele din coada galaxiei. Mai încolo-i numai vid intergalactic, o sută de mii de parseci de pustiu. Juma’ de an se văd numai galaxiile îndepărtate precum niște nori luminoși, dar în cealaltă jumătate se vede Calea Lactee în toată splendoarea ei!

          − Acolo-i de noi. Adică… care vrea. Nu oblig pe nimeni…

          − Mergem, Căpitane. Documentele-s în regulă, bănuți avem… fetițelor, venim!

          − Sunt și bărbați pe-acolo? Chung Li părea gânditoare.

          − Da’ noi ce suntem?

          − De cârpe de-astea m-am săturat… Ziceam, bărbați!

          − Sunt de toate, pentru toți și mai ales este pace. Dac-o luăm pieziș în șase zile standard am ajuns.

          − Atunci… merităm și noi o vacanță, așa, mai lungă.

          − Eu tot nu pricep. Aj se scărpină în creștetul capului.

          − Ce nu pricepi?

          − De ce l-am lăsat pe individul ăla bot în bot cu alienul și spânzurat în copac?

          − De-aia, copil. De fapt,  treaba a stat invers. Nu noi trebuia să comunicăm poziția flotei imperiale… Vasil, din Protectoratul Dacic, infiltrat între omni de cinci ani, ne-a transmis date importante despre localizarea și puterea de foc a armiei extratereștrilor. Doar nu voiai să-i stricăm acoperirea… señorita s-ar fi supărat foarte tare.

          Li se înecă cu batonul de ciocolată iar Miaikidin sughiță violent.

          Chris râse dând capul pe spate:

          − Voijici, tată…

          Engage!

                                                                                     ***

                                                                                                                                         Bârlad 2015

          

Mihail Toma

Mihail Toma

Fiind geamăn cu ascendant în săgetător sunt un extrovertit spre coleric de o curiozitate excesivă, perfecționist păgubos, împrăștiat, superficial, agnostic... și nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin. M-am apucat de scris relativ recent deși, prin tinereți frământate, am mai cochetat cu cestiunea. Am două cărți publicate și o a treia în lucru. Sunt de profesie inginer și locuiesc în Bârlad.

More Posts