La început a fost senzaţia. Senzaţia de spaimă care te ia în braţe şi te sufocă ori de câte ori păşeşti dincolo de pragul unui spital supra-aglomerat. Iar eu tocmai păşisem într-unul de campanie. Duhoarea din sala de aşteptare depăşea limitele admisibile. Amânasem pe cât posibil să ajung pe mâna măcelarilor care ne tranşau aici sub denumirea de doctori, dar rana de la picior nu voia deloc să se oprească din sângerat. Noaptea trecută îmi dăduse coşmaruri, febră, frisoane, vărsături, tot tacâmul. Dacă voiam să supravieţuiesc, trebuia să ajung aici şi „să fac o vizită” unui medic.

          Aşadar, iată-mă stând pe o banchetă jegoasă, cu un număr de ordine în mână – piciorul meu în sânge nu era o urgenţă – holbându-mă la un punct negru de pe perete şi reflectând pentru a mia oară la evenimentele din ultimul timp.

          Teroarea secolului XXI era reprezentată de asteroizii care loveau Terra şi ne făceau una cu pământul. Sau în izbucnirea celui de al III-lea război mondial în care se foloseau arme chimice, biologice, nucleare, făcându-ne şi acestea tot una cu pământul. Dar iată că teroarea veni în cel mai fantastic mod cu putinţă. Aşa cum era ea prezentată în filmele SF de categoria B, în modul în care nimeni nu credea posbil. Apăruseră cu navele lor sinistre pe nepusă masă şi până când NASA, SETI, ONU şi alte acronime stabiliră treapta DEFCON, ei deja îşi poziţionaseră trupele în poziţie de atac.

          Printre puţine lucruri pe care le ştiam despre ei era acela că-şi schimbau culoarea în funcţie de mediul înconjurător. I-am numit aşadar, simplu, cameleoni. Bipezi, solizi, cu musculatură ridicol de dezvoltată şi acuitate vizuală net superioară nouă, erau nişte adversari redutabili.

          Trecuse aproape un an de la prima lor apariţie pe cer. Noi aveam pierderi de ordinul milioanelor, ei de ordinul miilor. Propaganda de război încă mai semăna speranţă, dar nu dădea rod. Cei care nu-şi pierduseră minţile de frică şi mai judecau la rece, ştiau că e doar o problemă de timp până la exterminare. Planeta părea pierdută din momentul în care prima lor navetă lovise prima noastră clădire, în Tokyo. Restul… ei bine, restul rămâneau pagini în istorie.

          Am fost printre cei care în primele luni, în toiul panicii au încercat să se ascundă în peşterile din munţi. Dispozitivele lor de urmările ne-au găsit când încă nu descărcasem din rucsacuri toate lucrurile de campare. Trei sferturi dintre noi au murit sub dărâmături. Am fost singurul supravieţuitor din familie. Doar pentru că sunt pudic şi am plecat să urinez după copaci, la mulţi metri distanţă de restul grupului. Asta m-a înfuriat teribil pe de o parte,dar m-a făcut să văd lucrurile clar, pe de alta. Nu mai aveam cui purta de grijă în afară de mine. Şi chiar nu era perioada pentru întemeiat alte relaţii stabile. Am coborât muntele şi m-am oprit la primul avanpost militar cerând să mă înrolez. M-au îmbrăcat şi echipat complet în cea mai mare viteză. Nu era momentul să se refuze nici un erou local, cu toate că în frageda mea tinereţe scăpasem de armată pe motiv de platfus şi inimă slăbită prematur.

          După trei luni de luptă eram capabil să mă bat cu Rambo, Batman şi Speedy Gonzales la un loc. Creaturile astea spaţiale scoseseră untul din mine. Asta nu pentru că aş fi fost eu un soldat exemplar, dar eram un specimen uman extrem de norocos. Până într-o zi, evident. Cameleonii dispuneau de arme energetice al căror principiu de funcţionare mai dădeau bătăi de cap fizicienilor. Noi ne bucuram dacă reuşeam să descoperim câte o navetă cu sistemul de camuflare defect pe care să o bombardăm de la distanţă. La 30 de metri în spatele unei astfel de navete, norocul meu dezertă şi trecu de partea inamicului. Încă doi centrimetri şi mi-ar fi fost secţionată vena femurală. Mai mult am intuit de unde se trăsese în mine şi, culcat pe spate cum căzusem, am golit încărcătorul în cameleon.

          Am trecut prin toate etapele psihice din astfel de evenimente. Nu cred că am respectat ordinea din carte dar am fost pe rând panicat, nervos, nepăsător, visător, nebun. Acum sunt optimist. De aici curajul de a sta şi aştepta în spitalul acesta puturos ca vreo persoană să mă bage în seamă.

          Cred că adormisem furat de propriile mele gânduri, că m-am trezit brusc şi ameţit când cineva mă scutura brutal de umeri.

          –  N-a murit, uite, a deschis ochii, am auzit ca prin vis.

          Nu murisem, evident. Doar am spus că norocul meu dezertase cu câteva săptămâni în urmă.

          Am trecut în următoarele zile prin alte episoade de dureri, halucinaţii, paranoia şi câteva senzaţii cărora nu li s-a găsit o denumire ştiinţifică. Am urlat când asistenta care-mi administra morfina a întârziat la căpătâiul altui suferind, precum vârcolacii în serile cu lună plină. Am plâns precum copiii rătăciţi de părinţi în hypermarket-uri, am blestemat ca cea mai penibilă vrăjitoare care şi-a fiert lăturile pe marginea râului, dar în final m-am învins.

          După două săptămâni de coşmar, un duş fierbinte şi o masă aproape îndestulătoare, eram pregătit să dau curs invitaţiei doctorului care-mi reparase piciorul. L-am găsit într-o cameră minusculă, cu ochelarii pe nas, îngropat într-un maldăr de hîrtii indescifrabile pentru mine.

          –  Ahhh, iată-te, ai sosit pe ambele tale picioare.

          I-am zâmbit trist.

          –  Da. Vă mulţumesc pentru tot ce aţi făcut, eu…

          –  Şşşttt. Nu de asta te-am chemat aici. Vreau să-ţi arăt ceva inedit. Grădina mea.

          –  Grădină? Aveţi timp de pus răsaduri?

          El râse zgomotos. Mie nu mi se părea că aş fi făcut o glumă.

          A dat la o parte o carpetă grosolană de pe perete, lăsând să se vadă o deschizătură neluminată, fără dimensiuni apreciabile. Aprinse o lanternă puternică şi-mi făcu semn să-l urmez.

          –  Wooww, Indiana Jones, gen. Şi i-am zîmbit, convins că asta fusese o glumă.

          Îmi întoarse o privire atât de tristă că-mi şterse zîmbetele pe doi ani de pe faţă.

          L-am urmat în tăcere prin tunelul săpat iniţial pentru cine ştie ce scopuri, până s-a oprit în faţa unor uşi metalice. Scoase din buzunarul de la piept un card, îl trecu prin fantă, apoi după scanarea retinei şi un cod vocal de identificare, uşa se deschise. Abia acum îmi trezise curiozitatea. Dincolo de uşi trebuia să fie ceva mirific pentru a avea nevoie de atâta securitate.

          Pătrunse iute în încăpere şi înainte de a-mi da voie să intru, îmi întinse o pungă de plastic.

          –  Ce să fac cu ea? întreb debusolat.

          –  90% din voi vomitaţi instant la vederea grădinii. Te rog foloseşte punga pe care ţi-am dat-o, ţin la nivelul antisepsiei din grădina mea.

          –  Nu sunt sigur că am înţeles tot ce ai zis, dar dacă o să simt nevoia… n-am apucat să termin de spus ce gândeam. Păşisem deja în încăpere şi punga se umplu instantaneu. Sunt o fire sensibilă. Cred că am şi leşinat pentru câteva minute. Când m-am trezit, luat la palme de doctor, mă simţeam mai uşurat, dar tot mi-a fost greu să mă acomodez.

          Încăperea probabil că funcţionase ca pivniţă pentru păstrarea vinurilor. În locul rastelelor pentru sticlele lui Bachus, se aflau cilindrii dintr-un material transparent, acoperiţi etanş, prin capacele metalice trecând numeroase ţevi, conectate între ele prin coturi, reducţii şi aparate de măsură şi control pe care nu le-am recunoscut. În cilindrii, plutind în lichide de diferite culori şi vâscozităţi se vedeau corpuri umane diforme pulsând la unison.

          –  Pentru ce ai vrut să-mi arăţi ororile acestea? am strigat eu la bunul doctor.

          –  Nu sunt deloc orori, dragul meu. Priveşte dincolo de cărnurile acestea şi lasă-mă să-ţi explic.

          Trag aer adânc în piept şi încerc să-mi potolesc inima mea slabă să nu se mai zbată.

          –  La scurt timp după invazia cameleonilor, câţiva dintre medicii de seamă ai organizaţiei noastre mondiale au ajuns la concluzia că ducem un război pe care nu-l putem cîştiga pe căile cunoscute. Specia lor este net superioară fizic speciei umane. Gradul lor de rezistenţă la oboseală, temperaturi extreme, durere fizică şi recuperare este de cel puţin 10 ori mai mare decât al nostru. Trebuiau găsite soluţii radicale în cel mai scurt timp sau la fel de bine am fi putut capitula cu toţii. Ce vezi tu acum este una din măsurile aprobate, neofical e drept, în vederea menţinerii numărului de soldaţi activi pe câmpul de luptă. Asta până când se va găsi o soluţie de extincţie a acestor extratereşti, evident. După finalizarea războiului, în caz de victorie, vom sista cultivarea până când procedeul va fi supus votului internaţional şi va intra în legalitate.

          –  Cultivare? Cultivaţi oameni în capsulele acestea aşa cum aş cultiva eu roşii în grădină?

          Am vorbit aşa de repede şi agitat încât îl împroşcai cu salivă pe doctorul meu grădinar. Se şterse cu grijă cu un şerveţel pe faţă şi-şi dădu cu soluţie dezinfectantă pe mâini, dar nu păru afectat de gestul meu. Probabil că nu era pentru prima oară când cineva reacţiona aşa, ca mine.

          –  Nu cultivăm oameni întregi. Doar organe. Corpurile umane sunt suporţi în care plantăm şi creştem organele de care avem nevoie. Priveşte! Aici creştem plămâni. Poţi observa deja patru lobi ajunşi la maturitate, i-am putea culege chiar mâine dacă va fi nevoie de ei.

          Mie mi se făcu rău privind. M-am clătinat puţin pe picioare, dar doctorul mă ţinu ferm de braţ. M-am uitat din nou. Am văzut un corp de bărbat matur, fără cap, montat la instalaţia de alimentare din cilindru, cu trupul tăiat longitudinal şi golit de tot ce fusese înainte acolo. Arăta mai degrabă cu un costum spaţial din carne, mă vedeam intrând în el şi trăgând fermoarele pe picioare, pe mâini, pe abdomen şi în final, îndesându-mi casca de protecţie pe cap. Spre surprinderea mea, nu mi se mai făcu rău. Mintea mea atât de încercată în ultimul an se acomoda rapid cu orice lucru nou, oricât de ireal ar fi părut la prima vedere. Doctorul continua cu explicaţiile.

          –  În fiecare trup se poate sădi până la 50 de bucăţi de organe de acelaşi tip, funcţie de mărimea lor. Inimă, ficat, plămân, pancreas, orice e nevoie. Corpurile sunt interconectate şi în timpul dezvoltării organelor, ele fac schimb de informaţii la nivel celular. Am rezolvat astfel problema respingerii de către organismele întregi a organelor implantate. Vezi tu, crescute astfel, ele sunt universal valabile. Unele trupuri sunt rezervate doar formării de măduvă, altele procesează diferite enzime…

          Chiar dacă sentimentul de leşin mă lăsase în pace, nu însemna că puteam înţelege natura celor explicate, aşa că l-am întrerupt în mijlocul frazei.

          –  Tot nu mi-e clar de ce m-ai adus să văd lucrurile acestea.

          –  Ahh, ajungeam şi la partea asta. Scuze că am intrat în detalii cu explicaţiile mele, e un defect profesional. În primul rând aş vrea să-ţi fac cadou o inimă nouă. Cea pe care o posezi nu-ţi va mai fi de folos pentru multă vreme. Mă voi ocupa personal de transplantul ei. Vei fi ca nou. Apoi te voi angaja în serviciul meu de curierat rapid. Vezi tu, zeci de soldaţi nu pot fi salvaţi la timp pentru că nu se găsesc donatori compatibili. Nu-i cazul să-ţi reamintesc de faptul că suntem măcelăriţi de cameleoni într-un număr mare, zi de zi.

          –  Şi ce se întâmplă cu soldaţii care vor fi astfel salvaţi?

          –  Se vor întoarce pe câmpul de luptă, evident. Nimeni nu poate sta degeaba pe timp de război.

          –  Defapt, ei vor câştiga o viaţă pe care e posibil să o piardă din nou în luptă.

          –  E adevărat. Dar ei au o şansă în plus de a supravieţui războiului. Dacă sunt răniţi, li se poate transplanta un alt organ.

          –  Şi trimişi iar în luptă.

          –  Exact.

          –  Şi dacă sunt împuşcaţi în cap? mai întreb. Mă simţeam agitat. N-am fost niciodată bun la descifrarea soluţiilor în problemele sociale.

          –  Am încercat plantarea de celule nervoase, dar a fost un eşec total. În plus, există riscul ca întreaga instalaţie să formeze un singur creier, cu o singură conştiinţă, care va putea distruge totul dacă nu va fi de acord cu metodele noastre. Era prea riscant şi am oprit cercetările în acest sens. Când sunt răniţi astfel, le sunt aduse corpurile aici, eviscerate şi transformate în recipiente pentru noile răsaduri. Exact cum vezi acum. Trupurile lor sunt utile chiar şi după ce survine decesul.

          –  Iar omenirea are o şansă în plus la supravieţuire.

          –  Întocmai. Singurele lucruri care mai ţin pe loc investiţiile în astfel de grădini sunt principiile morale şi religia. Dar te asigur că…

          L-am oprit din nou. Urmau lecţii de morală pe care nu voiam să le aud. Voiam în schimb să putem purta războiul cu cât mai multe şanse de partea noastră. Aşa că i-am făcut semn că sunt de acord.

          M-a dus în faţa cilindrului cu inimi.

          –  Alege-o pe care vrei, îmi spuse el zîmbind amabil.

          Ultima dată când am ales ceva dintr-un acvariu, fusese într-un restaurant chinezesc, iar maestrul bucătar îmi gătise peştele excelent. Dar asta se întâmplase într-o lume care nu mai exista, dar speram să se reîntoarcă. Am ales una care mi-a plăcut şi i-am arătat-o. El şi-a introdus o mână printr-un tub izolator şi a cules-o atent ca pe un fruct copt şi zemos.

         

          ***

         

          Au trecut 15 luni de la eveniment. Am schimbat pe lângă inimă, un ficat, un lob de plămân şi am un ochi verde şi unul căprui. Eu eram blond cu ochi albaştri. Între timp bunul meu doctor grădinar a construit o armă biologică menită să-i distrugă pe cameleoni. Mâine în zori are loc primul test în teren iar eu nu mai sunt nici sensibil, nici cu inima slăbită.