2017_01banner

          Aveam 32 de ani, o nevastă, doi copii și o slujbă. Aveam destui bani și îmi  puteam permite câteva chestii drăguțe, cum ar fi o mașină, un smartphone sau un laptop. Locuiam într-o căsuță în oraș. Pe neașteptate, situația politică din țara noastră s-a schimbat și câteva luni mai târziu insurgenții stăteau grupați în fața casei noastre. Și în fața caselor vecinilor noștri. Ei spuneau că dacă nu lupt alături de ei, mă vor  împușca. Vecinul nostru a refuzat.  O împușcătură. Asta a fost tot. Am auzit apoi pe unul dintre mascați spunându-i mamei tale să-și desfacă picioarele. Cumva, am reușit să scap de rebeli și am petrecut noaptea înspăimântat. Deodată, am  auzit o explozie. Casa noastră nu mai avea living. Am alergat afară și am văzut că întreaga stradă e distrusă. Nimic nu mai stătea  în picioare. V-am  adus pe amândoi  înapoi în casă și am alergat  la casa bunicilor tăi.

          Nu mai era acolo. Nici bunicii.

          Am privit în jur și am găsit un braț cu verigheta mamei tale pe deget. Alt semn rămas de la ea nu mai există. Am dat totul uitării imediat. Am apucat în grabă o geantă mică, deoarece orice altceva mai mare ar fi fost imposibil de cărat un timp mai lung și am îndesat în ea lucrurile esențiale. Numai două piese de îmbrăcăminte pentru fiecare dintre noi trei.

          Deoarece văzusem  vremurile tulburi apropiindu-se, îmi pusesem din vreme laolaltă toți banii. Am reușit să pun deoparte, mulțumită slujbei mele bine plătite, cincisprezece mii  de euro. Cu puțin noroc, vom  putea pleca toți. Dar acum, acum sunt complet distrus și nu mai am nimic. Decât pe voi, copiii,  și geanta.

          Iar acum mi-ai mai rămas doar tu.

          Drumul până la graniță a durat două săptămâni pe jos. Când am ajuns la țărm, am fost preluați în bărci mici.  Am fost atenționați să păstram tăcerea, ca nimeni să nu știe că ne aflam acolo. Tu ai doisprezece ani și ai înțeles.

          Dar fetița cea mică, nu.

          Nu se oprea din plâns. Ceilalți refugiați au devenit nervoși.  I-au cerut fetiței  să tacă. Ea nu a tăcut. Unul dintre bărbați a smuls-o pe copilă din brațele mele și a aruncat-o peste bord. M-am  aruncat și eu  în  apă după ea dar nu am  mai găsit-o.

          Peste trei luni ar fi împlinit doi ani.

          Viitorul este învăluit în ceață. Tu ai rămas de atunci complet apatic, absent. Câteva săptămâni  după aceea, ne-am   petrecut  prima noastră noapte într-o țară sigură.  În Franța. Nu trebuie să mergem mai departe. Drumul nostru se oprește aici. A doua zi dimineață mi s-au  dat niște haine. Când mi le-au dat, mi-au murmurat cu ură printre dinți: duceți-vă înapoi de unde ați venit! Printre hainele donate se află chiar și haine de firmă. Și o jucărie pentru fetiță.  Ea nu mai are însă nevoie de jucării.  Pentru tine nu mi-au dat  nimic. Au considerat, probabil, că ești deja bărbat în toată firea.

          Așa și este. Am  eu, în schimb,  pentru tine, Abdullah, ceva mult mai bun. Un  dar scump, care te va duce repede lângă mama ta. Ascultă-mă cu atenție: când vei coborî sub piramida de sticlă, trage de firul acesta roșu cu inel care atârnă aici, sub rucsac. Dar, mai înainte, nu uita: strigă din toate puterile tale: Allah akhbar!

          Te voi urma și eu, în curând.

          Sâmbătă, pe înserat, în cada lui de baie de la mansardă, situată chiar sub o fereastră  Velux, lăsată deschisă  cu câteva zile în urmă, cam de când temperatura de afară devenise confortabilă și adecvată  plimbărilor  cu mâneca scurtă, în timp ce se spăla pe cap și pe tot corpul  cu același șampon body and hair,  Roger Breton își stăpâni cu greu o tresărire de dezgust, când, deschizând ochii printre clăbuci, zări un gândac mare, negru, respingător, care se rotea într-una în jurul   dopului căzii de baie, dop care, fiind lăsat în  poziția  deschis, era ridicat cu aproximativ un centimetru deasupra nivelului apei, permițând acesteia să evadeze în țeava  de scurgere printr-un mic vârtej în sensul acelor de ceas. Apa de la duș, încărcată cu șampon albastru, cu celule de piele descuamată, cu fire de păr pubian și cu alte mizerii corporale, se scurgea așadar prin spațiul liber de sub dop și se lansa vertical  într-o cădere epică, începută în țeava  de un țol și jumătate  a sifonului, țeavă care, după ce străpungea planșeul, se unea  cu țeava mai groasă de la closetul etajului inferior, și apoi cu alte țevi,  crescând din ce în ce în diametru, până ce ajungea  cât pulpa  lui Roger de groasă, conductă  prin care apa  aceea,  unită așadar cu apa de la bucătărie și cu apa de la mașina de spălat vase și cu  cea de la mașina de  spălat rufe se deversa în canalizarea subterană a Parisului.

          O fi fericit? Roger își clăti îndelung părul și vru să cerceteze mai de aproape gândacul,  care se rotea fără încetare în jurul dopului,  dar nu văzu decât șase piciorușe articulate și păroase care se agitau frenetic, deoarece trupul gândacului, ud ciuciulete, nu mai avea acea formă bombată caracteristică, ci era subțiat și alungit și căpătase o formă nefirească de rufă stoarsă și răsucită. Roger opri apa de la duș, ieși afară din cadă, se șterse îndelung cu prosopul, insistând pe regiunea inghinală, din  cauza plăcerii pe care o resimțea frecându-se aici, își curăță urechile cu bețișoare de curățat urechile, își perie îndelung părul, se  dădu pe față cu cremă, își aduse  aminte că nu s-a dat pe păr cu spray de cafea împotriva căderii părului, și nu și-a frecat pielea capului cu degetele, la rădăcină.  Reluă din acest motiv operațiunile de la capăt, cu spreiat, frecat, șters, periat. Își aduse aminte apoi de gândac. Era tot acolo, se învârtea în același sens al acelor de ceas, nici nu-și luase  zborul, nici nu  se aruncase  pe țeavă în jos. Se hotărî atunci că nu mai are timp să aștepte să vadă ce se va întâmpla cu el, și, rupând  un colțișor din sulul de hârtie igienică, prinse coleopterul de spatele chitinos, prilej cu care constată că era vorba de un cărăbuș, și îl aruncă afară pe fereastra deschisă.

          Afară, soarele vesel de mai chema la drumeție. Din  Rue de  la Grande Mosquée de Paris  până în  Jardin des Tuileries, traversând Sena pe Pont Neuf, trecând pe lângă Louvre, până  la Place du Carrousel, Roger nu făcea, pedalând, mai mult de cincisprezece minute, pe care le și făcu, de altfel, inspirând cu plăcere aerul răcoros și umed,  încărcat cu molecule de ozon și uleiuri volatile emanate de frunzele arborilor  seculari. În minutul al cincisprezecelea văzu un puști cu șort albastru și teniși roșii, cu un rucsac în spate, grăbindu-se către intrarea în piramida de sticlă de la Louvre. Treizeci de secunde mai târziu, vocile turiștilor din jur amuțiră brusc și o tăcere țiuitoare se așternu peste împrejurimi, de parcă s-ar fi oprit toate mașinile în  loc și toate vaporașele și toate motocicletele și toate metrourile  și toate elicopterele ar fi înțepenit deodată  în aer, pe apă, pe sol sau în subsol, iar   un suflu violent de aer îl ridică pe Roger de pe carosabil și îl aruncă vreo doi sau trei metri  mai încolo, într-un tufiș de rododendron  roz de  la intrarea  în parcul Tuileries. Roger rămase acolo  într-o poziție stabilă, cu mâinile cumva răstignite printre crăcile elastice ale boschetului, cu ochii larg deschiși privind cerul albastru fără nici un nor, o vreme greu de cuantificat, până când un chip încadrat de zulufi galben-pai se interpuse între ochii săi și imaginea imaculată  a tăriei, de undeva din stânga-spate și îl făcu să-și rotească globii oculari în direcția aceea.  Proprietara zulufilor îl apucă de mână și îl trase într-o direcție nefirească, încercând să-l ridice dintre buchetele de flori între care zăcea suspendat.

          —  Hei, dar fă un efort  și tu, dacă vrei să ieși de aici.

          Roger își răsuci corpul spre a preîntâmpina luxația umărului și în scurt timp, icnind de durere, fu în picioare și putu să constate că salvatoarea lui avea suficientă forță și curaj pentru a sprijini de subțiori un necunoscut pescuit printre boschete. Își recuperă bicicleta de pe peluză, din nefericire având  spițele rupte, și urmă docil ca un cățeluș fata, care, trăgându-l de mână, se îndrepta într-o direcție aproximativă către   fluviu, vorbind fără încetare  de una singură.  Zgomotul orașului, care în mod normal  trebuia să fie asurzitor, se auzea acum tot mai estompat, pe măsură ce se apropiau de  cheiul François Mitterand, până aproape de  nivelul apei, moment în care frânturi din sporovăiala fetei îi ajunseră la ureche.

          — …crezi că e cazul să chem o ambulanță? Uite, stai jos aici, așează-te în fund pe malul apei, dacă  crezi că nu poți să mergi mai departe, câtă vreme o să mă duc eu să caut un polițai, dar nu e niciunul când ai nevoie de ei, apar numai când au ei vreo nevoie, fir-ar ai naibii de granguri, deși n-ar trebui să-i înjur, că sunt clienți fideli!

          —  Stai aici, nu pleca, zise Roger, n-am nimic, chiar mă simt foarte bine, azi  e o zi tare frumoasă.

          — Ce te doare?

          — Dar nu mă doare absolut nimic, totul este ok, aș vrea numai să stau să mai privesc o vreme apa cum curge la vale, e foarte frumos.

          — Și mie îmi place să stau aici să pierd timpul, dar eu o fac pe bani, uite, vezi pontonul acesta? De aici pescuiesc cei mai buni clienți, sunt turiști care coboară din turnul Eiffel și sunt un pic amețiți de înălțime și vor să stea o vreme jos pe băncuță, foarte rar intru în Jardin des Tuileries, dar azi ai avut chiar un noroc nesperat că m-ai prins într-una din acele zile. Cu ce te ocupi? Scuză-mă, nu sunt una din acele fete indiscrete, eu sunt o profesionistă, meseria m-a învățat să fiu un fin psiholog, știu când clientul meu are o apăsare, ceva, și atunci e de datoria mea  să-l fac să se simtă bine. La noi, secretul profesional este lege, întocmai ca la preoți și la medici.

          —  Nu trebuie să-ți faci nici o grijă, nu am nicio angoasă, nicio depresie, sunt cât se poate de fericit și mulțumit cu mine însumi. Tocmai am ieșit să-mi  fac plimbarea de seară cu bicicleta prin parc, și nu știu cum m-am trezit la un moment dat acoperit de flori de parcă eram într-un sicriu. Și eram înconjurat de o lumină albastră  ce părea ireal de limpede și calmă. Atunci te-am văzut pe tine și m-am întrebat: așa arată îngerii?

          — Înger, pe dracu! Mă faci să roșesc. Deci, cu ce te ocupi? Ai nevastă, copii? Vorbește-mi despre ce-ți face plăcere, asta o să te facă să te simți mai bine.

          — Deși eu nu sunt foarte comunicativ de felul meu, totuși,  fiindcă vrei să  asculți, și pentru că  tot simt acum un imbold de a mă destăinui, am să-ți povestesc viața mea. Am fost căsătorit cu o femeie care mi-a făcut doi copii, un băiat și o fetiță. La vârsta de patru ani, băiatul s-a îmbolnăvit de plămâni și a murit. Asta a fost cam acum opt ani. Nu am putut să mă duc cu el în grabă la spital, deoarece nu eram acasă.

          — Atâta i-au fost zilele. Mulți dintre clienții mei, ca să nu spun majoritatea, au avut câte un deces în familie, pentru care se învinovățesc.  Nu putem face însă nimic. Nu te întrista inutil, copilul e bine acolo unde este.

          — Dar îți jur că mă simt perfect, nu am nici o supărare. Soția m-a părăsit într-o zi, a luat-o și pe fetiță cu ea și s-a mutat la părinții ei, în Provence. Zicea că nu suportă clima de aici. Dar adevărul este altul: o luasem la vale cu băutura și o băteam în fiecare seară până o umpleam de sânge.

          — Nu te mai învinovăți atâta, am o groază de clienți care au făcut exact la fel.

          — Dar nu mă învinovățesc.  Asta cu băutura am căpătat-o în urma pierderii slujbei. Patronii mei mă dăduseră afară în urmă cu vreo doi ani. O vreme i-am tot acuzat în sinea mea, dar după ce m-am mai analizat, mi-am dat seama că o parte din vină avusesem și eu. Nu făceam nimic toată ziua la birou.  Aveam un job în serviciul financiar,  știi: hârtii, evidențe contabile.  Plictiseală maximă. Stăteam singur în birou, mă încuiam pe dinăuntru și mă masturbam ore în șir uitându-mă la filme porno. Când venea femeia de serviciu  să ia coșul de gunoi, mă făceam că-mi strâng cureaua de la pantaloni și mă întorceam cu spatele la ea, să nu-mi vadă șlițul descheiat.

          — Ehei, să fii tu sănătos, câți clienți am avut eu care mi-au povestit același lucru, cum se masturbau ei la serviciu. E drept că, uite, în serviciul financiar-contabil  nu cred să fi lucrat vreunul până la tine. Dar am avut mulți la aprovizionare și la desfacere.

          — Nu se compară, finanțele sunt cele mai plictisitoare.  În sfârșit, patronii m-au dat afară, mai ales după ce au constatat anumite lipsuri repetate în gestiunea bănească. Eu îmi notasem  însă foarte scrupulos toate sumele de bani pe care le împrumutasem  din seif, tocmai ca să pot să le restitui într-o zi, dar, la un moment dat, n-am mai avut curajul să fac un total ca să văd cât  am de datorat și atunci am aruncat foaia de hârtie în tocător.

          — Lasă, nu te îngrijora numai pentru  atâta lucru. Intenția contează. Faptul că nu ai avut curaj nu e decât o slăbiciune de caracter. Nu toți oamenii au curaj, asta este ceva din naștere. Îl ai, sau nu-l ai.  Am avut un client, care, tot așa…

          În clipa aceea, cineva, un bărbat cu pălărie și sacou de culoarea prafului, care tocmai atunci observaseră că se afla în spatele lor, așezat pe o bancă de pe malul Senei, își drese glasul cu o tuse seacă.

          — Mă scuzați că intervin în discuția aceasta neinvitat, spuse el, dar eram în apropiere și am auzit, fără să vreau, ceea ce vorbeați.  Nu pot să-mi stăpânesc indignarea auzind, nu aceste abjecții pe care le povestește domnul cu nonșalanță, ci faptul că domnia sa nu simte nici cea mai mică urmă de remușcare, nicio părere de rău pentru faptele abominabile pe care le-a săvârșit, și pe care… hmmm… distinsa… conlocutoare nu pregetă să i le minimalizeze și să-i găsească scuze.  Personal, nu văd în aceste destăinuiri decât un caracter vulgar, laș, care fuge de răspundere și de cuvenitele consecințe sociale și morale ale faptelor sale. Găsesc că soția dumneavoastră a făcut exact ceea ce trebuia și v-a părăsit la timp, punându-vă în față alternativa de a vă petrece tot restul zilelor în singurătate și în remușcări. Dar, hélas! Sentința soției este fără nici un efect, căci, în nesimțirea de care dați dovadă, vă refuzați orice urmă de căință. Pot să aflu ce căutați astăzi, sâmbătă pe la ora șapte seara,  în Jardin des Tuileries, singur? Pe o alee retrasă, circulată, după cum se știe, de persoane certate cu legea și cu bunele moravuri, de drogați, de homosexuali,  de…

          Bărbatul se opri brusc, privind cu un anume subînțeles către femeie.  Roger se întoarse cu fața către necunoscut și, după o clipă de ezitare, i se adresă pe același ton egal:

          — Fiindcă mă întrebați, și pentru că sunt acum într-o dispoziție specială, care mă îndeamnă la destăinuiri, am să vă răspund, deși nu știu cine sunteți, și mai ales nu știu cum de m-ați văzut în pădure la ora aceea, când nu era nimeni prin preajmă. Decât dacă nu cumva… dar, în fine, să trecem acum peste asta. Adevărul este că la acea oră ies în fiecare zi în Jardin des Tuileries, pe aleile din spatele Orangeriei, unde, la fel ca și mine, ies în căutare de aventuri ocazionale foarte mulți, bărbați și femei, deopotrivă. Se ascund în spatele tufișurilor și își fac semne unii altora, își aruncă ocheade, iar mie îmi place să îi urmăresc, să mă prefac că intru în jocul lor ca în final să îi dezamăgesc. Știu, e și asta un fel de perversiune, se cheamă voaieurism, sau scoptofilie, dar este una, după părerea mea, mai nevinovată. Pentru că eu doar privesc la ei cum se tăvălesc pe jos, prin iarbă, dezbrăcați, fără nici o teamă că  ar putea fi victime ale  căpușelor. Nu suport insectele de nici un fel, am oroare de gândaci, iar căpușele și păduchii îmi provoacă greață.

          —Și  faci de multă vreme treaba asta? Cum de nu-ți este rușine, cum de nu-ți crapă pielea obrazului seara, când te uiți în oglindă? Mă întreb cum de suporți să te culci în așternuturile tale spălate, parfumate  și apretate, după ce ți-ai scos ciorapii din picioare și te-ai spălat pe dinți, după ce te-ai uns cu  alifie și ți-ai fumat pipa, cum poți să te culci alături de conștiința asta neagră ca smoala? Cât poți să fii de  vulgar și de decăzut? Cum poți să fii mai dezgustat mai degrabă de niște ființe,  parazite, ce  e drept, dar care nu fac altceva decât să își urmeze firea lor naturală, decât de niște scursuri ale societății, care doar își  iau nume de om, dar care fac  lucruri împotriva oricărei legi naturale și morale?

          — Conștiința mea nu este neagră ca smoala, mie îmi apare albă ca zăpada.

          Lângă picioarele celor trei se ivi de nicăieri un cățel comunitar, care se așeză pe coadă și începu să se uite, cu o figură amuzată, pe rând, la fiecare, de parcă ar fi căutat să pătrundă și el direcția și înțelesul conversației.

          — Nu eluda, te rog, să-mi răspunzi la întrebarea: de cât timp faci asta? De cât timp îți satisfaci cele mai josnice apucături în Jardin des Tuileries? Nu cumva în ziua aceea, când băiețelul tău, scuturat de friguri, implora ajutor, tu te masturbai în spatele unui astfel de boschet de rododendron, urmărind cu nesaț doi perverși care își satisfăceau pornirile animalice?

          Habar n-am ce făceam atunci, se gândi Roger, dar pe mine toată discuția asta începe să mă obosească.

          — Ai dreptate, zise Roger, acum îmi amintesc, am fost în parc. Hai să  încheiem discuția. Mă cam doare capul.

          — Asta nu poate să rămână așa, zise străinul, ești vinovatul moral pentru moartea fiului tău și pentru destrămarea familiei tale. Universul întreg cere răzbunare. Îmi permit să solicit  aprobare ca să te iau cu mine și să te predau Înaltei Curți de Justiție.

          — Ascultă, pedofil spurcat, izbucni deodată fata, care tăcuse o vreme mușcându-și buzele de furie, adresându-se justițiarului de culoarea cenușii, să nu crezi că nu te cunosc cine-mi  ești, te văd în fiecare zi cum te furișezi printre rododendroni, pândindu-ți victimele, băieți nevinovați  în pragul maturității, care nu știu ce e bine și ce e rău, și-i prinzi în mrejele corupției tale. Tu vorbești? Nu cumva tu, cuprins de invidie și umilință, în urma refuzului repetat al acestui om de a te urma în desfrâu, l-ai lovit intenționat cu mașina și l-ai aruncat în tufișuri? Nu cumva tu, care faci acum pe lupul moralist, nu ești altceva decât un criminal? Eu îmi voi permite să solicit aprobare să te iau cu mine și să te predau Înaltei Curți de Justiție.

          Câinele comunitar se uita pe rând  la cei doi care se certau, înclinându-și alternativ capul, când spre unul, când spre celălalt, pentru a auzi mai bine ce vorbeau. Silueta podului Neuf se profila către avalul fluviului, puternic și clar luminată de soarele care cădea către orizont, iar, în spatele lui, estompat, se vedeau podul Alexandre III-ème și vârful turnului Eiffel.  În cele din urmă, câinele își fixă privirea în ochii lui Roger, o privire expresivă, omenească  aproape,  care  voia să pună o întrebare simplă: și acum, ce  vei  face?

          Ah, prea multe întrebări, la naiba, își zise Roger Breton și porni de unul singur pe Quai des Tuileries,  mergând la pas către podul Invalizilor. Pe măsură ce drumul cotea lejer către stânga, urmând  albia Senei, turnul Eiffel începea să se vadă din ce în ce mai bine. În curând începură să se vadă și oamenii de pe ultima platformă de vizitare, ca niște furnici sau ca niște gândaci. Roger ajunse pe Pont des Invalides și o luă încet pe pasarela pietonală.  Imaginea aceea a chipului palid, încadrat de părul dezordonat, lipit de frunte, privindu-l disperat de pe perna udă,  în timp ce murmura într-una frânturi de fraze fără înțeles,  imaginea aceea a fiului său muribund, cerșind ajutor, care îl bântuise în toți anii din urmă, și de care crezuse că se vindecase,  îi revenise brusc în memorie.  Cu cât se  forța mai tare să uite, cu atât mai limpede îi răsuna glasul băiatului în urechi.  Tati, tati, nu mă lăsa singur, mi-e frică, șoptea Alain, da,  asta încerca băiețelul său să-i spună.

          Cu fiecare pas  pe  care îl făcea către mijlocul fluviului, cuvintele fiului său îi răsunau  mai limpezi în ureche. Ajuns la mijlocul podului, escaladă cu un picior marginea pasarelei și  se uită cu atenție  la apa care curgea către Apus, apa aceea mâloasă, care lua cu sine toate pâraiele și toate excrementele  și toate conductele lumii  într-un flux unic și impetuos, de nestăvilit, către ocean. Atunci se văzu pe sine în dimensiunea  și în condiția lui reală, căci el nu era nimic altceva decât  o microscopică picătură de apă, iar acum   venise  momentul acela  când trebuie să se dezlege și să plece  la vale, în curgerea fără sfârșit și fără  niciun țel.  Deși, în  visele sale secrete, și-ar fi dorit totuși  să zboare către soare. Acolo bănuia că era orbitor de frumos.  Întrezărea uneori,   timp de o fracțiune de secundă, de o bătaie de pleoapă,  că în lume  există un scop, un înțeles,  dar viziunea aceea era  prea scurtă. Ah, de mii de ori a ajuns cu gândul aproape până  sus, și de fiecare dată și-a propus să fie mai atent, să  surprindă secretul,  dar cerul se închidea mult prea rapid, ca o cortină sau ca o draperie ce cade pe neașteptate peste  sfârșitul unei piese fără deznodământ.

          Printre pleoapele împăienjenite vede încă o dată spirala  albinoasă a vârtejului șfichiuind ca un bici, rotindu-se amețitor, în sens orar,  în jurul  sorbului aceluia negru din mijloc, în care se prăbușește totul, inexorabil: oameni, planete și stele și  comete nebune. Se uită hipnotizat la vârtejul care se apropie, neînțelegând, sau doar intuind, pentru o clipă diafană ca o fulgerare a inspirației,  în ce scop se duce acolo. Ca o notă de diapazon de mult stinsă, dar încă reverberată în memoria timpanului, ultimul gând, ultima imagine imprimată pe retină pulsează din ce în ce mai șters, mai slab, mai plăpând.  Cine vede prin mine, cine gândește prin mine, când eu nu mai exist? Cu mâinile desprinse de balustrada podului, Roger se înclină ca într-o reverență către vârtejul de apă care parcă s-a ridicat în sus, către el, ca gura unei pâlnii uriașe.

          Brațul puternic și agil,  încolăcit în jurul pieptului, îi opri căderea. Cu o mână și un picior ferm ancorate  de balustradă, cu cealaltă jumătate a trupului executând un fel de acrobație aeriană la mare înălțime,  deasupra apei, bărbatul în sacou fumuriu părea un fel de magician executând un număr spectaculos de evadare.  Roger fu adus cu destulă ușurință cu picioarele pe traveea podului, timp în care fata  cu zulufii aurii alerga într-un suflet către ei.

          — Mebahel, nu face asta! Nu e drept! Strigă fata, sau vru să deschidă gura ca să strige, dar înainte ca aceasta să apuce să spună ceva, străinul își desfăcu deodată haina de culoarea cenușii și îl învălui cu totul pe Roger Breton sub întunericul ei călduț și moale. Gândurile lui, memoria lui, sufletul lui – ce sunt ele, ale cui sunt? Cine gândește în locul lui, când el nu mai există? Prea multe întrebări, la naiba, nu mai contează. Roger Breton respinge orice gând  și atunci  percepe din neant mulțimea aceea dezrădăcinată, sutele și miile  de oameni ce stau pitiți prin case, pe după uși, pe sub poduri, prin mașini, ființe despre care nu știuse nimic până în clipa aceea, nici cum au apărut acolo, nici care este rostul lor și nici de ce ar fi dator să-i poarte, ca un somnambul,  în minte.   El doar le simte vag prezența. Este un copil  sărac cu duhul, un moron. S-a trezit din somn când  peste ei s-a coborât aripa neagră a durerii. Acum  vede prin ochii lor. Simte prin simțurile lor.  Îndură  credința lor și îl rănește  speranța lor deșartă ca un  sâmbure de fier topit  ce-i arde măruntaiele. Îl dor. Le vede sângele șiroind, țâșnind  din venele sfâșiate, le vede viscerele  livide palpitând, revărsate din pântecele rupte.

          Ce vor, de fapt, aceștia? De ce-i  atâta agitație în lumea lor? Nu știu… Aș vrea să înceteze. Curând am să adorm din nou, și  nu știu ce  se va-ntâmpla cu ei. Oare vor muri?  Încă un pic… încă un pic… Ah, ritmul acesta cosmic al  efemeridelor, ticăitul de ceas,  toate echinocțiile și toate eclipsele și toate țipetele  astea deznădăjduite mă dor, aș vrea să înceteze și să mă odihnesc.

          În spatele  fumului care se risipește treptat, Roger nu poate întrezări decât doi ochi arzători, ca doi tăciuni aprinși, care îl fixează amenințător și aude un cuvânt, sau mai bine zis o șoaptă repetată persuasiv, ca  o poruncă subliminală.

          Rupt din sine, azvârlit afară, ca un avorton însângerat, Roger stă prăbușit pe gresia umedă și rece. Strălucitor de clar, dur ca tăișul oțelului, imaginea cerului albastru erupe de sub pleoapele transparente în dreptunghiul ferestrei din tavan. Toate amintirile sunt dintr-o dată la locul lor.  Durerea vie din moalele capului e singura senzație dezagreabilă, în rest se simte atât de bine, așa de ușor, de parcă ar zbura. Acum, în sfârșit,  a reușit să vadă. A reușit să vadă pentru un timp suficient de îndelungat ce este dincolo de  nor,  astfel  încât să țină minte tot ce a văzut și să cugete la asta de câte ori va avea chef.

          Dar acum are chef de o plimbare. Afară, soarele vesel de mai îl cheamă la drumeție. Culege cu grijă un gândac căzut în capcana căzii de baie, îl azvârle pe fereastră și își scoate din debara bicicleta. Iese afară din casa lui situată în  Cartierul  Latin, traversează Sena pe Pont Neuf, ca de obicei,  și  lasă în partea dreaptă dantelăria de piatră a catedralei Notre  Dame. Înconjoară zidurile aurii ale Louvre-ului și în loc să se învârtă  de două-trei ori, ca de obicei, în jurul pieței Carrousel, se îndreaptă către  pasajul Richelieu, aceasta fiind una din micile variații zilnice ale traseului său. Apropiindu-se de marea piramidă de sticlă care constituie intrarea subterană în Muzeul Louvre, vede un băiat cu șort albastru și teniși roșii, purtând un rucsac în spinare, îndreptându-se grăbit spre scările rulante. O voce dinăuntrul țestei îi șoptește lui Roger persuasiv: rucsacul… rucsacul…

          Roger își abandonează bicicleta undeva pe peluză și din câteva salturi îl ajunge din urmă pe băiat. Acesta, fără să își ridice privirile din pământ, strânge în mâna dreaptă un șnur de culoare roșie care îi atârnă din bagajul purtat în spate. O mare mulțime de oameni, să tot fie în jur de câteva sute,  sau poate o mie, se află în imensul hol de sub piramida transparentă, unii frunzărind  pliante și cumpărând suveniruri, alții stând la coadă la  intrarea în muzeu. Ieșită ca din pământ,  între el și băiat se interpune atunci o fată cu zulufi galben-pai, pe care Roger încearcă să o îndepărteze în lături,  cu un gest blând. Figura fetei se întunecă surprinzător  și capătă o  expresie de ură și agresivitate, pe care  Roger nu reușește să o interpreteze pe loc. Nu voise s-o bruscheze, ci doar să o roage politicos să se  dea la o parte din calea lui.   Își ridică atunci  ochii către proprietara zulufilor, ca să-și ceară scuze, dar  i  se năzărește,  în mod bizar,  că în locul blondei stă soția lui, ținându-și băiețelul mort  în brațe.

          — Roger, uite, Alain trăiește, nu e mort, vino acasă!

          Ca eliberat  dintr-un coșmar, Roger simte atunci cum carapacea care de opt ani de zile îi strângea pieptul se crapă și cade jos, ca o pulbere fină. Ce bine, deci n-a fost decât un vis, știa el, crezuse  el, în toți anii aceia, în străfundurile inimii sale,  că totul nu e decât o amăgire.  Întinse mâna  spre obrazul copilului ca să-l mângâie, arzând de dorința de a-l simți cald și catifelat la atingere, de a-i vedea zâmbetul cum îi  înflorește pe chip, de a-i auzi glasul șoptind alintat: tati, tati!

          Rucsacul!  Gândul acesta îi  țâșnește ca un strigăt de alarmă imperativ,  din subconștient.  Rucsacul, își amintește dureros  în clipa aceea,    clipă în care soția cu copilul mort  se topesc în neant.  Roger își întinde mâna către băiatul cu șortul albastru care mergea chiar în fața lui,  atingându-l ușor  pe umăr. Acesta întoarce către el o figură  cu ochi negri și triști,  încadrați de o pereche de sprâncene bogate și frumos arcuite.

          —Abdullah! Dă-mi mie greutatea ta!

          Băiatul tresare, ca întors de pe  celălalt tărâm.  Ochii lui migdalați  se împăienjenesc de lacrimi, brațele i se deschid și se prăbușește la pieptul lui Roger, care îl înlănțuie cu brațele lui, sărutându-i creștetul.

          — Tati! Tati! Ia-mă și du-mă de aici!