GSF71 banner01-650

          Mohicanul ieși din salt cu plăcile Casimir topite, bordajele roșii-incandescente de la radiația Hawking și deriva smulsă de forțe mareice distrugătoare. Nava în formă de hidrant, de cinci mii de tone, schelălăi din toate îmbinările și se scurtă cu câțiva centimetri de la atenuarea asincronă a buclei Alcubierre, mai, mai să se frângă. Cei doi ocupanți – amândoi sânge aspru, copt în vidul dintre stele – gemură de durere, de parcă ar fi izbit un perete nevăzut.

          Stelele năvăliră în ochii lui Koen, încă năucit de starea bruscă de zero-g. Revenindu-și, pilotul se înfioră la imaginea spațiului static dincolo de cupolă, lipsit de distorsiunile Doppler ale saltului.

          – Am ieșit prea devreme, Koen, prea devreme! îl auzi pe Rolf din scaunul alăturat, cel al navigatorului.

          Pilotul expiră cu putere. După două decenii în care eludaseră Patrula Stelară împreună, Koen învățase bine reacțiile partenerului său, iar acum, cu legea încă o dată pe urmele lor, vedea că omul își pierdea firea.

          – Mă ocup, calmează-te, îi răspunse el tăios tovarășului său de o viață, ignorându-i văicăreala, apoi se concentră la constelația de lumini roșii care clipeau aiurite pe panoul de avertizare.

          Cei doi luaseră calea stelelor pe când erau doar niște hoți mărunți de presiune negativă, dependenți de siajele altor nave cu motor Alcubierre ca să zboare din sistem în sistem și să își desfășoare activitățile ilicite. După ce strânseseră suficiente credite cât să post-echipeze Mohicanul cu propriul motor de salt, se apucaseră de piraterie în regim profesionist. Ajunseseră printre cei mai căutați oameni din galaxie, adunând atâtea capete de acuzare încât le pierduseră șirul; iar, ca să le încununeze, furtul recent de terratech de la Cooperativa de Colonizare Galactică – printre crimele cel mai aspru pedepsite, împiedicarea expansiunii cosmice a lui homo sapiens. Chiar în acel moment, Patrula Stelară sfâșia spațiul cu de 6500 de ori viteza luminii fix pe vectorul lor, la bordul unui crucișător dotat cu arsenal plasmatic și unde tractoare, să recupereze încărcătura furată.

          Koen își șterse sudoarea de pe frunte în timp ce opera terminalul consolei.

          – Sia, unde suntem? întrebă el inteligența de bord.

          – Suntem încă în vidul Robson, hârâi sintetizatorul de voce. Ne aflăm la 130 de ani-lumină de cel mai apropiat sistem, 1,8 ani-lumină de Internod.

          Simți un gol în stomac, fără legătură cu imponderabilitatea. Cu două ore în urmă fuseseră interceptați chiar la stația interstelară de unde furaseră tehnologia de terraformare, izolată în sânul nimicului și burdușită de echipament pentru coloniștii care plonjau spre brațul Sagittarius. Internodul trebuia să fie nepăzit, dar infobrokerul taucetian de la care cumpăraseră pontul îi mințise și îi ademenise într-o capcană, probabil plătit chiar de legiuitorii galactici. Koen făcu un calcul mental rapid și realiză că nava Patrulei avea să apară în zonă în mai puțin de douăzeci de minute.

          – Rahat, se exprimă Rolf, plin de reproș. Rahat! Nici n-am degajat spațiul Cooperativei! Ce dracului a fost în capul tău, Koen? 8000c cu butelia asta?

          Lovi consola cu pumnii, făcându-l pe pilot să tresară, apoi să se enerveze. Într-adevăr, el împinsese Mohicanul la viteza-limită a motorului Alcubierre, îngâmfare care sfârșise în naufragiu. Dar ce altă opțiune avusese în fața legii? Nu se gândise decât la încărcătura lor – procesoare atmosferice nou-nouțe, sfredeli mohorovicic autonomi, kit-uri bacteriene – și la soarta cumplită ce îi aștepta, odată prinși. Frustrarea îl rodea pe interior, ca o mâncărime pe care nu o putea scărpina.

          – Suntem vii, uite un lucru bun, răspunse Koen apăsat, mascându-și vinovăția.

          – Un lucru bun! I-auzi! interveni Rolf acid, și ochii pilotului sclipiră. Îți zic eu, amice – câteva secunde în plus în buclă și temperaturile ne-ar fi copt într-o novă miniaturală. Acum, n-avem decât să așteptăm cuminți până vin hingherii… După, știm noi ce se întâmplă!

          Rolf își schimonosi fața, trasându-și o linie cu degetul în jurul gâtului și horcăind scurt. Koen își suprimă instinctul de a-l pocni și se adresă din nou IA-ului, pe un ton calm-forțat:

          – Sia, putem reporni motorul?

          – Negativ, replică ea. Îmi pare rău, Koen, dar ți-am zis că dacă forțăm 8000c, s-ar putea să ne topească plăcile de presiune negativă. Componentele trebuie schimbate, altfel, dacă inițiem bucla cu geometria actuală, nu vom rezista reacțiunii diferențiale.

          – Adică ne-ar găsi împrăștiați de-a lungul unui an-lumină, clarifică Rolf cu amărăciune în glas.

          Pilotul mârâi. Nu puteau pleca nicăieri fără plăci, iar motoarele plasmatice clasice nu i-ar fi dus nici a suta mia parte din drum până la cea mai apropiată stea. Erau pierduți în gura vidului Robson, în nimicul căscat între două brațe spirale. Koen înghiți în sec la gândul sentinței ce le era rezervată în viitorul foarte apropiat, adică tortură de corecție și neurochirurgie, apoi sclavie pe vreuna din planetele-închisori de pe Muchie, robotind până la moarte într-o stare de semi-conștiență tâmpă, totul pentru despăgubirea Cooperativei.

          Rolf pufni și începu să se buzunărească după țigări. Întotdeauna fuma când era stresat.

          – Ne-am cam ars singuri curu’ de data asta… aprecie el sardonic și trase o țigară din pachet cu dinții, apoi o rostogoli între buze uscate, sărate de sudoare. Sau, mai degrabă, tu ne-ai ars!

          – Taci! strigă Koen, fără să își mai domolească furia.

          Tonul plin de reproș al navigatorului îl ațâțase și mai tare. Rolf își miji ochii la el sfidător, lipi vârful țigării de bobina încinsă a aprinzătorului, apoi îi pufăi fumul în față, întinzându-i nervii la maxim. Koen strânse din dinți și simți ceva pulsându-i în tâmple, ducându-l în punctul de a-și desface chingile și a tăbărî peste colegul lui, să-l învețe o lecție despre respect. Însă nu apucă să facă nimic.

          Deodată, amândoi fură orbiți de un bliț puternic de lumină, simultan cu declanșarea semnalelor de alarmă. Bum-ul fotonic îi ratase la limită – un puls de lumină gamma fatală săgetând spațiul cu viteza luminii, la doar câțiva kilometri depărtare de Mohican. Veneticul frânase de la o viteză superluminică imensă și pocnise eterul așa tare încât produsese unde gravitaționale detectabile până și interferometrelor rudimentare ale Mohicanului, pe lângă talazul de radiație Hawking. Koen se temea pentru ce e mai rău, dar după ce îi dispărură petele din ochi, văzu în sfârșit vasul imens pe monitorul telescopului de bord și inima îi sări o bătaie.

          Nu era Patrula Stelară, nici vreo altă forță omenească. La câteva sute de kilometri de ei plutea o navă cum pilotul nu mai văzuse în viața lui, de când rătăcea galaxia în lung și în lat. Arăta ca o mare daltă, albă, netedă și fără hublouri, cu structuri curioase ce nu puteau fi decât variante de plăci Casimir și sincrotroane pentru generarea singularităților gravitaționale. Analiza spectrală efectuată de Rolf indică o compoziție nemaiîntâlnită – o pletoră de metale supergrele, dintr-o insulă a stabilității încă necucerită de ingineria nucleară umană. Apariția străinului le deturnă atenția hoților de la amenințarea din partea propriei specii, înlocuind-o cu una venită din exterior. Pe Koen, însă, nava îl intriga și din alte motive…

          – Ei, poftim! Xeno! vădi Rolf, gesticulând cu țigara. Ăștia de unde naiba au mai apărut?

          – După amprenta de particule… comentă Koen gânditor, studiind afișajele consolei. Vin de deasupra brațului Orion, pe o traiectorie extragalactică. Sia, caută arhitectura în baza de date, îi ordonă el inteligenței.

          – Prim contact, specie necunoscută, hârâi ea monoton. Tehnologie avansată de salt, tip Alcubierre sau asemănătoare. Recomand urmarea protocolului 65-11 pentru…

          – Ajunge, i-o tăie el și se întoarse spre Rolf: Să le facem cu mâna?

          Navigatorul ridică din umeri, apoi emise câteva semnale pe frecvența hidrogenului, modulate să exprime date matematice inteligibile oricărei specii avansate. Nu primiră niciun răspuns. Folosi alte lungimi de undă remarcabile, însă nava rămase la fel de tăcută. Deveniră conștienți că în scurtă vreme trebuia să apară în zonă și crucișătorul Patrulei.

          – Îi doare-n cot de noi, Koen. Sunt de-ăia sofisticați, nepreocupați cu specii inferioare. Hai mai aproape, poate ne bagă în seamă!

          – Și să ne atace cu vreo armă necunoscută?

          Rolf pufni, apoi începu să râdă ca un nebun, în hohote din ce în ce mai puternice, iar Koen i se alătură. Amândoi realizau că, într-un fel sau altul, erau terminați. În clipa următoare amuțiră, când văzură nava-daltă deschizându-se, deși nu detectaseră niciun interstițiu pe fuzelajul ei. Se deplia ca un fractal, înflorind în cinci direcții cu structuri din ce în ce mai subțiri, cu o suprafață radiativă din ce în ce mai mare. Capătul convex, unde se aflau plăcile Casimir, începu să se încingă și să se scurtcircuiteze, înroșindu-se și mai apoi devenind alb-incandescent. Manifestarea avea un înțeles clar pentru cei doi hoți.

          – Hopa, se încarcă, anunță Rolf, privind cu ochi mari la afișajul telescopului.

          Koen născoci un plan nebunesc, ceva ce nu mai făcuseră din adolescență, de când furau energie de la navele grele ca să rupă spațiul din sistem în sistem. Îl privi pe Rolf și citi în ochii lui același gând.

          – Ca pe vremuri! Dă-i drumul, ce avem de pierdut? consimți el. E ultima șansă de orice!

          – Sia, activează propulsia nucleară! ordonă Koen. Mergem să ne tragem niște presiune negativă!

          – Koen, ești sigur? întrebă inteligența. Nu știm unde și nici după cât timp va ieși din salt.

          – La naiba, e mai bine decât nimic! Poți compensa diferența de câmp odată ce intrăm în siajul lor?

          – Da, dar trebuie să poziționăm Mohicanul în așa fel încât…

          – Atunci fă-o!

          Începea. După scurtul popas galactic, nava xeno începu să curbeze din nou spațiul în jurul ei, deformându-se în lentila gravitațională. Crea o gaură neagră și se învelea în ea ca într-o mantie de spațiu-timp. Mohicanul se reorientă și porni rachetele plasmatice, împingându-și ocupanții în spătarele scaunelor cu accelerație maximă. Deodată, trecu orizontul buclei și stelele se alungiră dincolo de cupolă, pălind în roșu, în urmă. Un tunel se deschise în spațiul aplatizat, iar la capătul lui, nebuloasele răzlețe din hăurile ce se cască sub Calea Lactee păreau mai apropiate, mai luminoase și mai albastre ca niciodată.

          ***

          Stelele fură supte brusc înapoi în soclurile lor cerești, ca focurile de artificii derulate pe dos. Pe puntea crucișătorului Assurbanipal, căpitanul se încrunta la vidul negru și neînduplecat care i se deschisese înainte. Ofițerii îl informară că scanerele de salt detectaseră ceva contradictoriu. Mohicanul fusese într-adevăr în zonă, cu cei doi hoți la bord, acum doar câteva minute. Dar mai fusese o navă – una imensă, neidentificată și de foarte mare putere. Xeno. Puteau citi limpede siajele de frânare, al Mohicanului și al vasului necunoscut. Dar de plecat, pleca doar un siaj, înspre genunile din afara galaxiei: cel al navei necunoscute.

          

Mihai Alexandru Dincă

Mihai Alexandru Dincă

Mihai Alexandru Dincă s-a născut în București, în 1992. În prezent este student la Facultatea de Inginerie Aerospațială în cadrul Politehnicii. Este pasionat, printre altele, de muzică extremă și astronautică, iar în timpul liber scrie literatură SF, inspirat de coloși ca Arthur C. Clarke, H.P Lovecraft și Clarke Ashton Smith. A absolvit Atelierul SF organizat de Revista de povestiriîn 2014 și, în prezent, membru al grupului literar Secția 14, înființat după încheierea atelierului. A debutat cu povestirea „Viziuni ale Paleocosmosului” în revistaNautilus, nr. 81 (octombrie 2014), publicând apoi proză scurtă online și în revistele Ficțiuni.ro și ArgosMagazine, dar și pe hârtie, în Revista Galileo, Antologia Argos Doi, Antologia „Eroi fără voie” și revista Știință și Tehnică”.

More Posts