La radio Thrillerul lui Michael. Puține minute până la sfârșitul de program. O zi extraplată, ca mai toate din ultimul timp. Privesc în gol spre acvariul din faţa biroului. Favoritul, un gigantic Carasus auratus, ştie că se apropie ora când îşi va primi masa. Exact la fix, rotiţele hrănitorului automat prind viaţă şi, cu un ţăcănit metalic, eliberează porţia aşteptată. „…A fost ora șaisprezece. Vă prezentăm știrile: o deţinută de la Penitenciarul Rahova a evadat în cursul dimineţii de la gospodăria agrozootehnică a unităţii de detenţie, informează Mediafax. Femeia a fost condamnată la 2 ani de închisoare pentru folosirea creditelor şi bunurilor unei societăţi în interes propriu şi mai avea o lună până la eliberare. Dorina Răzorea, necăsătorită, în vârstă de…”

         

          Nu-i rău parfumul de pe casa scării. În timp ce mă șterg, răsucesc cheia în uşă. Nu merge. Verific, e cheia bună. Încerc din nou, se roteşte doar înainte, încuind. Încerc uşa, e deschisă. Ce Dumnezeu! a uitat-o măturătoarea-călcătoare, care vine în fiecare miercuri, sau poate chiar o mai fi prinăuntru? E trecut de patru, n-a stat niciodată atât, da’ mai ştii…

          N-are hainele aici, a plecat. În hol, lumina aprinsă. Sigur a uitat-o plecând în grabă. O fi primit vreun telefon. Nu pare să lipsească nimic. Oricum, e o zonă bună, nu prea am auzit de… Oricum trebuie serios atenţionată.

          Miroase bine a curăţenie, deşi parcă e şi un uşor iz de tutun. Ea nu fumează, dar l-o fi luat pe cu bărbatu-său. Îl mai aduce să o ajute când e mai mult de treabă.

          Se cunoaşte mâna forţat meticuloasă, ca pentru a-şi merita banii. În cuierul de la Ikea, umeraşele sunt frumos aranjate, parcă chiar prea riguros. Toate cu faţa spre uşă, în ordine, ale Corinei, ale mele, nu-i normală! Le-a pus şi-n ordinea crescătoare a calităţii. Primele cele din sârmă, rămase de la curăţătorie, (şi i-am tot zis să le arunce!) apoi cele din plastic, de la culori deschise până la alea trei negre şi-ultimele din lemn. I-o fi plăcut ei cel mai mult.

          Cele patru perechi de papuci de casă se odihnesc cuminţi ca-ntr-o parcare, de la cei mici la cei mari. La fel şi pantofărimea, pe criterii clare şi precise. Ce-o fi cu coana mare asta, cu atâta rigoare patologică, a devenit maniacă, ori o fi vreun semn de Alzheimer?!

          Şi lumina pare mai puternică. Cred că s-a ars becul şi altul de şapteşcinci n-a mai găsit, ultima dată am luat numai de o sută. Nu pot să cred, a şters şi abajurul! Mozaicul luceşte altfel, aduce cu cel de pe holurile din armată, compania doi chimică, pluton trei, când, după patru ore de planton, holurile frecate cu bucăţi de pătură albastră din lână străluceau sublim. Ba mai miroseau şi a pastă de dinţi, pentru prospeţime, cum ziceau veteranii.

          Și contoarul de pe hol arată altfel. Sigur de la lumină. Dau cu un deget pe deasupra, cum verifica locotenentul praful de pe ramele tablourilor când controla sectorul de la dormitor. A dat şi p-aici! Acum o lună încă mai erau varul şi cojeala de la ultima zugrăveală. Măturătoarea asta chiar s-a întrecut pe sine, să o sun pe Corina să-i transmită mulţumiri.

          A dispărut şi pata galbenă de pe cadă, sub ţeava de scurgere de la duş. Oare coana mare şi-a schimbat marca la detartranţii ăştia, ori a intrat în anul morţii, puşchea la limbă. Neapărat trebuie să-i parvină mulţumiri.

          Halatele de baie de pe uşă sunt pentru prima dată puse pe umeraşe. Mă spăl pe mâini şi-n timpul ăsta descopăr în oglindă o umbră de coş nou pe frunte şi… hopa! Ce e asta? Pe poliţa de sub oglindă, ceva nou. Un săpun sculptat manual. Flori cu petale roz şi doi îngeraşi. Sigur a venit fiu-său din cine ştie ce călătorie de peste mări şi ţări cu transatlanticu’ pe care serveşte, i-o fi adus vreo sacoşă de din astea de prin Africa, luate la kilogram şi, ca să scape de ele, le-a împărţit în stânga şi-n dreapta. Nu-i cel mai urât lucru din lume, dar nu-mi place felul ăsta de artă. Pentru mine doar un kitsch. N-o să-l folosesc, l-aş strica, dar nici nu-mi place. O să-l dau și eu mai departe.

          Ce chestie cu fata aia! Doi ani pentru folosirea bunurilor unei societăţi, fix-pix! Şi mai avea doar o lună. Ce-o fi avut în cap, să fi cedat psihic?

          O tură până-n balcon pentru o gură de aer şi-un salut florilor. Sunt ok. Le-a udat. Dar, prea multă apă! La dracu’ şi cu tembela asta! Și i-am tot zis să nu se mai atingă de ele. Un timp părea că a şi înţeles. Aşa face şi când o las să le ude vara, la plecarea în concediu. Vine cucoana doar o dată pe săptămână, le vede veştede, îi tremură nădragii că-i fac vânt şi le pune câte un kil de apă ca să le mai ţină încă o săptămână. Şi aşa pierd mereu cel puţin zece dintre ele. Nu-i mai mulţumesc pentru nimic.

          Miroase a ceva mâncare. Cred că baba de la parter face pentru nepoți. Nu mi-e foame. A fost o aniversare la birou şi am mâncat cu lăcomie trei felii din cea mai proastă pizza din viaţa mea.

          Se mișcă perdelele. Curent. O fi lăsat deschis geamul la balcon?

          Intru în bucătărie. Altă surpriză. Tacâmuri frumos aranjate, un şerveţel îndoit artistic sub formă de pasăre, cred că cocor, aveau şi chinezii o tradiţie cu ăştia. Pe cea mai întinsă farfurie, un orez de culoare incertă. Miroase bine dar pare doar orez gol. Ce dracu’ i-o fi trecut măturătoarei prin cap? Auzi, orez fiert în apă! Niciodată nu i-am cerut să îmi facă şi de mâncare, mint, o dată am rugat-o să îmi coacă cinşpe kile de vinete şi mi le-a adus deja în pungi pe care i le-am plătit la preţ de restaurant.

          Mă joc cu furculiţa prin el. E acelaşi orez antigravitaţional de acum douăj’ de ani, pe când eram soldat de frunte, care nu se duce spre podea nici când întorci farfuria cu fundul în sus. Îl mai aranjam eu cu câteva fire de verdeaţă de prin grădina din faţa bucătăriei, sau cu nişte piper din plicul prins cu agrafă aflat mereu în buzunarul interior al vestonului. Şi ţambalul de la arest pe care-am dormit ceva nopţi… Un căcat!

          Cam multe iniţiative, ce-o fi cu ea? Dacă-i un fel de cântec de lebădă, ca la o ultimă reprezentaţie, înainte de a se retrage în plină glorie după vreo mie de ani de slujire neîntreruptă a familiei, pe trei generaţii? Sau pregăteşte doar o discuţie despre o mărire de onorariu. Șmecheră baba, cu captatio benevolentiae al ei cu tot.

          Om vedea. Pe o poliţă, o mică figurină, un fel de statuie. O sirenă cu bust provocator. Din miez de pâine, cum mă aşteptam. Făceau cândva şi colegii mei de leat. Mai ales ăia care au fost pe la mititica. Îl udau cu salivă şi se jucau cu el în figuri efemere. Unii îl modelau în gură, cu limba. Nu ieșeau rău, dar aveau, ca şi sculpturile în săpun, ceva care nu-mi mergea la suflet.

          Pe frigider, pusă în picioare şi deschisă, felicitarea pe care-am luat-o ieri de la expoziţia cu obiecte făcute de puşcăriaşi. Un proiect european, la Nottara. O voluptoasă muză înaripată, iar în interior, din hârtie, o inimă rănită decupată şi lipită. Ce-o fi fost în capul coanei mari? Ca să dea bine, ori să o pună în valoare. A mai aranjat ea poze uitate prin cărţi, făcându-le vizibile prin rafturi. Iniţiativă de tante cu patru clase, câte şi are. Îşi cam depăşeşte atribuţiile şi nu-mi place.

          N-or fi rele intenţiile, dar mi-au adus un aer nostalgic şi nu prea plăcut. Mi-a fugit gândul la tovarășii mei de arme, majoritatea foşti deţinuţi. La dracu’ cu ei!

          Şi totuşi, azi e miercuri!

          Uşa de la intrare se trânteşte cu zgomot. Sunt sigur că am închis-o. Ce maica mă-si! Pun mâna pe primul cuţit şi, încordat, aştept nemișcat. Nu mai respir. Imaginația lucrează. Trec câteva zeci de secunde. Nimic. Să n-o fi închis bine, furat de schimbările din hol? La dracu! S-o fi auzit de sus. Pereţi subţiri. Vecini dobitoci. Şi gândurile mele cu puşcăriaşi. Imagini şi fantasme. Nu las cuţitul. Ies din bucătărie. Nimeni. Uşa de la intrare e întredeschisă. Pe jos, desfăcut și fluturând ușor de la curentul venit pe sub ea, desfăcut, pliantul de la expoziţia de ieri de la Nottara, „Viaţa după gratii”…

                 Iluzie

          

Cezar-Mihai Pârlog

Cezar-Mihai Pârlog

Cezar Pârlog (n.1970, Cluj-Napoca) a fost sudor, sergent în armata ţării la revoluţie, muncitor necalificat, comandant punct de lucru întreţinere la calea ferată, poliţist militar, lector universitar. A publicat în Dilema Veche, Historia, Revista de povestiri, Pro arme, Observatorul militar, Viaţa militară, Revista Forţelor Terestre. Premiul 3 la Festivalul-Concurs Naţional de literatură Moştenirea Văcăreştilor, Târgovişte, 2013, Menţiune la Festivalul-Concurs Naţional de proză Mihail Sadoveanu, Iaşi, 2013. Scrie pentru că îi place, pentru răsfăţul lui afectivo-moral, fiind primul şi de multe ori doar..., cel care râde de unul singur până aproape de a se prăpădi de trăsnăile aiuritoare pe care le poate măzgăli, se bucură de alăturările de cuvinte care la încă o citire şi apoi încă una, după o zi, o săptămână sau un an, răsfoind deseori în dezinteresat ajutor şi dicţionarul de sinonime – dacă o fi bine să recunoască asta - şlefuind, înlocuind, dar mai degrabă adăugând, devin de-a dreptul elucubraţii, care-i stârnesc cum spune şi se repetă supărător, chiar hohote de râs în intimitatea propriei persoane şi fără vreo nevoie de alţi „spectatori”, deh, hedonism, sau doar timiditate...

More Posts