GSF52 banner-650

          Numele meu este Vlad Cornea şi lucrez de mai bine de cinci ani în cadrul unui laborator de studii de neurologie aplicată.

          Din câte mă cunosc, sunt un tip punctual şi conştiincios, iar ceea ce fac chiar îmi place.

          Clădirea în care îşi desfăşoară activitatea laboratorul de neurologie face parte dintr-un parc industrial destinat numai activităţii de cercetare şi este amplasată într-o zonă rezidenţială din nordul capitalei.

          Deoarece punctualitatea şi conştiinciozitatea nu sunt calităţi suficiente pentru a te face remarcat în cadrul unui colectiv de cercetători, eram permanent în căutarea unei teme de studiu care să mă scoată în faţă.

          Într-o sâmbătă dimineaţă, în timp ce îmi beam cafeaua şi mă uitam pe geamul de la bucătărie la un concurs de caiac-canoe ce se desfăşura pe lacul din apropiere, prin cap mi-a trecut un gând de-a dreptul prostesc: „ce s-ar întâmpla dacă unul dintre caiace s-ar răsturna, iar sportivul ar muri înecat?”

          Odată ce ideea a prins rădăcini, am început să fabulez pe această temă: „Oare este adevărată credinţa că în cele câteva clipe dinaintea morţii, prin faţa ochilor ţi se desfăşoară întreaga viaţă?”.

          Asemenea unui bulgăre de zăpadă care se rostogoleşte la vale, ideea se amplifica, căpătând tot mai mult contur subiectul temei de cercetare pe care aveam să i-l propun luni şefului de laborator, profesorul Petran.

          Sâmbătă şi duminică nu am făcut altceva decât să finisez expunerea pe care aveam să o susţin în faţa şefului, deoarece, acesta fiind permanent în criză de timp, nu accepta divagaţiile şi înfloriturile.

          Cu oarecare strângere de inimă, a trebuit să elimin episodul cu concursul de caiac-canoe care, din punct de vedere anecdotic, în alte condiţii, ar fi făcut deliciul oricărui auditoriu.

          Luni dimineaţa, punctual şi conştiincios, nu lipsit de emoţii, m-am prezentat în faţa şefului:

          — Bună dimineaţa, domnule profesor Petran. Permiteţi-mi să vă expun pe scurt o idee pentru o nouă temă de cercetare.

          — Bună dimineaţa. Bine. Foarte bine. Te ascult. Era şi timpul să ieşi din anonimat şi să îţi valorifici potenţialul.

          Afectat de reproşul oarecum voalat care se putea citi în tonalitatea vocii profesorului, am depăşit momentul şi am continuat:

          — Aţi auzit, desigur, de credinţa populară că în cele câteva clipe dinaintea morţii, prin faţa ochilor ţi se desfăşoară întreaga viaţă. Ei bine, există în acest sens mărturii ale celor care au depăşit moartea clinică, fiind resuscitaţi după o tentativă nereuşită de sinucidere prin înec sau în urma unui accident al unui vapor, al unui avion, etcetera. Ţinând seama de aparatura şi experienţa de care dispunem, putem iniţia o activitate de cercetare prin care să putem transforma amprenta biocurenţilor înregistraţi în perioada de moarte clinică în imagini. Putem merge şi mai departe şi, făcând o paralelă cu calculatoarele în care informaticienii pot depista pe hard-discuri amprenta unor informaţii şterse, tot aşa şi noi să putem reconstitui pe baza amprentei lăsate pe creier de „imaginile vizualizate” înainte de moarte, de-a lungul întregii vieţi.

         ― Bine, bine, dar care ar fi utilitatea acestei cercetări şi implicit a angajării institutului într-un asemenea proiect?

          Cum această întrebare era inevitabilă, am răspuns pe nerăsuflate, cu un text dinainte pregătit:

          ― Gândiţi-vă că în cazul unui accident aviatic sau maritim, orice cadavru se transformă într-o cutie neagră. De asemenea, rezultatele cercetării vor fi de mare ajutor criminaliştilor în elucidarea unor cazuri în care nu există suficiente probe. Sau deloc. Prevăd un interes deosebit, în special din partea armatei. Deoarece ştiinţa cere sacrificii, pentru prima etapă a proiectului în care resuscitarea mai este eficientă, mă ofer voluntar.

          ― Tinere, entuziasmul şi curajul tău mă bucură. Întrevăd totuşi unele probleme, deoarece, în momentul când se va afla scopul cercetărilor, cei de la drepturile omului şi cei cu etica actului medical vor ridica tot felul de obiecţiuni… Violarea intimităţii, bla-bla-bla, dar de asta o să mă ocup eu la momentul potrivit. Între timp te rog să îţi formezi un colectiv minimal de colaboratori, dar din care nu trebuie să lipsească Vlad Apostol, Victor Sterian şi Angela Necula, cei trei care anul trecut au urmat cursurile de instruire ţinute de producător la Bucureşti pentru galvanometrul balistic, GBR-ul de ultima generaţie, encefalograful portabil şi instrumentele neuroimagistice. De fapt, dacă mă gândesc bine, tu şi cei trei veţi forma echipa. În ceea ce priveşte dezvăluirea conţinutului acestei convorbiri, cât mai puţine cuvinte si cât mai evaziv.

          Când m-am întors în birou, colectivul lărgit m-a şi luat în primire, punându-mi tot felul de întrebări:

          ― În ce dispoziţie era şefu’? De ce te-a chemat?

          După ce mi-am compus o mină uşor dezorientată, am încercat să le dau un răspuns cât mai confuz.

          ― Măi, să ştiţi că nu am înţeles mare lucru. Este vorba despre o temă de cercetare cu privire la studiul unor biocurenţi remanenţi, din faza de moarte clinică. Mă rog, ceva de genul acesta. Dar interesant este faptul că vrea să conduc eu colectivul care se va ocupa de problemă. Cică să mă scoată din… citez „starea de amorţeală în care mă complac”.

          Discursul meu nu a reuşit însă să deruteze pe nimeni, deoarece colectivul era format numai din oameni capabili, cu diplome şi doctorate solide în spate, şi care au intuit imediat seriozitatea obiectivului propus.

          Singura care intrase în colectiv cu ceva sprijin „de sus” era Doina Suciu, dar care dovedise de-a lungul timpului că nu se ferea de muncă, sacrificându-şi multe weekend-uri atunci când fusese nevoie.

          Cu mâna pe inimă pot spune că suntem un colectiv omogen, în care nu există conflicte sau invidii meschine, succesul oricăruia dintre noi fiind aplaudat cu o bucurie nedisimulată.

          Dorinţa de promovare numai pe baza meritelor personale era unanim acceptată, iar numirea mea în calitate de şef de proiect, departe de a fi trezit vreun resentiment.

          În aceste condiţii, crearea unui colectiv minim, de trei cercetători, din colectivul lărgit de nouă, ar fi fost o sarcină mai mult decât ingrată, dar problema fusese deja rezolvată de profesor.

          Selectarea personalului auxiliar, adică cei care trebuiau „să care pianul pe scări”, era mult mai uşoară, recomandările şefului administrativ fiindu-mi suficiente.

          În acest timp, profesorul Petran, care din primul moment al expunerii mele intuise utilitatea temei de cercetare, întrebarea pusă oferindu-i doar o pauză în care să gândească următoarele etape, începea deja să se ocupe de realizarea bazei materiale pentru desfăşurarea primelor experimente.

          Imediat ce am părăsit biroul, profesorul Petran a telefonat de pe fix vechiului său prieten, colonelul Ion Croitoru, comandantul bazei de antrenament a scafandrilor militari din Constanţa.

          – Bună Nelule… Vezi, mi-ai recunoscut vocea, semn că nu îţi telefonez chiar aşa de rar cum pretinzi tu. Ce face cea mică? Şi-a dat licenţa?… Nelule, eşti nedrept cu mine. Cum adică: „de ce am nevoie”? Bine. Măi, uite despre ce este vorba, pe scurt. In cadrul unui contract de colaborare, vreau să pot avea acces la bazinul vostru de antrenament şi la asistenţa personalului vostru medical care este supra-specializat pe problemele care mă interesează. Eu vin cu aparatura… bine, şi cu vodca. Mai mult nu pot să vorbesc. Pupă-i pe ai tăi!

          A doua zi, profesorul m-a chemat la el în birou să îmi comunice că prima etapă a cercetărilor va fi organizată la Constanţa şi că activitatea va începe în a doua jumătate a lunii aprilie, noi fiind deja în douăzeci şi cinci martie.

          Ca la un semnal, în momentul în care am deschis uşa laboratorului, toate privirile colegilor s-au îndreptat spre mine, astfel că, pentru câteva momente, obiectivele microscoapelor atomice de forţă, claviaturile calculatoarelor şi ecranele spectrometrelor au fost abandonate. Acesta era un semnal care dovedea interesul deosebit de care se bucura în rândul lor noua temă de cercetare.

          Fără altă introducere, am intrat direct în subiect:

          – Vin de la şefu’. Activitatea de cercetare pentru tema discutată se va desfăşura în două etape: Prima etapă va fi găzduită de baza de antrenament şi instruire a scafandrilor militari din Constanţa şi va începe în a doua jumătate a lunii aprilie. Colectivul de cercetători care va face deplasarea este limitat la patru, cu mine inclusiv. Ceilalţi trei sunt: Vlad Apostol, Victor Sterian şi Angela Necula, cei care anul trecut au urmat cursurile de pregătire pentru utilizarea unor aparate vitale desfăşurării experimentului.

         

          Fiind şi un bun manager, profesorul Petran a urmărit personal, în perioada de timp rămasă, toate etapele încheierii contractului de colaborare cu baza de antrenament din Constanţa, precum şi realizarea bazei logistice pentru desfăşurarea în bune condiţiuni a proiectului de cercetare.

          Pe măsură ce termenul de începere a experimentului se apropia, convorbirile mele cu profesorul Petran deveneau tot mai dese şi tot mai lungi, iar dialogul se transformase într-un adevărat monolog.

          Într-una din aceste întrevederi, profesorul m-a întrebat şi tot el mi-a răspuns:

          – Cred că intuieşti de ce am insistat ca prima fază a cercetărilor să aibă loc la baza de antrenament a scafandrilor militari din Constanţa? Pentru că ei dispun de un personal medical de excepţie, specializat în intervenţii rapide în cazul unor accidente, Doamne fereşte! Gândeşte-te că în momentul în care te-ai oferit voluntar ţi-ai asumat şi nişte riscuri. Apropo, am primit din partea avocatului institutului declaraţia ta că îţi asumi riscurile pe propria răspundere. Între timp, am rugat-o pe Doina Suciu să caute prin toate sursele de informaţii posibile, inclusiv OSIM, dacă pe plan mondial s-a mai efectuat vreun experiment asemănător cu al nostru. După căutări asidue, a găsit că prin anii ‘80, un grup de studenţi americani a indus moartea clinică unui voluntar sau doi, dar numai pentru a stabili perioada maximă în care se mai poate realiza resuscitarea. Se pare că s-a făcut şi un film. În urma studierii tuturor documentelor, rezulta că durata de timp în care un organism poate fi în moarte clinică depinde de viabilitatea celulei nervoase, fenomenul devenind ireversibil în momentul în care centrii nervoși cerebrali sunt lipsiți de aportul de oxigen pe o perioadă de timp ce depășește cinci-zece minute. Dar cel mai important lucru este faptul că până la ora actuală tema cercetărilor noastre nu a mai fost abordată de niciun alt laborator, niciunde în lume.

          Profitând de o scurtă pauză în care profesorul aruncă o privire calendarului din perete, se vedea preocupat de graficul activităţilor premergătoare deplasării la Constanţa, am reuşit să strecor şi eu o remarcă:

          – Efectuarea experimentului în bazinul de antrenament al scafandrilor militari mai are un avantaj, şi anume că putem simula condiţiile producerii unui accident în care subiectul este în contact nemijlocit cu apa. În situaţia în care am induce moartea clinică unui voluntar în condiţii de laborator, prin oprirea activităţii centrilor nervoși cardio-respiratori, rezultatele cercetărilor ar putea fi viciate deoarece subiectul are conştiinţa faptului că moartea nu este iminentă.

         

          Într-o altă întrevedere, profesorul a abordat latura de pură specialitate a experimentului.

          – Faptul că oameni aflați în moarte clinică relatează diverse fenomene cum ar fi: desprinderea de trup, vizualizarea unor imagini sau diverse alte percepții, se poate explica prin activitatea centrilor corticali, care rămâne prezentă în toată perioada intervalului de resuscitare. În concluzie, va trebui să ne concentrăm cu predilecţie asupra semnalelor cortexului în momentul reducerii aportului de oxigen. Acest Galvanic Brain Respons, sau GBR, cum îi spunem noi, ca şi celelalte aparate, adevărate minuni ale tehnicii, ne vor permite să ducem la bun sfârşit experimentul. Menirea noastră acum este să aducem „softul” la nivelul „hardului”. Testarea biometrică cu ajutorul GBR-ului a conductibilităţii electrice a cortexului în vederea verificării nivelului de transmitere a impulsurilor la nivelul sinapselor va fi adevărata piatră de încercare a aptitudinilor colectivului, în care am mare încredere. Simulările făcute până acum pe voluntari au fost bune, dar nu erau similare condiţiilor limită la care vom fi supuşi. Prelucrarea şi interpretarea datelor furnizate de GBR, coroborate cu cele provenite de la instrumentele de neuroimagistică de ultimă generaţie, ne va permite captarea, amplificarea şi transformarea şi a celor mai mici sarcini în imagini, asemenea proceselor naturale care se petrec în creier. În ceea ce priveşte aparatura, îţi reamintesc că în actul de vânzare există o clauză care ne face responsabili pentru păstrarea securităţii patentelor pe care acestea le încorporează timp de doi ani, cu penalităţile aferente în caz de eşec.

         

          Ultimele două zile înainte de plecare au fost dedicate numai activităţilor pur administrative: inventarierea şi securizarea aparaturii ce urma să facă deplasarea la Constanţa; convocarea de către profesor a întregii echipe în vederea recapitulării sarcinilor ce revin fiecărui membru.

          Deoarece reuşisem să-l conving pe profesor că rezultatele cercetărilor ar putea fi alterate de faptul că în subconştientul meu era fixată deja ideea că voi fi salvat, în echipă a fost cooptat şi un medic psihiatru, care avea rolul ca, înainte de inducerea morţii clinice, să îmi sugereze, sub stare de hipnoză, că sunt victima unui naufragiu sau a unui accident de avion. Avion care s-a prăbuşit în ocean.

          Organizarea exemplară a logisticii şi sincronizarea la „secundă” a tuturor obligaţiilor asumate prin contractul de colaborare de cei doi parteneri au făcut posibil ca activitatea de cercetare să poată începe din prima zi după instalare.

          Asemeni instrumentelor dintr-o orchestră simfonică, întreaga aparatură ştiinţifică trebuia să lucreze ca un tot, fiecare cercetător având de „interpretat partitura” pe care profesorul i-o distribuise la plecare.

          În ceea ce mă privea, în prima parte a primei zile, am intrat în contact cu „apa”, cu aparatura ce urma să mă însoţească în imersie şi cu medicul-scafandru care urma să mă supravegheze, să-mi urmărească toate reacţiile şi să intervină în caz de necesitate.

          Eram conştient că voi trăi o experienţă unică, ceva ce fără îndoială va face obiectul unor comunicări știinţifice, aşa că mi-am propus să reţin în cele mai mici detalii, în succesiunea lor, toate evenimentele şi operaţiunile legate de aceasta.

           În momentul în care am făcut cunoştinţă cu medicul-scafandru, m-a pufnit râsul, gest pe care a trebuit să îl explic imediat pentru a nu crea o situaţie jenantă.

          – Când v-am văzut, prin minte mi-a trecut ideea, pe care am şi vizualizat-o, că dumneavoastră trebuie să fiţi tipul care-mi va pune palmele pe cap şi mă va forţa să stau sub apă până când îmi pierd cunoştinţa.

          – Nu, eu sunt tipul care doar înapoiază cunoştinţa pierdută, mi-a răspuns medicul, zâmbind complice.

          Spre surprinderea mea, mi-a fost prezentată o cască neurologică multifuncţională, creaţie a unui grup de cercetători de la Complexul Măgurele, pe principiul tomografiei cu emisii de pozitroni. Despre aparatul care urma să revoluţioneze cercetarea activităţii creierului citisem doar câteva articole descriptive în revistele de specialitate şi nu mă aşteptam să o văd materializată. Aici era clar mâna profesorului Petran.

          Acum îmi explicam încrederea şi optimismul profesorului raportate la reuşita experimentului.

          Casca neurologică urma să transmită informaţii cu privire la activitatea de orice natură a creierului la nivel celular şi era perfect compatibilă cu aparatura achiziţionată de noi anterior.

          Menţinerea mea în imersie, la circa un metru sub nivelul apei, era asigurată de o centură ancorată de peretele bazinului. În momentul în care senzorii de pe cască depistau o scădere a concentraţiei de oxigen la nivelul celulelor, sub cea prestabilită, centura se desprindea automat, iar medicul-scafandru mă aducea la suprafaţă pentru începerea operaţiei de resuscitare.

          Lansarea operaţiunii de resuscitare era comandată de casca neurologică. Imediat ce intram în contact cu aerul atmosferic, asigura stimularea centrilor nervoși cardio-respiratori, situați în trunchiul cerebral.

          Eliminarea apei din stomac şi plămâni se făcea prin inducerea unui spasm al musculaturii intercostale şi al diafragmului, sincronizat cu operaţia de aspiraţie efectuată de o cameră hipobarică de mici dimensiuni.

          Aceste operaţiuni de eliminare a apei erau activităţi de rutină în cadrul programului de antrenare a scafandrilor militari în vederea opriri respiraţiei cât mai mult timp cât şi a simulării unor accidente, cu deosebirea că desprinderea centurii se făcea la comanda medicului supraveghetor şi că nu se ajungea niciodată la moartea clinică. Operaţiunea era foarte eficientă şi se desfăşura în doi timpi, cel de-al doilea fiind pentru siguranţă. Închipuiţi-vă un strănut foarte puternic, în faţa căruia nu este bine să te afli.

          Apa din bazinul de mici dimensiuni în care urma să se desfăşoare experimentul avea puritatea celei a unui izvor de munte, iar instalaţiile de filtrare şi tratare erau identice cu cele de pe navetele spaţiale.

          În partea doua a zilei am făcut exerciţii de ţinere a respiraţiei, exerciţii care, pentru presupusul candidat la înec, deveneau o luptă disperată pentru supravieţuire.

          La prima încercare, fără centură, am reuşit să stau sub apă două minute, iar la a doua încercare, cu centura pusă, am rezistat două minute şi cinci secunde, eu făcând ceva înot şi scuba diving în facultate.

          În tot acest timp, colegii mei au monitorizat cu ajutorul aparatelor şi instrumentelor din dotare multitudinea de date trimise de casca neurologică; unele rezultate au fost afişate direct, în tip real, pe ecranele monitoarelor, iar restul urmau să fie prelucrate şi interpretate în cadrul unor programe multidisciplinare foarte complexe.

          Seara, târziu, aşa cum convenisem, a avut loc un „duplex” în care ar fi trebuit să raportăm profesorului rezultatele activităţii noastre din prima zi.

          Deoarece încă nu eram în posesia unor date concludente, convorbirea a avut un caracter pur convenţional.

          A doua zi dimineaţa, cu un sfert de oră mai devreme, întreaga echipă era pe marginea bazinului, fiecare încercând să îşi ascundă nerăbdarea de a începe experimentul final.

          Conform programului, la ora opt fix, s-au prezentat şi medicul centrului de instruire împreună cu psihiatrul.

          Psihiatrul avea rolul ca prin hipnoză să mă pregătească astfel încât trăirea fricii de o moarte iminentă să fie una autentică, neumbrită de vreo urmă de speranţă.

          După ce mi-am pus echipamentul şi casca neurologică, psihiatrul m-a invitat să îl privesc fix în ochi şi să-mi eliberez mintea de orice gând, după care cu o voce monotonă a început să îmi vorbească: „te afli pe puntea unui vas care urmează să se scufunde; te arunci în apă şi simţi cum un alt pasager te-a prins de picioare şi te trage la fund”.

          În momentul următor m-am aruncat în apă, iar doctorul-scafandru m-a apucat efectiv de picioare şi m-a tras la fund, fixându-mă cu centura. După o luptă fără speranţă în care am încercat să mă menţin la suprafaţa apei, am fost cuprins de o moleşeală irezistibilă, lăsându-mă abandonat în voia sorții.

          Imediat ce casca neurologică a dat semnalul, experimentul a fost oprit şi medicul supraveghetor m-a scos afară din bazin. A fost declanşată procedura de resuscitare. Odată încheiată resuscitarea, am fost introdus într-o cameră presurizată, care avea rolul să refacă procentul de oxigen din sânge, din limfă şi din fluidul cerebrospinal.

          Deoarece de această dată volumul de informaţii ce trebuia prelucrat era infinit mai mare şi de o cu totul altă natură decât cel din ziua precedentă, iar numărul de servere avute la dispoziţie era redus, era de aşteptat să primim rezultatele doar spre sfârşitul după-amiezii.

          La ora cinci, când întreaga echipă era deja adunată în laborator, calculatorul a putut furniza prima imagine a unui gând.

          Aceasta imagine era mai importantă decât primul pas al omului pe lună, mai importantă decât primele imagini de pe Marte.

          Calculatorul „developase” o singură imagine din cele ce fuseseră stocate în cortexul vizual primar, aceasta fiind selectată dintr-o succesiune de un milion de imagini voalate ce păreau acoperite de o ceaţă impenetrabilă.

          Imaginea mă arăta pe mine la vârsta de cinci ani, atunci când părinţii m-au dus prima oară la un bazin de înot şi când o frică ne mai trăită până atunci pusese stăpânire pe mine.

          Acesta era singurul gând care mă stăpânise şi pe care l-am „vizualizat” în timp ce eram eliberat din strânsoarea centurii.

          De ce doar această imagine era lizibilă? Pentru că emoţia care o generase era una foarte puternică, sau cel puţin amintirea e. Deci, cu cât emoţia era mai puternică, cu atât imprimarea ei în cortexul vizual primar era mai clară, mai limpede.

          Dar ce emoţie putea fi mai puternică decât frica din faţa unei morţi iminente?

           În momentul în care am realizat importanţa acestui adevăr pentru finalizarea experimentului, „mâine” a devenit pentru mine un secol de aşteptare.

          Bucuria era imensă. Ne îmbrăţişam, plângeam de fericire, dar faptul că obţinusem o singură imagine ne obliga să reluăm experimentul având însă convingerea că programul de reconstituire a imaginilor se va auto-îmbunătăţi în urma ajustărilor efectuate.

          În acea seară, la sfârşitul raportului pe care trebuia să i-l dăm profesorului, a intervenit Angela Necula, care a ţinut să-şi condimenteze expunerea cu câteva observaţii:

          – Domnule profesor, vreau să vă aduc la cunoştinţă că în zona girusului inferior frontal stâng aparţinând lui Vlad Cornea, am descifrat în cadrul dialogului interior pe care îl purta pe când se pregătea să intre apă, dialog pe care ni l-a dezvăluit casca neuro, că este un tip plin de contradicţii, el nefiind de acord nici cu el însuşi. Sper să nu mă dea în judecată că i-am ascultat convorbirile.

          Şi aşa cum ne aşteptam, a doua zi, de fapt a treia, după prânz, pe monitorul de mari dimensiuni montat pe peretele sud al laboratorului se derulau deja, într-o succesiune ameţitoare, „fotorame” care reconstituiau momente din viaţa mea.

          Teoria pe care o enunţasem se dovedea a fi valabilă.

          Având posibilitatea de a vizualiza fiecare cadru selectat în parte, am derulat imaginile până în perioada copilăriei.

          Calculatorul era programat astfel ca din milioanele de imagini care ilustrau un anumit eveniment din viaţa mea, să o selecteze pe cea mai clară.

          Astfel am putut vedea cum la vârsta de doi ani, cu faţa scăldată în lacrimi şi cu ochii dilataţi de spaimă, eram îndemnat să dau mâna cu un Moş Crăciun având o faţă jovială şi plină de bunăvoinţă.

          O altă imagine foarte clară mă arăta la cinci-şase ani, pe când eram singur acasă şi a avut loc o pană de curent, iar prin faţa ochilor mi se perindau tot felul de vedenii, care de care mai înfricoşătoare.

          Peste imaginea în care eram în compania unei fete de cincisprezece ani pe care o invitasem la mine acasă am trecut foarte rapid, deşi audienţa insistase să fac stop cadru.

          Deoarece fiecare imagine avea să facă obiectul unei analize mai aprofundate, am sărit direct la „ultimele clipe din viaţa mea”.

          Calculatorul selectase doua imagini: în prima săream în apă de pe marginea bazinului; în a doua un bărbat aflat la nivelul genunchilor mă trăgea la fund şi ochii mi se împăienjeniseră.

          Seara, bineînţeles, a avut loc „întrevederea” cu profesorul Petran. Profesorul care între timp se eliberase de responsabilitatea supravegherii activităţii fiecăruia dintre noi şi de cea a unui eventual eşec, a devenit de-a dreptul exuberant.

          – Copii, vă iubesc şi sunt mândru de voi. Ceea ce aţi realizat va fi scris cu litere de aur în cartea de istorie a neurologiei. Imaginile furnizate de calculator au dovedit viabilitatea temei noastre de cercetare şi vor deschide noi orizonturi în cunoaşterea fiinţei umane.

          Speriat oarecum de propria-i locvacitate, profesorul a încheiat brusc:

          – Şi acum, la culcare! Noapte bună!

          Având conştiinţa lucrului bine făcut, ne-am felicitat, ne-am pupat din nou pe obraji şi am început pregătirile pentru întoarcerea în capitală.

 

          II

         

          Odată ajunşi acasă, colectivul ce participase la „descoperirea secolului” a trebuit să facă faţă unei perioade deosebit de agitate, profesorul Petran în special. Conferinţe de presă, prelegeri la cele mai prestigioase universităţi, articole pentru revistele de specialitate, nominalizarea profesorului la premiul Nobel, etc.

          „Imaginea unui gând” era titlul cel mai frecvent care apărea pe afişele ce anunţau conferinţele ţinute de profesorul Petran, titlu care, având melodicitatea unui vers, nu mai supăra pe nimeni când era repetat cu ostentaţie.

          Nominalizare profesorului la premiul Nobel pentru medicină era un lucru ce nu putea fi contestat de nimeni. El fusese cel care dotase laboratorul cu aparatura şi instrumentele de cercetare cele mai adecvate şi le armonizase astfel încât să răspundă ca un tot la solicitările impuse de prelucrarea unei avalanşe de date nemaiîntâlnite.

          Cine vorbea de profesorul Petran îi spunea simplu „profesorul”, pentru că, dacă fiecare titlu onorific şi fiecare lucrare ştiinţifică ar fi fost transformate într-o medalie, pentru a le putea afişa, faţa costumului i-ar fi fost insuficientă, iar doctorul Petran nu era un plăpând, din contră.

          Ca fapt divers, la unul din talk-show-urile la care am participat, un reporter m-a întrebat:

          – În această experienţă, în care aţi fost la hotarul dintre viaţă şi moarte, nu l-aţi întâlnit şi pe Dumnezeu? Vă întreb acest lucru pentru că în marea lor majoritate cei care au depăşit moartea clinică povestesc că L-au întâlnit pe Dumnezeu şi că au vorbit cu El.

          Întrebarea era foarte delicată, iar răspunsul nu trebuia să rănească sentimentele religioase ale vreunuia dintre participanţi sau ale vreunui telespectator.

          – Datorită faptul că experimentul s-a desfăşurat sub cu totul alte auspicii decât cele ale unui accident sau ale unei încercări de sinucidere, Dumnezeu, care este în tot şi în toate, este posibil să se fi păstrat undeva în planul secund, iar aparatura de care dispunem la ora actuală să nu fi fost capabilă să reconstituie imagini în care apare „haloul Divinităţii”.

          Profesorul Petran, care era şi un bun psiholog, sesizând ruptura ce se putea crea între cei rămaşi acasă şi „lotul Constanţa”, a început să îi convoace tot mai frecvent pe cei dintâi şi să le traseze liniile directoare ale următoarei teme de cercetare: „Aplicaţiile transcrierii şi vizualizării dialogului interior”. În primele şedinţe au fost dezbătute aspectele teoretice ale temei de cercetare, cu referire directă la rezultatele obţinute şi la experienţa căpătată în deplasarea de la Constanţa. La sfârşitul ultimei ședinţe, profesorul le-a spus:

          – Scopul final al acestei cercetări nu este realizarea unei enumerări de cât mai multe aplicaţii, ci găsirea posibilităţilor de transpunere a lor în viaţa de zi cu zi. Va trebui să veniţi cu propuneri, să conlucraţi cu producătorii aparaturii de cercetare pentru miniaturizare acesteia, să colaboraţi cu cei care realizează softurile pentru mărirea vitezei de stocare şi prelucrare a datelor. Gândiţi-vă la un exemplu simplu: Un doctor psihiatru are nevoie să poată citi şi vizualiza dialogul interior al pacientului din intervalul de timp imediat premergător vizitei pentru al putea corela cu starea de spirit afişată de acesta în momentul vizitei şi a prescrie un tratament, un răspuns adecvat. În cazul celor instabili psihic, lipsa unei surse suplimentare de apreciere a stării reale a pacientului în vederea diagnosticării cât mai corecte a acestuia în cel mai scurt timp, poate avea urmări tragice. Noi am aşteptat aproape o jumătate de zi rezultatele experimentului. Desigur, nu vor fi probleme cu „violarea dreptului la intimitate al pacientului” atâta vreme cât totul se va face cu acceptul acestuia. Succesul cercetărilor noastre va fi cu atât mai mare cu cât vom reuşi ca rezultatele acestora să nu încapă pe mâna băieţilor răi.

          Într-una din zile, în timp ce eu şi cei trei colaboratori ai mei eram convocaţi în biroul profesorului, nu mică mi-a fost mirarea să constat că grupului nostru i s-a alăturat şi Doina Suciu. În momentul în care a intrat pe uşă, fără altă introducere, profesorul i s-a adresat direct colegei noastre:

          – Dragă Doina, te rog să continui activitatea ta de investigare, care ne-a fost de un real folos în deplasarea de la Constanţa. De data aceasta va trebui să sistematizezi declaraţiile celor care au depăşit moartea clinică, în funcție de natura evenimentului care a provocat-o: accident rutier, lovituri, căzături, înec, etc., specificând totodată conţinutul relatărilor. Deşi am mai discutat, am să repet şi pentru Doina faptul că oameni aflați în moarte clinică relatează diverse fenomene, ca: desprinderea de trup, vizualizarea unor imagini sau diverse alte percepții, „derularea filmului întregii vieţi în doar câteva secunde”, etc. Trebuie să menţionez faptul că, pe moment, acest ultim aspect mă interesează în mod deosebit, deoarece experimentul de la Constanţa a fost axat pe studiul acestui fenomen. Aşa cum aţi constatat şi voi, experimentul, deşi a fost un succes, a lăsat fără răspuns o serie de întrebări: care este zona sau care sunt celulele din cortexul vizual primar care declanşează „ derularea filmului”? Stimulând acea zonă se poate obţine „vizionarea filmului”? Dacă da, și în alte condiţii decât cea a unui înec?

          După o pauză de câteva secunde, în care profesorul ne-a captat privirile pentru vedea cât suntem de conectaţi la viziunea lui despre căile de continuare a experimentului, şi-a reluat prelegerea.

          – Realizaţi faptul că până când nu vom găsi răspunsurile la cele două întrebări fundamentale, nu vom putea începe cercetările în vederea transpunerii lor în noi aplicaţii care să satisfacă nişte cerinţe concrete ale vieţii de zi cu zi? Nu uitaţi niciun moment că suntem totuşi un laborator de neurologie aplicată şi că „imaginea unui gând”, descoperirea secolului, nu se putea înfăptui fără casca neurologică, „invenţia secolului”. Aşa cum am spus-o şi colegilor din cealaltă echipă, va trebui să veniţi cu propuneri, să conlucraţi cu producătorii aparaturii de cercetare pentru miniaturizare acesteia, să colaboraţi cu cei care realizează softurile, pentru mărirea vitezei de stocare şi prelucrare a datelor.

           

          În săptămâna care a urmat, Doina Suciu, făcând dovada unei puteri de muncă deosebite, lucrând şi douăzeci de ore pe zi, a reuşit să întocmească raportul final, care, fără urmă de îndoială, dovedea faptul că numai persoanele care supravieţuiseră morţii clinice cauzate de înec relataseră despre „vizionarea filmului propriei vieţi’’. Pentru întocmirea raportului, Doina Suciu nu ezitase să caute material documentar în reviste de specialitate editate în cele mai depărtate colţuri ale lumii. În urma analizei raportului persista totuşi întrebarea: de ce numai prin înec se declanşează procesul de derulare a vieţii subiectului?

          Au urmat zile lungi de căutări şi interpretări a datelor stocate în memoria calculatoarelor. Într-una din zile, în timp ce urmăream cu ajutorul unui program specializat provenienţa unor impulsuri nervoase captate de casca neurologică din zona cortexului vizual primar, am constat că acestea fuseseră emise simultan de către musculatura miocardului, de cea intercostală şi de cea a diafragmului, în momentul în care concentraţia de oxigen din centrii nervoşi cerebrali ajunsese aproape de zero şi se instalase moartea clinică. Apariţia acestor ultime impulsuri nervoase coincidea cu începutul vizualizării tuturor evenimentelor trăite de mine până în acel moment.

          Înarmat cu această observaţie deosebit de importantă pentru desfăşurarea în continuare a investigaţiilor, fără a mai bate la uşă, am pătruns în biroul profesorului. Oarecum surprins şi uşor iritat, profesorul m-a invitat totuşi să iau loc şi m-a ascultat cu o atenţie crescândă pe măsură ce eu îmi dezvoltam expunerea. Urmărindu-i expresia feţei, vedeam cum acesta începe să se destindă sub imperiul unei bucurii nemărginite, bucurie pe care poate o trăiseră numai Arhimede şi Newton. Profesorul, având deja închegată viziunea asupra aplicabilităţii descoperirii făcute, a început să rezume situaţia actuală a cunoştinţelor acumulate şi să formuleze obiectivele etapelor următoare ale cercetării:

          – În momentul de faţă cunoaştem legătura directă dintre impulsurile nervoase trimise de musculatura cardio-respiratorie şi declanşarea vizualizării imaginilor. Cunoaştem de asemenea zona din cortexul vizual primar de unde se declanşează vizualizarea de imagini. În etapa următoare va trebui să identificăm celulele ţintă din cortexul vizual primar care primesc informaţiile trimise de musculatura cardio-respiratorie. Cu ajutorul programelor specializate, ţinând cont de faptul că informaţiile furnizate de casca neurologică sunt transmise într-un sistem de coordonate spaţiale 3D, ne va fi relativ uşor să identificăm grupul de celule ţintă pentru impulsurile nervoase. În momentul în care vom identifica acel grup de celule, vom putea începe să verificăm dacă „vizionările” propriei vieţi trăite anterior pot apărea şi în alte condiţii. Acest lucru se va putea realiza prin stimularea grupului respectiv de celule, în condiţii de laborator, în absenţa unui „înecat voluntar”, cu impulsuri nervoase având intensitatea şi durata identice cu cele transmise de casca neurologică în momentul instalării morţii clinice. Ar fi indicat ca pentru acest prim experiment să te oferi tot tu voluntar. Astfel vom putea verifica ulterior dacă parametrii impulsurilor nervoase sunt diferiți de la un individ la altul. În cazul unor rezultate pozitive, acestea vor asigura o înţelegere mai aprofundată a proceselor nervoase de la nivelul creierului uman şi vor permite adoptarea unor noi proceduri în rezolvarea problemelor ridicate în faţa psihiatrilor şi criminaliştilor.

          Au urmat şase săptămâni de muncă intensă de cercetare, cu nopţi nedormite, la capătul cărora rezultatele au fost mai mult decât pozitive.

          Pe scurt: a fost identificat grupul de celule responsabil pentru declanşarea derulării imaginilor; în calitate de voluntar am fost supus procesului de stimulare a grupului de celule amintit; rezultatele au fost foarte bune, cadrele care corespundeau unor trăiri intense fiind de o claritate deosebită; la al doilea experiment, realizat cu un voluntar din afara laboratorului, impulsurile nervoase au avut intensitatea şi durata identice cu cele care mi-au fost aplicate mie, rezultatele fiind de asemenea foarte bune; pentru a asigura veridicitatea concluziilor ce trebuiau trase în urma experimentului, au mai fost convocaţi doi voluntari, cu acelaşi rezultat „pozitiv” la final.

          Faptul că intensitatea şi durata impulsurilor nervoase erau constante pentru toţi subiecţii experimentului nu trebuia să ne mire; fenomenele din natură se desfăşoară sub guvernarea implacabilă a unor constante: numărul lui Avogadro, constanta lui Planck, constanta gravitaţională, etc.

          Din momentul în care rezultatele cercetărilor au fost făcute publice, ca şi în prima fază a cercetărilor, a trebuit să trecem din nou pe sub furcile caudine ale celebrităţii şi să purtăm cu stoicism povara acesteia: prelegeri la cele mai prestigioase universități, articole pentru revistele de specialitate, conferinţe de presă, talk-show-uri, şedinţe foto pentru coperţile diferitelor reviste de medicină sau de o cu totul altă factură.

          Nu este nevoie să amintesc că imaginea profesorului Petran a apărut pe prima pagină a revistei TIME, ca personalitate a anului. Exact în aceiaşi perioadă au fost date publicităţii şi rezultatele excepţionale obţinute de colectivul care se ocupase de tema de cercetare: „Aplicaţiile transcrierii şi vizualizării dialogului interior”.

          După ce am depăşit această perioadă fericită de euforie colectivă, am început una nouă, lipsită de „culoare”, dar foarte solicitantă fizic şi psihic, în care întreg colectivul a trebuit să se împartă între munca de laborator şi urmărirea derulării contractelor de colaborare cu diferite întreprinderi şi instituţii.

          În aceeaşi perioadă de timp a trebuit să dăm curs solicitărilor forurilor legislative precum şi ale diferitelor organizaţii care se ocupau cu apărarea drepturilor omului, în vederea reglementării condiţiilor în care se putea apela la procedura „imaginea unui gând” (termen deja consacrat, asemeni lui „big brother”) în vederea obţinerii de informaţii despre aspecte din viaţa unui cetăţean.

          Într-un sfârşit de săptămână, profesorul Petran m-a convocat la el în birou şi am avut o discuţie al cărei debut ieşea din tiparele obişnuite.

          – Cum te mai simţi? Pari destul de obosit. Nu simţi nevoia unei evadări?

          După ce eu am depăşit momentul de perplexitate, tot el a continuat.

          – Ei, bine, s-a ivit prilejul unei evadări. Universitatea de medicină din Bogota îţi oferă prilejul de a ţine câteva prelegeri despre rezultatele cercetărilor noastre cu titlul generic „Trecutul nu poate fi ascuns”. Trebuie să-ţi spun că onorariul pentru acest ciclu de conferinţe este de nerefuzat, cifra înaintată fiind cu şase zerouri. Se pare că Universitatea de medicină din Bogota are în spate sponsori deosebit de generoşi. Despre administrarea onorariului o să vorbim la întoarcere. Plecarea este peste o săptămână din această clipă şi profesorul făcu un gest ca şi cum ar fi declanşat un cronometru invizibil.

         

          După un zbor de circa patru ore, avionul supersonic de mici dimensiuni în care avusesem rezervat un loc la clasa business, a aterizat cu bine pe aeroportul El Dorado International din Bogota.

          În sala de aşteptare pentru VIP-uri am fost întâmpinat de un grup foarte generos de oficialităţi din partea universităţii: doi decani şi trei profesori, ale căror nume, bineînţeles că le-am uitat chiar din momentul prezentărilor.

          După discursul de întâmpinare rostit de decanul facultăţii de neurologie şi după un schimb de amabilităţi ce ţin de ritualul unor astfel de evenimente, am fost condus spre ieşirea din aeroport, unde eram aşteptat de o maşină neagră super-long.

          În momentul în care şoferul mi-a deschis portiera, din interiorul maşinii a răzbătut în afară un aer plăcut şi răcoros, ca o promisiune pentru alte şi alte beneficii ale confortului absolut.

          Călătoria până la reşedinţa pentru oaspeţii universităţii a durat neaşteptat de mult: o oră şi douăzeci de minute. În tot acest timp, geamurile fumurii care mă izolau atât de exterior cât şi de şofer nu îmi dădeau posibilitatea să disting ceva din peisajul care se derula pe lângă noi.

          Ajuns la destinaţie, m-am trezit în faţa unei clădiri cu un singur etaj, a cărei faţadă se întindea pe circa optzeci de metri. În jurul clădirii era amenajată o pajişte cu un gazon care ar fi trezit invidia şi celui mai exigent dintre gentlemanii din Albion.

          În faţa portierei s-a prezentat un majordom foarte stilat, care, după un „bine aţi venit” pronunţat cu destulă acurateţe, a dat-o pe engleză şi m-a condus în apartamentul meu. Ceea ce prevestise confortul din maşină se adeverea acum cu prisosinţă. Cuprins de moleşeală şi dorinţă de somn, pe care le puneam pe seama schimbării de fus orar, am adormit îmbrăcat, în patul mult prea generos chiar şi pentru trei persoane de talia mea.

          După un somn de cinci ore, m-am trezit cu o uşoară durere de cap, purtând o pijama din cea mai fină mătase şi hainele frumos orânduite în dressing-ul alăturat.

          Nu am avut timp să mă dezmeticesc, deoarece majordomul, după o bătaie discretă în uşă, s-a introdus în cameră să mă anunţe că masa va fi servită peste o oră şi tot atât de discret s-a făcut nevăzut.

          Exact peste o oră în faţa uşii s-a prezentat acelaşi majordom care m-a condus plin de reverenţă spre sala de mese pentru oaspeţi.

          În sala de mese se afla o singură persoană, care, în momentul intrării mele, s-a ridicat să mă întâmpine. S-a prezentat:

          – Ramos Serrano.

          – Vlad Cornea.

          – Domnule Cornea, doriţi ca în cadrul relaţiilor pe care le vom avea de aici în colo numele dumneavoastră să fie asociat cu vreun apelativ? Doctor sau profesor?

          Complet năucit de această abordare a discuţiei am rămas fără replică. Văzând cât sunt de bulversat, Ramos Serrano a intrat direct în subiect:

          – Domnule Cornea, sunteţi prizonierul unei confesiuni. Cei ce nu ne cunosc, infidelii, o numesc cartel. Suntem monoteişti şi avem un singur Dumnezeu: Banul. Aerul din maşină v-a făcut foarte bine, căci ne-a dat posibilitatea să vă implantăm nişte cipuri, care ne vor da posibilitatea să vă controlăm orice mişcare. Orice încercare de evadare o veţi face pe propria răspundere. Ieşirea din perimetrul celor douăzeci de hectare ale proprietăţii se va solda cu moartea dumneavoastră. Libertatea de mişcare pe care v-o oferim trebuie să recunoaşteţi că este foarte generoasă. În perimetrul celor douăzeci de hectare dispuneţi de trei terenuri de golf, patru piscine, patru terenuri de tenis şi o pistă de carting. Helioportul, spre regretul nostru, nu este pentru folosinţa oaspeţilor. De asemenea, trebuie să vă avertizez că orice încercare de a lua legătura cu exteriorul vă va trezi în organism o reacţie atât de violentă, încât este bine să evitaţi această experienţă.

          – Bine, dar profesorii? Decanul? Discursul…?

          – Domnule Cornea, aveţi o impresie greşită despre noi. Dumneavoastră credeţi că noi suntem o adunătură de brute, setoase de sânge. Trebuie să ştiţi că în orice moment putem selecta o mie de „colaboratori” care să facă faţă oricăror exigenţe impuse de etichetă. De aceasta vă veţi convinge când veţi face cunoştinţă cu echipa de colaboratori pe care v-am creat-o.

          – Echipă de colaboratori?… Nu înţeleg.

          – Am să vă explic. Ciclul de conferinţe pe care trebuia să îl ţineţi sub egida Universităţii de medicină din Bogota se intitula „Trecutul nu poate fi ascuns”. Noi vă propunem dumneavoastră şi echipei de cercetători un nou titlu, o nouă temă de cercetare: „Trecutul poate fi ascuns”. Vă înţeleg nedumerirea. Nu uitaţi, noi avem colaboratori peste tot. În ceea ce priveşte conţinutul scrisorii, adevărul sumei avansate vi-l garantez eu, Ramos Serrano, în cazul unui succes al conlucrării noastre. De ce a apărut necesitatea unei noi abordări a vizualizării trecutului fiecărei persoane, trecut imprimat în cortexul vizual primar? Aşa cum v-am mai sugerat, în cadrul confesiunii desfăşurăm şi activităţi elevate, care presupun multă creativitate. De exemplu, pentru a contracara hărţuielile poliţiei, care în timpul interogatoriilor folosesc „detectorul de minciuni”, noi, prin programele noastre de cercetare, am reuşit să blocăm acest aparat, să-l facem inutil. Această scurtcircuitare a „detectorului de minciuni” se realizează printr-o „pregătire” specială a viitoarelor victime ale abuzurilor poliţiei. Nu vă aşteptaţi să vă dezvălui în ce constă această „pregătire”. Dar, cum orice armă poate fi contracarată de o contra-armă, constatând eşecul „detectorului de minciuni”, poliţia a recurs la descoperirea voastră, „imaginea unui gând”. Datorită acestui fapt, mulţi membrii a confesiunii noastre au ajuns după gratii. În concluzie, rolul dumneavoastră va fi să creaţi o nouă conta-contra-armă sub genericul „Trecutul poate fi ascuns”. Aveţi la dispoziţie aparatură şi instrumente de cercetare de ultimă generaţie. Dacă aveţi nevoie de vreun înecat autentic să ne spuneţi. Avem o listă de aşteptare pe care figurează numeroşi infideli: poliţişti, primari, senatori, etc. Cred că în locul bazinului de la Constanţa puteţi folosi oricare din cele patru piscine. Observaţi cât suntem de documentaţi? Apropo: Lista completă a utilajelor necesare a fost obţinută de un colaborator din Europa, care la rândul lui a apelat la serviciile unuia din membrii echipei voastre. Ca să vă uşurăm munca, avem şi codurile şi parametrii impulsurilor nervoase cu care va trebui să stimulaţi celulele ţintă. După această prezentare a obiectivelor noastre şi implicit a sarcinilor dumneavoastră, care sper că nu v-a diminuat pofta de mâncare, să trecem la masă. Doriţi un meniu cu specific românesc sau doriţi să oferiţi papilelor dumneavoastră gustative noi experienţe? În ceea ce priveşte vinul, îndrăznesc să vă recomand Coyote Canyon Vineyard, un Cabernet Sauvignon din 2009.

          – Domnule Ramos Serrano, îmi permiteţi o întrebare? Totdeauna afişaţi această siguranţă debordantă cu privire la colaborarea necondiţionată a prizonierilor?

          – Îmi cer scuze, a fost o scăpare impardonabilă de-a mea atunci când am folosit termenul „prizonier”. Rectific: invitat, musafir. În ceea ce priveşte temeiurile siguranţei mele, să amânăm discuţia pe altă dată şi să ne bucurăm de această masă, care poate fi începutul unei conlucrări pline de satisfacţii pentru amândoi.

          Masa a fost un succes, Ramos dovedindu-se a fi o gazdă elegantă şi rafinată. Dar, cu toate că prin faţa mea s-au perindat o mulţime de fetişcane care nu ezitau să-şi expună decolteul foarte îndrăzneţ când mă serveau, nu le-am oferit, nici după cel de al patrulea pahar de Coyote, mai mult de un zâmbet rece şi convenţional. Nu voiam să-i ofer lui Ramos, care privea această defilare cu o indiferenţă bine ascunsă, vreun ascendent împotriva mea.

         

          Ajuns în apartament eram încă obsedat de ideea că cineva din echipă se pretase să divulge unor străini secrete ale muncii noastre de cercetare. Atunci mi-am adus aminte că Angela Necula era singura din colectiv care, atât pe timpul deplasării la Constanţa cât şi după sosirea în Capitală, venea prima şi pleca ultima din laborator, şi asta în fiecare zi, deşi până atunci adusese foarte puţine jertfe pe altarul muncii. Dar poate cineva fi învinuit numai pentru că dă dovadă de exces de zel?

          Tot atunci m-am întrebat dacă cineva în situaţia mea are dreptul să judece pe vreunul dintre colegi. Pentru a pune capăt stării de ruminaţie care mă acaparase total, tot eu mi-am răspuns: „Una este trădarea cu pistolul la tâmplă şi alta este trădarea liber consimţită”.

          A doua zi dimineaţa, în faţa oglinzii, în timp ce mă rădeam, dialogul interior a continuat. Pentru a pune capăt conflictelor pe care Angela Necula le sesizase încă din timpul experimentului Constanţa, am concluzionat: „Sunt o victimă şi trebuie să supravieţuiesc cu orice preţ!” Am în faţă o provocare profesională pe care trebuie să o înving şi, asemeni piloţilor  avioanelor de luptă, trebuie să o trec pe răboj ca pe o nouă victimă a capacităţilor mele. Întrebarea pusă ieri lui Ramos poate să rămână fără răspuns, dar se năştea una nouă, pe care va trebui să i-o pun la prima întrevedere.

          Aceeaşi bătaie discretă în uşă, acelaşi majordom care mă anunţă că sunt aşteptat de Ramos în biroul său de la etajul unu.

          În momentul în care am intrat pe uşă, Ramos, fără să se ridice, m-a abordat direct:

          – Te rog să iei loc. Astăzi vei face cunoştinţă cu colectivul pe care îl vei coordona până la finalizarea lucrărilor. Eu doar te voi prezenta, după care eşti liber să prezinţi obiectivul pe care trebuie să-l atingeţi. Având în vedere intrarea ta intempestivă în viaţa lor, ai la dispoziţie două zile pentru acomodare şi fixarea strategiei de atingere a obiectivului. Aici nu ne împovărăm memoria cu numele de familie şi naţionalitatea care, în condiţiile date, sunt total inutile. Aici suntem: Gregory, Franz, Mark, Serghei, Rosa, Maria, David, Kim, Vlad şi Ramos. Te anunţ că sunt un colectiv de cercetători cu experienţă. Fiecare are câte un CV ce se întinde pe multe pagini. S-ar putea să fi recunoscut după fotografia care îţi însoţea articolele din revistele de specialitate, aşa cum şi reciproca este valabilă. Putem merge.

           – Ramos, vreau să îţi spun că la întrebarea de ieri nu mai aştept răspuns. În schimb am o alta. Primul „beneficiar” al programului „Trecutul poate fi ascuns”, voi fi eu?

          Răspunsul a venit prompt.

          – Nu putem risca absolut nimic.

          Ramos a avut dreptate. În momentul în care am intrat pe uşa laboratorului, din privirile lui Gregory, Franz, Mark, Serghei, Rosa, Maria, David şi Kim am constatat că fusesem recunoscut, la fel cum şi eu am avut impresia că îi recunosc pe unii dintre ei. După ce Ramos s-a retras, am rămas cu viitorii mei colegi, cărora am început să le expun obiectivul noii teme de cercetare. Au urmat discuţii despre modul de organizare, după care am continuat cu trecerea în revistă a aparaturii de cercetare nou achiziţionate. Cu această ocazie am constatat cu satisfacţie că dimensiunile aparatelor şi instrumentelor fuseseră reduse considerabil şi că timpii de reacţie la apariţia unor noi stimuli fuseseră de asemeni micşoraţi foarte mult faţă de anul trecut. Din discuţiile purtate pe marginea articolelor publicate de mine şi de către profesor am dedus că ei nu aveau cunoştinţă de necesitatea cooptării unui psihiatru în cadrul echipei, lucru pe care noi îl omisesem intenţionat.

          Cele două zile pe care le primisem de la Ramos pentru acomodare s-au dovedit binevenite, deoarece pe parcursul lor am putut localiza poziţia tuturor facilităţilor şi am reuşit să-mi limpezesc şi să-mi ordonez ideile cu privire la modul de abordare a noii teme de cercetare. La ora şapte, când îmi făceam eu şedinţa de jogging, pe terenurile de tenis se aflau deja jucători cu care am schimbat saluturi cordiale prin fluturarea mâinilor.

          În cea de-a patra zi de când mă aflam pe teritoriul „confesiunii”, la ora nouă, am convocat întreaga echipă de cercetători, având limpede în minte cea ce aveam de spus.

           – Stimaţi colegi, sunt sigur că aveţi cunoştinţă despre rezultatele cercetărilor echipei de la Bucureşti cu privire la vizualizarea imaginilor imprimate în cortexul vizual primar. Sarcina noastră va fi ca imaginile ce aparţin trecutului imediat şi care ar putea constitui probe incriminatorii împotriva cuiva folosind programul „Trecutul nu poate fi ascuns”, să fie şterse. Pe baza experienţei şi a rezultatelor celor de la Bucureşti, care au identificat grupul de celule ţintă pentru impulsurile nervoase care declanşează derularea imaginilor, vom reproduce şi noi în laborator, pe voluntari, acţiunea de stimulare a celulelor respective. Operaţiunea de decupare va cuprinde toate imaginile legate de evenimentul incriminat. Operaţiunea de ştergere a imaginilor respective nu va putea fi realizată decât prin intervenţia unui psihiatru care va induce în mintea subiectului ideea că acel eveniment nu a existat. Noua informaţie indusă prin hipnoză va stimula nucleii laterali geniculaţi, care la rândul lor vor determina în cortexul vizual primar o reacţie de ştergere a imaginilor vizate.

          În acel moment al expunerii, pe uşa laboratorului a intrat Ramos, căruia din cauza efortului îi apăruseră pe frunte două broboane de sudoare.

          – Veşti proaste. Un membru marcant al confesiunii noastre a fost arestat. Avocatul a obţinut arestarea la domiciliu şi amânarea procesului cu două săptămâni jumate. Aveţi două săptămâni ca să definitivaţi procedura. Aceasta pentru cazul în care procurorii vor cere supunerea inculpatului procedurii „Trecutul nu poate fi ascuns”. Nu există amânare. Este capul meu în joc.

          Următoarele paisprezece zile au avut o încărcătură nervoasă greu de suportat. Norocul a constat în faptul că aveam la dispoziţie parametrii impulsurilor nervoase cu care trebuiau stimulate celule ţintă. La sfârşitul celor trei sute treizeci şi şase de ore, procedura a fost definitivată.

          Pentru a nu atrage atenţia poliţiei, în casa „membrului marcant” a fost provocat un accident la instalaţia de apă.

          Costumaţi în instalatori, cu patruzeci şi opt de ore înainte de proces, cei doi care asigurau funcţionarea aparaturii împreună cu psihiatrul, la bordul unei dube „împrumutate” de la o firmă de specialitate, s-au deplasat la locul accidentului.

          La proces „membrul marcant” a fost declarat de juriu nevinovat, deoarece toate testele la care a fost supus la cererea procurorilor au infirmat faptul că ar fi participat la crima de care era acuzat.

          După încheierea operaţiunii „Trecutul poate fi ascuns”, asemeni eroului unei tragedii shakespeariane, eram pus în faţa unei dileme: „to be, or not to be”, dilemă pe care o dezbăteam cu obstinaţie în forumul meu interior.

          „Ce preferi să fii? Profesor plin la Facultatea de Neurologie a Universităţii de Medicină din Bogota cu un milion de dolari în cont la o bancă din Elveţia sau asistentul profesorului Petran la Facultatea de neurologie a Universităţii de Medicină din Bucureşti, cu Fiscul şi S.R.I.–ul pe cap?”

Mihai Cioflec

Mihai Cioflec

M-am născut în 1942, în Bucureşti. Prima dată am publicat în „România Liberă” anunţul: „Pierdut legitimaţie. O declar nulă.” După ce am ieşit inginer, am scris sute de memorii…justificative.

More Posts