GSF56 banner01-650

          Dacă ar trebui să-i atribui lui Flavius Ardelean o etichetă care să-l caracterizeze ca scriitor, prima sintagmă care-mi vine în minte este „vrăjitor al cuvintelor”. Deoarece complexitatea trăirilor transmise prin așezarea unul lângă altul a cuvintelor foarte simple, puterea pe care ele însele și-o descoperă prin combinații și efectele surprinzătoare pe care le produc în mințile cititorilor scapă cumva din tărâmul artei și pătrund ușor în cel al magiei. Pe Flavius Ardelean nu-l citești, pur și simplu, ci te lași condus de incantațiile cuvintelor către tărâmul de dincolo de literatură.

          Iar acest lucru e valabil încă de la romanul său de debut, „Îmblânzitorul apelor”, semnat cu pseudonimul literar A.R. Deleanu, pseudonim la care a renunțat între timp, dar pe care, pentru a alunga orice urmă de ambiguitate, trebuie să-l menționez. Scriitura din „Îmblânzitorul apelor” nu e una complicată, însă reușește să transmită foarte mult cu minim de cuvinte. Am mai spus-o, la Flavius Ardelean fiecare cuvânt își știe exact locul, nici un altul neputându-l substitui. Iar efectele au uneori puterea sonorităților psihedelice. Repetarea unor fraze, ca incantații, exact acest efect urmăresc și obțin: „… să aibă toți câte un răsărit, oricând, în somn, pe câmp, la râu, în vâltoarea vieții sau în bezna morții, la apus să închidă toți ochii, să-și odihnească diminețile și să privească în jur cu ochii închiși, să simtă cu vârful degetelor, cu vârful limbii, cu vârful nasului, cu vârful pulpelor, cu vârful sufletului, mereu aceeași mână la culcare, aceeași tăcere, fără fier, fără oglinzi, fără ochi, fără lumină, fără cuvânt și fără dorul de cuvânt, doar trup și trup truptrup ttrruupp trup și atât, până când dimineața să sfâșie în tăcere fiecare trup ttrruupp truptrup trup cu trup să deschidă ochii să-și aranjeze părul și gulerul în ochii celuilalt … s-a stins focul la fel cum s-a aprins, strângând în calea lui globurile de lumină și toiagul de carte, lăsând în urma lui, în movilițe pe pleoape, cenușa somnului, era liniște și briza îi mătura corpul de jos până sus, legănând în somn omul, când din doi se rupe al treilea om, care va mirosi a viață, …”

          Și despre scriitură nu voi spune mai multe, spune ea destule despre ea însăși.

          Cartea începe prefigurând un fals conflict, sau cel puțin indicând un conflict secundar, acela al scriitorului debutant – exact condiția autorului la momentul premergător apariției acestei cărți –, însă ascunzând aici și sâmburele evoluției reale prin referințele la textul cărții scrise de personaj. Și spun doar „sâmburele” pentru că tensiunea care se acumulează de la o clipă la alta își trage esența din cu totul alte surse.

          Povestea în sine se desfășoară pe coordonate fantastice, însă tragedia personală este una reală, concretă, a cărei revelație finală răstoarnă într-un mod neașteptat sensurile intuite pe parcurs de către cititor, oferind o cheie a cărei fascinație derivă din simplitate. Am găsit prin text influențe ale unor opere precum „Iona” de Marin Sorescu – în delirul personajului prizonier al apelor – sau „Frații Karamazov” de Fiodor Dostoievski – în alcătuirile celor trei frați și discuțiile lor religioase –, trimiteri către texte biblice, cu Noe și arca sa în prim-plan, bineînțeles, însă abordarea este suficient de originală iar parcursul destul de concis pentru a atrage. Problema condiției umane e întoarsă pe toate fețele, prin prisma relațiilor dintr-o familie disfuncțională cu un trecut obscur, plin de tabu-uri. Horificul situației fantastice este dublat de o tragedie umană concretă, efectul fiind fără îndoială cel vizat.

          Frumusețea acestei cărți rezidă tocmai în împletirea firelor fantastic-real, în complexitatea personajelor și în stilul seducător al monologului. Granița dintre ceea ce se întâmplă în lumea interioară și cea exterioară în raport cu personajul principal este străvezie, lumea însăși este supusă percepțiilor și gândurilor lui, el o modelează în același timp în care luptă cu ea, în care luptă cu sine.

          Ce mi s-a părut mai puțin inspirat a fost lipsa liniuțelor de dialog, lucru care îngreunează puțin citirea. Deși înțeleg motivația acestei decizii, întreaga acțiune derulându-se în fire ale aceluiași gând, renunțarea la aceste marcaje nu mi s-a părut ca a ajutat volumului. La fel cum nici lipsa oricărei împărțiri pe capitole nu a ajutat. Mai ales că, atât structural cât și funcțional, putea fi fragmentat cu ușurință. Ceea ce, probabil, cititorii vor și face în procesul lecturii.

          Acestea fiind spuse, recomand „Îmblânzitorul apelor” nu doar cititorilorde horror / fantastic, ci oricărui cititor pasionat de filozofie, psihologie și introspecție. Și oricărui om, în general.

          

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website