De sus, de pe pod, putea distinge linia orizontului spre est: un contur vag luminat de soarele care se pregătea să răsară. Îşi imagină planeta văzută de la înălţime, partea întunecată a nopţii retrăgându-se şi făcând loc unei zile pe care el nu avea să o mai trăiască. Era cam răcoare, dar frigul dimineţii fusese ultima lui grijă când fugise de acasă. Ideea de a nu mai trăi în ziua următoare pusese stăpânire pe el dintr-o dată. Se mira cum de nu se gândise la asta mai devreme, în timpul curelor cu verdeţuri şi crudităţi sau pe când pierduse tot părul, şi se mira pentru că ştiuse pe loc cum avea s-o facă. Existau metode sigure, pe care descoperi cu uimire că le ştia, de unde?, descoperi că ele erau înregistrate deja cu mult timp în urmă în memoria lui, fără ca el să fie conştient de acest fapt. Putea să se arunce de la o înălţime foarte mare direct pe pavaj. Sau îşi putea trage o pungă de plastic pe cap, etanş, legându-şi în acelaşi timp mâinile cu cătuşe la spate. Se putea incendia. Însă el, când se gândi la faptul că nu mai doreşte să intre viu în ziua următoare, ştiu că trebuie să se arunce de pe podul de cale ferată. Să sară de pe pod pe şoseaua care trecea dedesubt, când avea să vină un automobil. Era de dorit să-l lovească maşina, pentru că trupul său avea să devină casant în timpul căderii şi se va sparge în mii de bucăţi strălucitoare. Strălucitoare. Această „strălucire”  să fie singura lui contribuţie la spectacolul acestei lumi. Ar fi dorit ca mama să-l înţeleagă. Să accepte alegerea lui. Închise ochii pentru ca s-o poată vedea. La această oră ea încă dormea neştiutoare în cămăruţa ei austeră, aproape ca o chilie, plină cu tratate de medicină descărcate de pe net, plină de cărţi cu semne fixate între pagini, plină de foi acoperite cu scrisul ei mărunt sau tipărite la imprimantă. Adio, mamă! Ai dreptul la viaţa ta, nu la un surogat de viaţă trăit prin mine. Îşi ridică braţele ca într-o îmbrăţişare de bun-rămas adresată întregii lumi şi atunci, odată cu prima rază de lumină proiectată de soare peste orizont, apăru şi maşina lui. Nu ştia să calculeze câte secunde îi sunt necesare până să lovească asfaltul şi nici cât timp îi trebuia maşinii ca să ajungă la locul presupusului impact, aşa că se mulţumi s-o privească apropiindu-se şi, în clipa când instinctul sinucigaş îi şopti „sări!”, sări.

          

          ***

          

          Sărise de pe pod. Era singura certitudine. Ceea ce urmase părea un mozaic de imagini nefixate în timp, imagini care îi colindau prin minte şi se întorceau iar şi iar la momentul când sărise. Aerul îi fugise din plămâni, lumea se transformase într-un şuvoi de culori virând spre negru. Totuşi iată că era viu, poate în altă viaţă. Dar mai probabil că se afla într-un pat de spital, acoperit de umilinţa sinucigaşilor care dau greş, de compătimirea celor din jur, de curiozitatea tuturor.

          – L-ai provocat pe Dumnezeu ca Sundar Singh, tinere! Şi Dumnezeu ţi s-a arătat, să nu uiţi asta! Dacă te loveam cu maşina, erai mort. Dacă autostrada nu ar fi fost goală la ora aceea, ai fi provocat un accident în lanţ. Ai fost iresponsabil.

          Se aşteptase să fie certat, compătimit, ironizat, dar nu tras la răspundere. Nu prea ştia ce să răspundă. Bărbatul care îi vorbea avea dreptate. Întoarse capul să-l privească, dar simţi furnicături pe şira spinării.

          – Nu te mişca! îl admonestă medicul. Trebuia să fi fost un medic, iar el ajunsese la spital. Cum nu se poate mai prost! Altă lovitură pentru maică-sa. Eşti conectat, nu te poţi mişca, cel puţin deocamdată. Mai ai trei şedinţe, apoi vei fi ca nou. Medicul înconjurase patul şi acum îl putea privi. Era un bărbat roşcovan cu părul ca o coamă de leu, cu obrazul bronzat şi mâini mari, puternice, aşa cum se cădea să fie mâinile unuia care vindecă oameni.

          – Unde sunt? A aflat mama?

          – Din fericire nu acolo unde ai preconizat. Am reuşit să opresc maşina la câţiva centimetri de tine. Ai o mamă? Frumos cadou îi pregătiseşi! Fractură de membru superior stâng, fractură de bazin.  Dublă fractură de femur, contuzie cerebrală.

          Bucăţile strălucitoare în care se aşteptase să fie prefăcut. Acum aveau un nume concret, gândi Marius.

          – Totuşi, maică-ta poate fi fericită. Lipim totul la loc. Pentru tine lucrează pământul întreg. Şi-acum, dormi! mai zise medicul şi totul în jur se întunecă.

          Când se trezi, ar fi putut crede că este cu adevărat mult deasupra pământului, aşa cum îşi imaginase cu câteva secunde înainte de a sări, pentru că vedea întunericul rămânând în urmă, în timp ce lumina îl învăluia. O zi pe care o vezi venind. Glisase dintr-un tunel în camera de spital. Faţa medicului era zâmbitoare:

          – Azi dăm ghipsul jos.

          Ar fi vrut să pună zeci de întrebări. Nu ştia cu care să înceapă. Prudent, roti capul spre stânga. Lumina se revărsa în cameră printr-o fereastră cât peretele. Prin sticlă se vedea un parc înverzit, ceea ce-l înveseli.

          – De cât timp sunt aici?

          – De-o săptămână, răspunse preocupat bărbatul cu păr roşu. Îi desprindea de pe tălpi ceva ca nişte electrozi. Vom scoate imediat şi sonda, adăugă amuzat. Cizma de ghips nu mai este, vezi? O scoatem şi pe cea de la braţ. A trebuit să te menţin într-o stare de relaxare profundă aşa încât organismul tău să poată lucra cu toate forţele la vindecare.

          Se străduise degeaba medicul. Ce mult i-ar fi plăcut să i-o trântească aşa în faţă! Ce fel de medic era acesta fără ecuson, fără halat, fără o asistentă care să primească ordine de la el? De fapt, ceva nu era în regulă deloc. Camera aceea nu arăta a rezervă de spital.

          – Mama şi-a dat acordul pentru tratamentul meu? întrebă pe un ton mai răstit decât dorise. Şi cine sunteţi dumneavoastră? Medicul făcu un pas înapoi încrucișându-şi braţele la piept.

          – Eu sunt cel pe care l-ai ales spre a-i face mari necazuri, tinere domn. Într-un gest necugetat ai sărit de pe podul de cale ferată în faţa automobilului meu. Eşti conştient că mă puteai omorî şi pe mine? Hm, cred că treaba asta îmi dă ceva drepturi asupra ta, nu eşti de aceeaşi părere? Te fac bine şi apoi îţi dau ziua bună sperând să nu te mai văd niciodată.

          – Nu v-am cerut să mă faceţi bine! Nu aveţi acordul meu.

          – Oh, nici tu nu mi-ai cerut acordul prealabil când era să mă faci ucigaş sau chiar să mă ucizi. Suntem chit, îţi înţeleg nervii, dar te rog să încerci să te stăpâneşti. Nu spune nimeni că după ce pleci de aici nu eşti liber să dispui cum vrei de viaţa ta.

          – Nimeni nu dispune de viaţa sa, domnule doctor, zise Marius potolit. Argumentele logice îl dezarmau întotdeauna. Doctorul nu făcea parte din categoria acelora care te imploră să lupţi pentru viaţă, deşi viaţa ta nu mai este decât un ghem de durere inutilă.

          – Într-o oarecare măsură ai dreptate, Marius. Da, mi-am permis să-ţi caut în acte. Suntem prinşi într-o reţea. Am fost şi eu grozav de răzvrătit în adolescenţă din acest motiv. Dar vei avea prilejul să constaţi, dacă alegi să trăieşti, că poţi dobândi diferite grade de libertate dacă ştii să-ţi procuri instrumentele necesare.

          – Şi acum care este gradul de libertate de care vă bucuraţi? Şi care este instrumentul prin care l-aţi procurat?

          – Am libertatea de a face exact ceea ce îmi place. Nu e puţin lucru, să ştii. Iar instrumentul este cel clasic: învăţătură multă, plus o minte deschisă. Hai, dă-mi mâna şi coboară din pat! Gata cu leneveala, eşti sănătos, mai ai nevoie doar de câteva zile de linişte ca să-ţi treacă furia şi umilinţa. De fapt, furia şi umilinţa ar trebui să se transforme în bucurie pură. Bucuria că eşti în viaţă. Hai, sus! Va trebui să iei legătura şi cu mama sau cu rudele.

          Cu mare plăcere i-ar fi râs în nas acestui şarlatan! Numai că deocamdată era prea preocupat cu uimirea care punea încet, încet stăpânire pe el. Mai mult ca sigur că nu avusese oase rupte, după cum pretindea aşa-zisul medic. El, Marius, deşi era student doar de un an şi, ca să fie cinstit, frecventase doar un semestru la medicină, ştia prea bine că o fractură nu se repară în şapte zile. Ceea ce-l uluia era senzaţia de bine pe care nu o mai resimţise de vreo doi ani. Nu-l durea nimic. Nu mai avea gust metalic în gură. Capul nu-i mai exploda sub imensa presiune a creierului. Nicio palpitaţie. Era bine!  Simţea, ştia că este sănătos.

          – V-aţi străduit degeaba! Nu era sigur dacă dorea să-l dezamăgească pe medic sau de fapt dorea şi tânjea după o confirmare. Am cancer! Am cancer şi o să mor în chinuri, aşa ca tata.

          – Ah, deci asta era!

          – Ce fel de medic sunteţi dacă n-aţi ştiut? Nu aţi făcut investigaţii? Cum m-aţi tratat?

          – Sunt şi medic, adică am absolvit şi medicina, pe lângă agronomie, dar principala mea calificare este fizica. Şi toată viaţa am visat să fiu profesor de franceză, îţi poţi imagina?

          – E fantastic! rânji Marius. De fapt ce mi-aţi făcut?

          – Coboară din pat şi îţi explic. Ai încredere, eşti vindecat, oasele tale sunt perfect sudate, dar te poţi sprijini de mine dacă simţi nevoia. Nu, nu încălţa papucii. Mergem afară. Abia atunci observă că şi doctorul era desculţ. Ce ridicol! Nimerise peste un nebun.

          – Vă ascult, făcu sarcastic, dar porni încet la braţul doctorului. Ieşiră pe un glasvand direct în parc. Simţea pe tălpi mângâierea firelor de iarbă şi senzaţia de bine se accentuă.

          – Când eşti în contact direct cu pământul, există un transfer de electroni liberi din pământ în corpul tău, îi explică doctorul de parcă ar fi ştiut ce simte el. Sunt nişte antioxidanţi foarte puternici. Cred că deja ştii că antioxidanţii sunt responsabili de îmbunătăţirea frecvenţei cardiace, de stoparea proceselor de îmbătrânire, de lupta organismului împotriva unor agresori. Ceea ce am descoperit eu în urma unor experimente este faptul că aceşti electroni liberi pot face cu mult mai mult decât atât. Să presupunem că te loveşti. Ce se întâmplă? Sistemul tău imunitar va răspunde pe loc, trimiţând celule albe la locul impactului. E vorba de neutrofile, da? Aceste celule secretă specii reactive de oxigen, adică radicali liberi, cu misiunea de a distruge bacterii şi viruşi, de fapt sunt luptătorii din corpul tău. Dar dacă ai şi celule ale corpului care au fost deteriorate, radicalii liberi, luptătorii, le vor distruge şi pe ele, creând o barieră între părţile afectate şi ţesutul sănătos. De fapt acesta este răspunsul inflamator al organismului. Inflamaţia era şi este considerată ca o parte importantă a procesului de vindecare, dar, în fapt este cauzată de lipsa de electroni liberi din corpul tău. Dacă vii în contact direct cu pământul după ce suferi un traumatism, electronii care migrează în corpul tău vor neutraliza ţesutul sănătos, îl vor proteja. Acest lucru se întâmplă pentru că electronii sunt negativi, iar radicalii liberi sunt pozitivi din punct de vedere electric. În trecut, oamenii umblau desculţi şi erau mereu în contact cu suprafaţa solului. Se vindecau mult mai repede şi mai uşor. Azi putem accelera foarte mult orice proces de vindecare dacă ne conectăm la pământ nu doar umblând desculţi, ci intrând în legătură cu energia planetei şi prin mijloace mai speciale. Zici că ai cancer? Corpul nostru este proiectat cu o ţesătură semi-conductoare care conectează totul în organism, inclusiv în interiorul fiecărei celule. Mai are sens să-ţi spun că împământarea face minuni şi în privinţa cancerului? Ce este cancerul? Un dezechilibru electric celular. Celulele citesc în mod greşit mesajul ARN şi încep să construiască haotic, iar rezultatul este de obicei o tumoră. Celulele canceroase sunt dezechilibrate electric, iar influxul de electroni liberi va interveni acolo unde este nevoie.

          – Ha! Sunteţi în posesia panaceului! Este greu de crezut.

          – Ştiu. De aceea nu ai auzit nimic despre împământare, deşi ar fi putut salva mii de vieţi. Plus că o asemenea descoperire ar afecta profiturile celor care fac bani producând medicamente scumpe şi de multe ori inutile sau chiar periculoase. Chimioterapia este o crimă… Cât despre faptul că aş fi în posesia panaceului, te asigur că te înşeli. Din păcate sunt multe afecţiuni care nu se pot trata prin metoda aplicată de mine, adăugă pe un ton amar.

          Ajunseseră în mijlocul parcului, sub un stejar imens. Marius privi înapoi, spre clădirea pe care o părăsiseră. Avea o formă armonioasă, dar bizară, o construcţie din piatră şi lemn, pe jumătate intrând sub deal. Deasupra, mai sus, mai departe, străjuia neclintită o pădure de brad. Locul avea o frumuseţe sălbatică, deşi mâna omului intervenise în peisaj. Se aşezară pe banca circulară din jurul trunchiului bătrân al stejarului.

          – Deci tatăl tău a murit de cancer. Îmi dau seama ce greu trebuie să vă fi fost.

          – Nu, nu vă daţi seama! Nu-mi place compătimirea, mai ales a celor care habar nu au.

          – Ştiu ce înseamnă boala şi suferinţa, Marius. Gândeşte-te cu ce mă ocup… Nici prin cap nu-mi trece să te compătimesc, doar spun că înţeleg prin ce aţi trecut. Dacă e să ne comportăm natural, nu trebuie să compătimim pe nimeni, în natură nu există milă. Natura e cea mai necruţătoare. E privilegiul şi povara noastră să ştim că vom muri. În mod natural, trebuia să trec pe lângă tine, bucuros că nu mi-ai îndoit caroseria şi să merg la Roma, unde eram aşteptat să ţin o conferinţă.

          – Cât vă datorez? Am să plătesc!

          – Doamne, ce cantitate de furie ai acumulat! Nici nu este de mirare că te-ai îmbolnăvit. Nu am luat bani nimănui, măi băiete, nu îţi voi lua nici ţie. Nu ţi-am oferit nimic. Ce ţi-am dat eu? Energie din energia pământului? Dacă nu ar fi fost această împrejurare tristă, aş putea spune că mi-a făcut plăcere să te găzduiesc o săptămână. Lasă furia să plece din tine! Primeşte ceea ce ţi se oferă cu inima deschisă şi dă mai departe binele, în măsura în care poţi.

          – Ce să dau mai departe? Ultimii ani mi i-am petrecut asistând la lupta tatălui meu cu boala într-un sanatoriu, mi i-am petrecut privind-o pe mama sfâşiată de durere, fără bani suficienţi, răpusă la rândul ei, sufleteşte vorbind, de nepăsarea sistemului. Toate sfârşiturile de săptămână mergeam la tata la spital, cu trenul. Era o călătorie atât de tristă, printr-un peisaj industrial, mort, rece, cu mama veşnic înlăcrimată… Niciodată nu am îndrăznit s-o rog să mă scutească, să mă lase acasă, să merg cu prietenii mei la un film. Eu mergeam în casa groazei. Treceam cu trenul peste podul de pe care am sărit. Şi la dus şi la întors, ca peste un pasaj între lumea celor vii şi a celor morţi. După câteva luni de la moartea tatei, m-au descoperit şi pe mine bolnav. Aveţi habar ce a simţit mama? Pierduse pe tata, acum urma să mă piardă şi pe mine. A început să înveţe singură, voia să descopere un remediu împotriva cancerului, adică mama a înnebunit, domnule! M-a trecut pe cure de zarzavaturi, pe terapia cu lămâie şi bicarbonat de sodiu, pe vindecarea prin metoda postului negru, m-a chinuit vreo doi ani, dar ce era să-i fac? Nu putea să înţeleagă că mă chinuieşte, ea voia să luptăm, indiferent dacă eu doream sau nu să lupt. Ştiam ce avea să urmeze, pas cu pas. Ştiam în ce fel aveam să sfârşesc, urlând de durere când morfina nu va mai fi îndeajuns. Fusesem supărat pe tata pentru felul nedemn în care plânsese şi urlase, acum era rândul meu.

          – Şi ce ai învăţat din asta? Că trebuie să ne comportăm natural, nu-i aşa? Fără milă, fără compătimire.

          – Taci! Te provoc să te gândeşti la un singur aspect: care erau şansele să sari de pe pod în faţa maşinii celui care avea remediul pentru boala ta?

          – Una la un milion, dacă ar fi să fie adevărat, dar nu m-aţi vindecat, doar spuneţi aşa.

          – Nu, şansele erau şi mai mici. Vei merge acasă şi vei face teste din nou. Eu zic că eşti vindecat, ai stat conectat în adâncul tunelului la cea mai înaltă energie.

          – Aveţi un tunel sub casă?

          – Da, am să-ţi arăt. E săpat adânc în munte. Hai să facem un pariu! Eşti student la medicină, aşa am înţeles, ai un carnet lângă buletin. Dacă termini facultatea, vei lucra cu mine, ce zici?

          – De acord!

          – Bun, deocamdată sunt mulţumit, te las încă puţin să admiri peisajul, apoi vom fi chemaţi la masă. – Merg să văd ce a pregătit doamna mea, tu ai un regim uşor, ca după boală.

          – Ce se aude? Cine cântă?

          – E fiică-mea, Lizi.

          – Violonistă?

          – Nu, doar un hobby. Vioara e modalitatea ei de a fi liberă.

          – Cântă extraordinar!

          – Da? O să-i facă plăcere să i-o spui. E piesa ei preferată, „Thais” de Massent. Ştii povestea lui Thais?

          – Nu.

          – Hm, o să ţi-o spună Lizi, adăugă doctorul şi plecă spre casă. Marius simţi imboldul de a o cunoaşte pe Lizi chiar în acel moment. Porni încet în direcţia melodiei şi ajunse la o terasă de piatră din lateralul casei. Aşezată într-un scaun cu rotile, o fată cânta la vioară. Părul lung, de culoarea flăcărilor o recomanda fără greş ca fiica tatălui ei. Ca şi cum l-ar fi simţit, se opri cu arcuşul în aer. Scaunul se întoarse spre el, iar Marius simţi că după mult timp a început din nou să zâmbească.

 

Diana Alzner

Diana Alzner

A absolvit Facultatea de Litere din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj Napoca, secţia română-engleză. A debutat cu povestirea „Praf Minune” în iunie 2009 pe siteul SRSFF, unde a publicat de-a lungul timpului mai multe texte. Proze ale sale au apărut şi pe Sferaonline şi în revistele Suspans.ro şi Revista de Suspans. A debutat pe hârtie în antologia „Zombii: Cartea Morţilor Vii”, iar textul său „Întâlnire pe câmpul cu maci” a fost publicat în Almanahul Anticipaţia 2014. Din anul 2011 este membră a Societaţii Române de Science Fiction şi Fantasy. Blog personal: dianaalzner.blogspot.ro

More Posts - Website