În numărul 3 al Revistei de suspans am observat predilecţia autorilor către povestiri care ne îndeamnă să le descifrăm, asemenea unui puzzle din care ni se dau doar câteva piese. Suspansul este mai puţin sesizabil, dar nu mai puţin savuros. Avem din nou o povestire venită din ţinuturi îndepărtate,  aparţinându-i scriitoarei australiene Kaaron Warren.

 

Gabriela Voicu este la fel de surprinzatoare în Căderea (2), unde jocul periculos dintre bine şi rău se continuă în tenebrele iadului. De data aceasta pătrundem şi mai adânc în carnea misterului. Privim la desfăşurarea evenimentelor printr-o dublă perspectivă. Astfel, lecturăm două confesiuni. Samael mărturiseşte că îngerul îi trezeşte curiozitatea, deşi în acelaşi timp îşi doreşte să îi distrugă lumina. Îi pătrunde în minte prin portiţa pe care o deschide ura lui Ariel. Samael este manipulatorul manipulat la rândul său de propriul viciu. De cealaltă parte, Ariel resimte aceeaşi atracţie sordidă faţă de duşmanul său, la care se adaugă spiritul dreptăţii şi al sacrificiului. Cele două confesiuni converg într-un punct esenţial: amândoi combatanţii sunt subjugaţi de puterea celuilalt şi tânjesc după atributele complementare, căutându-se parcă pe sine într-o oglindă deformată. Aştept cu nerăbdare deznodământul confruntării.

 

Nicolette Orghidan ne încântă cu o altă povestire în care enigmele sunt ingredientul principal. Ziua în care sfinxul a vorbit urmăreşte crâmpeie din destinul unui personaj misterios, aşa cum se distinge aceasta din câteva scrisori pe care fiul său le parcurge. El realizează că cel căruia îi spune tată duce o viaţă secretă; o viaţă imortalizată în litere aşezate pe hârtie, adresate unui destinatar necunoscut. Corespondenţa cifrată îl intrigă, ajungând să descopere un adevărat univers al metaforelor – acolo bărbatul şi-a găsit refugiul şi trăieşte pentru a construi adevăruri artistice dincolo de timp şi raţiunea banală. Figura tatălui se sustrage înţelesurilor accesibile lumii căreia îi aparţine. Femeile sunt doar fantome în viaţa sa. Când protagonistul este rugat de redactorul-şef al cotidianului unde lucrează să ia un interviu celui mai cunoscut critic al artei plastic, el ajunge în locuinţa unei doamne vârstnice. Aici recunoaşte, spre uimirea sa, scrisul tatălui său pe câteva foi. Vă las pe voi să aflaţi ce se ascunde la capătul enigmei.

 

În Circari, Karel Cispic zugrăveşte lumea circului, cea din spatele cortinei. Protagonistul ne face cunoştinţă cu familia sa disfuncţională. El însuşi duce o existenţă iresponsabilă “jonglând” doar cu drogurile şi cluburile. I se spune că ar fi un bun magician, dar perspectiva îl lasă rece. Sora lui Doina este o fostă vedetă a circului Phabio la salturi la trapez, dar a renunţat la scenă după ce şi-a pierdut soţul într-un accident. Apoi l-a adoptat pe Kiwi. Iepurele Lăbuţă Caramel, cel care împarte cărţile la poker, joacă rolul spectatorului din umbră, ce veghează la nebunia din care face şi el parte. Povestirea m-a dus cu gândul la Alice în ţara minunilor, dar într-un context mult mai actual.

 

Despre Giulgiul de nisip am vorbit în numărul anterior al Gazetei şi vă invit să o parcurgeţi până la final. Pot spune doar că în a doua parte a povestirii mele, conflictele şi secretele din familia lui Aaron ies la iveală încet-încet, aducând cu ele adevăruri dramatice, cu rădăcini în practicile magice.

 

 

În Plimbarea de Anamaria Ionescu, pornim într-o călătorie alături de un bătrân care pleacă de acasă neanunţat, hotărât să îmbrăţişeze libertatea pentru a nu mai fi o povară pentru cei dragi. Vocea narativă pare a aparţine unui copil, care se referă la bătrân numindu-l “tati”. Despre personajul principal al povestirii aflăm că a scăpat de două ori de la moarte în război şi după atacul de cord suferit, s-a mutat cu fiul său Paul şi soţia Florentina. Amintirile se strecoară lin în gândurile hoinarului în microbuz şi schimbul de idei cu un preot pare a-i oferi tihna de care avea atâta nevoie. Însă bătrânul poartă cu sine o taină înfiorătoare. Fără a ne învălui neapărat în suspans de-a lungul acţiunii, povestirea reuşeşte să şocheze în final.

 

În Îngeri sălbatici (3) de Aurelia Chircu, Doryan îşi continuă confesiunea către Leonard. O poveste tulburătoare ni se dezvăluie de-a lungul celei de-a treia părţi. La vârsta de doi ani, părinţii lui Doryan l-au vândut lui Galba, un bancher bogat cu un caracter mai mult decât îndoilenic. Obiceiurile lui includ orgiile şi băieţii tineri (în sensul cel mai rău). După o absenţă de şase ani petrecuţi la mănăstire, se reîntoarce în casa “tatălui” adoptiv, devinind prizonierul său. În ciuda metehnelor sale, Galba nu face decât să îl sperie pe Doryan cu ameninţări provenite dintr-un sadism dozat cu grijă. Îi construieşte o cameră în pod, folosindu-se de magia vrăjitorului Evlampionis, ce face imposibilă evadarea în alte părţi ale casei. Exilul ia sfârşit după un timp şi băiatul se mută în casa pictorului Desalonta. Cu banii de la Galba construieşte Rymnotech-ul.  Pe măsură ce destinul labirintic al lui Doryan îşi întinde tot mai mult braţele către noi revelaţii, întâlnim personaje din ce în ce mai înnegurate. Finalul acestui capitol vine cu o supriză de proporţii.

 

În Extreme (3), misterul se ramifică şi mai mult de-a lungul pendulării între viaţă şi moarte, trecut şi prezent. Un sicriu se iveşte din negura vremii, amintind de cadavrul unui bărbat pe malul unui fluviu – un om fără nume, aproape un mort universal, pe care apa (Viaţa) îl aruncă în afara ei odată ce acesta s-a desprins din braţele ei. Jocul identităţilor pierdute se desfăşoară pe fundalul unei reverii ce-şi strigă tot mai mult dreptul la realitate şi sens, însă strigătul rămâne fără ecou, pierdut printre fantasme. Elza se teme că între Nick şi sora ei Edith s-ar putea înfiripa ceva mai mult, datorită interesului exagerat pe care Edith i-l acordă soţului ei. Suspiciunile planează asupra fiecărui membru al “jocului” în parte; rolurile se schimbă, se inversează, părând că totul este o iluzie plăsmuită de bărbatul care îşi priveşte existenţa prin ochi străini. El este convins că Elza este soţia lui, în timp ce Edith îi mărturiseşte că femeia este o persoană fictivă. Să fie Elza cea care povesteşte, o altă voce cu care ni se adresează Nick, sau poate o persoană reală? Sau e totul un vis? Rămâne de văzut în Extreme (4).

Astronotus, schimb ochelarii este invitaţia pe care ne-o face Andrei Gaceff în universul absurdului existenţial. Personajul central este în aparenţă un peşte-om sau un om-peşte (antropomorfismul nu reiese clar) care îşi duce traiul într-un tomberon după ce a fost pedepsit şi expediat. Garrot pare singura sa legătură cu lumea exterioară, rămăşiţa de umanitate pe care peştele-om a lăsat-o în urmă. Când găseşte plicul unei scrisori, el se hotărăşte să urce două etaje pâmă în apartamentul familiei Deverdad, unde se refugiază într-un acvariu, cu intenţia de a duce timbrul la el acasă. Garrot, aflat în vizită şi Olivetti, un tânăr obsedat de lumea virtuală a calculatorului, îşi povestesc visele cu o acurateţe neobişnuită, ajungând aproape să se confunde cu ele. Visele lor se întrepătrund; cei doi se se urmăresc unul pe altul într-un labirint de cuburi, scormonind după sensuri în geometria non-sensurilor. Ei caută concluzii şi conexiuni logice în “haosul ordona”t din vise. Pe drumul de la realitate la iluzie, reprezentanţii umanităţii fragmentate pierd chiar noţiunea propriei existenţe ancorate în materialitate, nemaiştiind dacă sunt vii sau nu. O poveste halucinantă care merită parcursă până la ultimul… solz.

 

Îmblânzirea ciorilor de Kaaron Warren tratează tema violenţei şi a dezumanizării, într-un decor ostil, dominat de imoralitate. Geoff este îmblânzitor într-un local de noapte. Patronul îl roagă să alunge clienţii care creau probleme. Lucrurile degenerează în momentul în care lui Geoff îi este permis să îi ucidă pe clienţii-problemă. În viziunea îmblânzitorilor, violenţa este doar o altă formă de comunicare. Ei dispreţuiesc cadavrele, plăcându-le însă muribunzii – dovadă a sadismului ce se adaugă la cocktail-ul de agresivitate şi dorinţă de subminare. Ulterior, Geoff devine îmblânzitor de ciori – simbol al decăderii umane. Ele sunt descrise ca având unghii ciudate şi cârâind ca nişte ciori; limbajul lor este inteligibil. Patronul vrea să se descotorosească de ele. Stăpânii violenţei nu realizează că “ciorile” sunt, de fapt, un produs al propriilor fapte reprobabile.

 

Suspansul se instalează foarte confortabil în A doua moarte a domnului Michael Conrad de George Arion, o povestire sensibilă, cu un final greu de anticipat. Michael Conrad se confruntă cu demonii insuccesului. Deşi a scris două thrillere, cărţile au plonjat în anonimat. Dar acum este pregătit să predea unei edituri o trilogie – saga unei familii sărace care prosperă prin afaceri dubioase. Scriitorul obscur este încredinţat că romanele vor avea un succes răsunător. John Owen este un editor plictisit de materialele slabe primite, pe care adesea nici nu le mai parcurge. Editura lui este în pragul falimentului. Când Owen lecturează trilogia domnului Michael Conrad, realizează că are în faţă o capodoperă. Din nefericire, autorul se stinge din viaţă înainte să primească vestea şi implicit confirmarea succesului, atât de mult aşteptată. Owen decide să schimbe numele autorului, inventând un altul. Astfel, gloria este asigurată de întreţinerea misterului şi editorul îşi asumă marele merit de a-l fi descoperit pe Bernard Kiritimati. Oare cât va dura minciuna pe care şi-a clădit faima John Owen?

 

 

 

Spiritul ludic al Cezarinei Anghilac mi-a captat atenţia încă de la început. Un peşte pentru Spuf este o povestire jucăuşă, fără să lipsească elementele tragice şi suspansul. În lumea pisicilor vorbitoare, există o organizare socială similară cu a oamenilor – duşmanii cei mai de temut ai felinelor. Pisicile negre sunt arse pe rug sau pedepsite crunt alături de stăpânele acuzate de vrăjitorie.  După ce a furat o scrumbie de la un negustor pentru fratele ei Spuf, Miri este fugărită de mulţimea furioasă. Ea ajunge la căpetenia Aldo, cel mai temut dintre stăpânii acoperişurilor. Aici se confruntă cu autoritatea marelui cotoi, obişnuit să obţină ce vrea fără prea multe maniere. Peştele şterpelit devine punctul de atracţie al bandei de huligani. Pentru a afla unde a dispărut fratele ei, Miri apelează cu iscusinţă la talentul de povestitor al lui Aldo, încuviinţând să cedeze cadoul. Căpetenia îi dezvălui că Spuf a plecat cu Inchizitorul Vickens, renumit pentru vânarea pisicilor negre. Norocul lui Spuf este culoarea sa albă. Miri se îmbarcă într-o misiune special: aceea de a-şi salva fratele mai mic. Peripeţiile ei vor face deliciul cititorilor, îndeosebi aceia care îşi doresc să se întoarcă în copilărie.