GSF 75 banner01-650

          Curentul cyberpunk din literatura şi cinematografia science-fiction, la fel ca şi o serie de discipline spirituale orientale, promovează ideea că percepţia lumii prin intermediul simţurilor nu garantează veridicitatea. Simţurile omeneşti sînt doar semnale bioelectrice şi dacă spre terminaţiile nervoase ar fi transmise nişte impulsuri electrice de aceeaşi intensitate, generînd o lume virtuală, atunci rămîne incert dacă omul ar reuşi să distingă realitatea de simulacru. Acest paradox, care în Europa a fost analizat de Rene Descartes, pune în discuţie mijloacele obiective de cunoaştere a adevărului.

          În mod similar enunţului cartezian cogito ergo sum, tradiţia indiană Vedanta propune raţiunea ca o soluţie la această problemă. Faptul că sîntem conştienţi că existăm este absolut real. Astfel în substratul percepţiei senzoriale se ascunde adevărata natură a lumii. Procesul cunoaşterii este o exfoliere a aparenţelor, asemenea petalelelor rozei mistice, pentru a afla acel „nomina nuda” al călugărului Bernard de Morlaix, care a devenit protagonistul cunoscutului roman al lui Umberto Eco.

          Toţi oamenii vin pe lume într-o stare primară de ignoranţă. În perioada iniţială a vieţii lor, ei sînt implicaţi într-un proces cognitiv. Fiecare persoană se confruntă cu aceleaşi întrebări existenţiale: Cine sîntem? Ce este lumea? Care este sensul existenţei acestei lumi? Care este originea tuturor fenomenelor? Dar de la un moment dat, majoritatea oamenilor renunţă să-şi mai pună întrebări, nu pentru că ar fi aflat răspunsuri la ele, ci fiindcă pur şi simplu se complac într-o ignoranţă camuflată prin imaginea unei realităţi absolute. Ei se instalează în clişee şi prejudecăţi, închizîndu-se în ele ca într-o cuirasă impenetrabilă, şi reacţionează cu violenţă la orice fenomen care transgresează viziunea lor asupra lumii. Însă misterul realităţii rămîne. O necesitate imperativă de a înfrunta acest mister survine în mod inevitabil.

          Inteligenţa se defineşte printr-o anume capacitate de a soluţiona enigme. Exerciţiul acestei facultăţi conduce spre enigma finală a vieţii. Dintr-un alt punct de vedere, inteligenţa este capacitatea de a unifica multiplicitatea lumii într-o singură imagine. Cunoaşterea este obţinută prin juxtapunere. Gîndirea discriminatorie şi gîndirea sintetică parcurg prin labirintul cunoaşterii calea de la o lume fragmentară, atomizată, spre una a unităţii holistice. Multiplicitatea şi partea sînt incomplete şi imperfecte, iar unitatea şi întregul constituie o formă perfectă. Fericirea spre care tind toţi oamenii este de fapt o stare de plenitudine, de satisfacţie a tuturor necesităţilor şi dorinţelor. Iar nefericirea este provocată de separare. Identificarea cu totalitatea, cu infinitatea universului ca un tot întreg, ar însemna atingerea fericirii, fiindcă aceasta ar presupune o completare simultană a tuturor dorinţelor şi necesităţilor posibile.

          Cunoaşterea prin logică şi deducţie este în esenţă căutarea unei cauze a fenomenelor, „un lucru este astfel din cauza unui alt lucru”. În cazul în care se ajunge la o cauză primară, capacitatea cognitivă este pusă la îndoială atunci cînd aceasta se confruntă cu un obiect care, la rîndul său, există prin sine, fără o cauză.

          În căutarea unei origini, ajungem inevitabil să ne întrebăm cum ar putea oare un obiect să apară din nimic. Această întrebare conduce spre o concluzie firească: nu există nicicînd o creaţie ex nihilo, universul, viaţa şi orice fenomene din lume nu se pot genera din neant, în vidul primar trebuie să fi existat mai întîi ceva din care acestea să fi apărut. Orice efect are o cauză, de fapt, efectul chiar se conţine în cauză, ceea ce generează un lanţ cauzal infinit. Lanţul cauzalităţii îşi are originea dincolo de timp, fiindcă timpul nu se poate crea nici el din neant. Această cauzalitate acoperă o infinitate de infinităţi, orice direcţie şi dimensiune, existînd simultan în orice punct din spaţiu şi chiar în orice moment din viitor, şi identificîndu-se cu orice obiect posibil.

          Într-un sens, o infinitate de infinităţi, un întreg suficient sieşi generează propriul său opus. Un lucru care este totul este şi opusul său, de aceea existenţa creează non-existenţa, unitatea provoacă multiplicitatea şi separarea, perfecţiunea cauzează imperfecţiunea.

          Este evident că în această cauzalitate infinită există o continuitate, un element comun. Acest element omniprezent constituie concomitent şi adevărata origine a lumii. Este Logos-ul creştin, Aleph-ul din kabbalistică, Omkara din hinduism şi Dao din tradiţia chineză, un principiu determinant primar şi o lege universală a naturii. Cauza primordială şi destinaţia finală a tuturor lucrurilor este unitatea, o infinitate de infinităţi coexistentă simultan.

          Tradiţia spirituală hindusă vorbeşte despre cunoaşterea unui centru al lumii, a unui element primar în care infinitul se concentrează într-un singur punct. Aflăm acelaşi motiv şi în tradiţiile şamaniste, sau în cele scandinave, prin intermediul simbolului Arborelui Vieţii, un axis mundi spre care se îndreaptă eroii mistici. Odată aflat acest element, am putea cunoaşte totul, el determinînd toate celelalte obiecte din lume. De fapt, un element omniprezent ar anula separarea şi ar face ca orice obiect să fie una cu toate celelalte obiectele şi cu universul în ansamblu. Dacă partea este identică cu întregul, atunci fiecare obiect ar fi acest centru al lumii.

          Aici ajungem la un nou paradox. Pe de o parte, prezenţa unui element omniprezent anulează separarea, pe de alta, faptul că fiecare obiect este totul generează şi existenţa unei separări. Indienii descriu lumea multiplicităţii (Maya) ca fiind concomitent existentă şi non-existentă. Lumea este în acelaşi timp perfectă şi imperfectă. Pe un anumit nivel atemporal, esenţa fiecărui om este completă, iar pe un alt nivel se manifestă conflictele şi contradicţiile timpului istoric, ceea ce implică în acelaşi timp prezenţa şi absenţa unui sens al vieţii. Am putea presupune că, de fapt, ciclurile naturii, în care toate formele se pierd pentru a se regăsi şi parcurg calea de la unitate, prin multiplicitate, pentru a se întoarce la unitate, au ca scop cunoaşterea printr-o experienţă directă a unităţii care se menţine în separare, a perfecţiunii din imperfecţiune.

          Astfel aflăm un posibil scop al existenţei lumii. Experienţa directă a eternităţii în efemer îl face pe om să devină complet. Fericirea şi perfecţiunea înseamnă o fuziune cu perfecţiunea şi imperfecţiunea în egală măsură, o condiţie pe care Lao Zi a descris-o în „Dao De Jing” ca „a fi strîmb şi prin aceasta drept”.

          Să ştii la sigur că nimic nu dispare şi nimic nu poate fi distrus, şi prin aceasta să afli o formă de nemurire ar schimba în totalitate perspectiva asupra vieţii. Din acel moment lumea se va transforma dintr-un cîmp al luptei eterne într-un teren de contemplare.

          Pentru a deveni complet, spiritul uman are nevoie să cunoască perfecţiunea şi imperfecţiunea, existenţa şi non-existenţa, adevărul şi iluzia, dar şi un anume element imprevizibil, prin care să-şi depăşească esenţa determinată. Abia atunci cînd devine mai mult decît el însuşi, cînd se transcende, orice lucru ajunge să fie cu adevărat complet. Teorema lui Goedel implică faptul că o idee nu poate fi propria sa parte şi de aceea cunoaşterea unui lucru poate fi realizată numai din exterior, a cunoaşte un lucru înseamnă a-l depăşi. Faptul că sîntem capabili să cunoaştem orice obiect sau idee, care sînt de fapt identice cu universul ca un tot întreg, dar şi faptul că ne identificăm cu orice obiect şi idee, înseamnă că toate formele se depăşesc pe sine şi depăşesc universul. Dincolo de existenţă, non-existenţă şi transcendent nu mai este nimic. Restul e tăcere, am putea spune asemenea personajului shakespearian.

          

Marcel Gherman

Marcel Gherman

S-a născut la 29 septembrie 1978 la Chişinău. Între 1994 şi 2003 a realizat emisiuni de muzică electronică la Radio Moldova. Începând de la vârsta de 15 ani a publicat în presa tipărită peste o sută de articole şi eseuri. În prezent deţine funcţia de secretar responsabil al revistei Sud-Est Cultural şi colaborează la revista Contrafort, unde susţine rubricile permanente Bref şi Trenduri. Este de asemenea muzician, autor al proiectului Megatone, care abordează genurile techno, ambient experimental, industrial noise şi muzica clasică de film. Discografia Megatone include, printre altele, un album realizat în colaborare cu scriitorul de science-fiction japonez Kenji Siratori şi o piesă selectată în cadrul proiectului 60X60 International Mix al Fundaţiei Vox Novus din New York, proiect prezentat la Oxford şi Cambridge. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova și membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru al PEN Club Moldova. Volume publicate: Cartea viselor (povestiri fantastice, 2011, Editura Arc), Generaţia Matrix (eseuri, 2013), Cer albastru deasupra Arcadiei (roman SF pentru adolescenţi cu elemente de fantasy şi space opera, 2014, Editura Prut). Premii literare: Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova pe anul 2011 (Cartea viselor), Premiul Primăriei Chişinău pentru Tineret în domeniul Literaturii, 2012, (Cartea viselor). Volumul Cartea viselor a intrat în Top 10 cele mai citite cărţi ale anului 2011, conform unui sondaj realizat de Biblioteca Naţională a Republicii Moldova şi Camera Cărţii. Premiul Uniunii Editorilor din Republica Moldova, 2015 (Cer albastru deasupra Arcadiei). Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova la secţiunea Carte pentru Copii şi Tineret, pe anul 2014 (Cer albastru deasupra Arcadiei)

More Posts - Website

Follow Me:
FacebookYouTube