GSF50 banner 01-650         

          Mărturia unui tăietor de lemne interogat de un înalt comisar de poliție:

          Da, domnule, în mod sigur eu sunt cel care-a descoperit trupul. În dimineața aceasta, ca de obicei, am mers să tai cota mea de cedri, când am găsit trupul într-un crâng din munți. Locul exact? Cam la o sută cincizeci de metri de drumul care merge la Yamashina. E o lizieră mai ferită de cedri și bambuși.

          Trupul stătea întins pe spate, înveșmântat într-un chimono albăstrui de mătase, iar pe cap avea o stofă șifonată, în stilul Kyoto. O singură lovitură de sabie îi străpunsese pieptul. Frunzele de bambus căzute dimprejurul său erau pătate cu flori însângerate. Nu, sângele nu-i mai curgea. Rana se uscase, cred. Și, de asemenea, un tăune se așezase pe el, de abia luându-mi în seamă pașii. Mă întrebați dacă am văzut o sabie sau ceva de genul acesta? Nu, domnule, nimic. Am găsit doar o frânghie la poalele cedrului din apropiere. Ah, da, și în afară de frânghie, am mai văzut și un pieptene. Asta-i tot. Se pare că s-a luptat înainte să fie omorât pentru că iarba și frunzele de bambus căzute pe jos erau toate călcate în picioare.

          – Se afla vreun cal în apropiere?

          Nu, domnule. E destul de greu pentru un om să se strecoare printre bambuși, darămite pentru un cal.

         

          Mărturia unui preot călător budist interogat de un înalt comisar de poliție:

          Ora? Cu siguranță că era în jurul prânzului, ieri, domnule. Nefericitul se afla pe drumul care duce de la Sekiyama la Yamashina. Se îndrepta spre Sekiyama alături de o femeie care-l însoțea călare și despre care am aflat mai apoi că îi era nevastă. O eșarfă atârnându-i de pe cap îi ascundea chipul. Tot ce am văzut a fost culoarea hainelor sale. Un costum de culoarea liliacului. Calul ei era un roib cu coama bogată. Din moment ce sunt un preot budist, nu i-am acordat o prea mare importanță. Ei, bine, bărbatul era înarmat cu o sabie și, de asemenea, cu un arc și săgeți. Îmi amintesc că avea în jur de douăzeci de săgeți bizare în tolbă. Nu mă așteptam să sfârșească astfel. Cu adevărat soarta omului este la fel de evanescentă ca roua dimineața sau ca un fulger pe cerul nopții. Cuvintele nu mă ajută să-mi exprim compătimirea care mă încearcă față de el.

         

          Mărturia unui polițist interogat de un înalt comisar de poliție:

          Omul pe care l-am arestat? Este un tâlhar notoriu pe nume Tajomaru. Când l-am arestat, căzuse de pe cal. Gemea pe podul de la Awataguchi. Timpul? Ieri, la primele ore ale nopții. Să se consemneze că încercasem să-l arestez cu o zi înainte, dar, din nefericire, a reușit să-mi scape. Purta un chimono albastru-închis și avea cu el o sabie lungă, simplă. Și, după cum vedeți, ținea pe undeva și un arc și mai multe săgeți. Spuneți că acest arc și aceste săgeți seamănă cu cele deținute de bărbatul mort? Atunci Tajomaru trebuie să fie criminalul. Arcul cu fâșii din piele, tolba neagră, lăcuită, cele șaptesprezece săgeți cu pene de uliu – toate acestea s-au găsit asupra lui, cred. Da, domnule, calul este, după cum spuneți, un roib cu coama bogată. Un pic mai departe de pod am găsit și calul păscând pe marginea drumului, cu frâul său lung legănându-se.

          Cu siguranță, sunt semne care indică faptul că ar fi fost aruncat de pe cal.

          Dintre toți hoții care se perindă pe lângă Kyoto, acest Tajomaru le-a îndurerat cel mai mult pe femeile din oraș. Toamna trecută, o soție care venea la munte prin spate, prin Pindora, spre templul Toriba, probabil pentru a face o vizită, a fost ucisă împreună cu o fată. S-a bănuit că ar fi fapta lui. Dacă acest criminal l-a omorât pe bărbat, nu poți să știi ce a făcut cu soția lui. S-ar putea să vă ajute, domnule, să investigați și această problemă.

         

          Mărturia unei bătrâne interogate de un înalt comisar de poliție:

          Da, domnule, mortul este bărbatul care a luat-o de nevastă pe fiica mea. Nu e de fel din Kyoto. Fusese înainte vreme samurai în orașul Kokufu din provincia Wakasa. Numele lui era Kanazawa no Takehiko, iar etatea lui – douăzeci și șase de ani. Era blând din fire, sunt sigură că nu a făcut nimic care să iște mânia cuiva. Fiica mea? Numele ei este Masago și are nouăsprezece ani. Este o fată plină de viață și iubitoare, dar sunt sigură că nu a cunoscut vreun alt bărbat în afara lui Takehiko. Are un chip mic, lung și întunecat, cu o aluniță în colțul ochiului stâng.

          Ieri, Takehiko a plecat spre Wakasa împreună cu fiica mea. Ce nenorocire că totul s-a terminat într-un mod atât de trist. Ce s-a ales de fiica mea? Sunt obligată să cred că ginerele meu este pierdut, dar soarta fiicei mele mă îngrijorează de moarte. În numele cerului, nu lăsați nicio piatră neîntoarsă! Îl pizmuiesc pe acel hoț, Tajomaru, sau cum i-o fi numele. Nu doar ginerele meu, dar și fiica mea… (Ultimele sale cuvinte sunt înecate în lacrimi.)

         

          Mărturia lui Tajomaru interogat de un înalt comisar de poliție:

          L-am omorât pe el, dar nu și pe ea. Unde a fugit? Nu știu. Stai puțin! Nicio tortură nu mă va face să mărturisesc ce nu știu. Acum că lucrurile s-au sfârșit așa, n-am să mai ascund nimic.

          Ieri, cu puțin după amiază, am dat peste acel cuplu. Chiar atunci, o adiere de vânt i-a ridicat eșarfa și am putut să-i văd pentru o clipă fața. Imediat a fost iarăși ascunsă vederii mele. Ăsta poate că a fost un motiv; arăta ca o bodhisattva. În momentul acela m-am hotărât să pun mâna pe ea, chiar dacă ar fi fost să-i omor bărbatul.

          De ce? Pentru mine omorâtul nu este ceva așa de important cum ai putea crede. Când o femeie este prinsă, bărbatul ei oricum trebuie omorât. Când omor, folosesc sabia pe care-o am cu mine. Sunt eu singurul care omoară oameni? Voi, voi nu vă folosiți săbiile. Voi ucideți oamenii cu putea voastră, cu banii voștri. Uneori îi omorâți spunând că le vreți binele. E adevărat că nu sângerează. Se află în cea mai bună formă, dar, cu toate astea, îi omorâți. E greu să spui cine-i un păcătos mai mare, voi sau eu. (Un zâmbet ironic.) Dar ar fi bine dacă aș putea să pun mâna pe o femeie fără să fiu nevoit să-i omor bărbatul. Însă nu poate fi vorba de așa ceva pe drumul spre Yamashima. Așa că i-am atras spre munți.

          A fost destul de ușor. Am devenit tovarășul lor de drum și le-am spus că e o movilă în munți și că săpând în ea am scos la iveală multe săbii și oglinzi. Le-am zis apoi că am îngropat lucrurile găsite într-un crâng de cealaltă parte a muntelui și că aș vrea să le vând pe o nimica toată oricui și-ar dori să le aibă. Apoi, vezi tu… nu-i lăcomia îngrozitoare? L-am vrăjit cu povestea mea înainte să-și dea seama. În mai puțin de-o jumătate de ceas călăreau alături de mine spre munte.

          Când am ajuns în apropierea crângului, i-am zis că acolo se află comoara și l-am rugat să vină să vadă. Omul nu a avut nimic împotrivă – era orbit de lăcomie. Femeia a zis că o să aștepte călare.

          Era normal pentru ea să spună asta la vederea crângului des. Să-ți spun adevărul, planul a mers ca pe roate, așa că m-am dus cu el în crâng și am lăsat-o pe ea singură în spate. Crângul e numai bambuși la început. La vreo cincizeci de yarzi depărtare, se afla un loc ceva mai deschis, numai cedrii. Era perfect pentru scopul meu. Făcându-mi loc prin crâng, i-am îndrugat o poveste credibilă, că sub cedrii ar fi îngropată comoara. Când i-am zis asta, s-a strecurat grăbit către cedrul care se vedea dincolo de bambuși. După câțiva pași, bambușii s-au rărit și am ajuns într-un loc în care cedrii creșteau în rând. De cum am ajuns acolo, l-am prins din spate. Pentru că era un luptător cu sabia încercat, s-a dovedit a fi destul de puternic, dar, cum a fost luat prin surprindere, lucrul ăsta nu l-a ajutat cu nimic. L-am legat apoi de rădăcina cedrului. De unde am făcut rost de funie? Slavă cerului, fiind hoț, am avut una cu mine, din moment ce oricând s-ar putea ivi nevoia escaladării vreunui zid. Bineînțeles că a fost ușor să-l fac să tacă astupându-i gura cu frunze de bambus căzute.

          După ce m-am descotorosit de el, m-am întors la femeie și i-am zis să vină să-l vadă pentru că i se făcuse brusc rău. E inutil să mărturisesc că și acest plan a mers ca pe roate. Femeia, fără pălăria ei de rogoz, m-a urmat în adâncul crângului, unde am condus-o ținând-o de mână. În clipa în care și-a văzut bărbatul, a scos o mică sabie. N-am mai văzut o femeie atât de iute la mânie. M-am ferit, dar continua să lovească. Ar fi putut să mă rănească sau chiar omoare.

          Dar eu sunt Tajomaru. Am izbutit să-i dobor sabia fără să fiu nevoit să o scot pe-a mea. Chiar și cea mai aprigă femeie este lipsită de apărare fără o armă. În sfârșit puteam să-mi satisfac dorințele fără să-i iau bărbatului viața.

          Da, fără să-l omor. Nu aveam nicio dorință să-l omor. Eram pe cale să fug din crâng, lăsând-o pe femeie să plângă în urma mea, când m-a apucat cu frenezie de mână. În cuvinte frânte mi-a zis că ori ea, ori soțul ei trebuie să moară. A zis că rușinea de-a fi cunoscut doi bărbați era mai grea decât moartea. Icnind, mi-a zis că vrea să fie soția cui ar fi rămas în viață. Și atunci dorința arzătoare de a-l ucide m-a cuprins.

          (O exaltare întunecată.)

          Povestindu-ți în felul acesta, fără îndoială că par un om mai groaznic decât tine. Dar nu i-ai văzut fața. Și mai ales ochii ei arzând în acel moment. Am privit-o ochi în ochi, am vrut s-o fac soția mea chiar de-ar fi fost să fiu fulgerat. Am vrut s-o fac soția mea… această singură dorință mi-a umplut mintea. Nu era doar poftă trupească, cum ai putea crede. În acel moment, dacă nu ar fi fost decât dorința trupească, nu m-ar fi deranjat să o lovesc și să fug. Și așa nu mi-aș mai fi mânjit sabia cu sângele lui. Dar, în momentul în care i-am văzut fața în crângul acela întunecat, m-am hotărât să nu plec înainte de a-l ucide. L-am dezlegat și i-am cerut să ne încrucișăm săbiile. (Frânghia care a fost găsită la rădăcina cedrului este cea pe care am dezlegat-o atunci.) Cuprins de mânie, și-a scos sabia lui groasă. Și iute ca gândul s-a repezit cu furie la mine, fără să rostească un cuvânt. Nu cred că mai e nevoie să vă spun cum s-a terminat totul. A douăzeci și treia izbitură – te rog să ții minte asta. Încă sunt impresionat de lucrul ăsta. Nimeni sub soare nu și-a mai încrucișat sabia cu mine de douăzeci și trei de ori. (Un zâmbet lătăreț.) Când a căzut, m-am întors spre ea, coborându-mi sabia mânjită de sânge. Dar, spre marea mea mirare, plecase. M-am întrebat unde ar fi putut să se ducă. M-am uitat după ea în crângul de cedrii. Am stat să ascult, dar nu am auzit decât geamătul iscat de gâtlejul muribundului. De îndată ce începusem lupta, ar fi putut să plece și să cheme ajutoare. Când m-am gândit la asta, m-am hotărât că e  o chestiune pe viață și pe moarte. Așa că, furându-i sabia, arcul și săgețile, am fugit către drumul de munte. Acolo am găsit calul ei, păscând încă liniștit. Cred că aș pierde timpul inutil dacă aș intra în detalii, dar vă spun că înainte să intru în oraș mă despărțisem deja de sabia aia. Asta-i toată mărturia mea. Știu că țeasta o să-mi atârne oricum în lanțuri, așa că aplică-mi cea mai severă pedeapsă! (O atitudine sfidătoare.)

         

          Mărturia unei femei care mergea la templul Shimizu:

          Bărbatul în chimonoul albastru din mătase, după ce s-a forțat asupra mea, a început să râdă batjocoritor privindu-mi soțul legat. Cât de îngrozit trebuie să fi fost soțul meu! Însă oricât de mult s-ar fi străduit în agonia sa, sfoara îl strângea din ce în ce mai tare. Fără să judec, am fugit împleticindu-mă spre el. Sau mai degrabă am încercat să alerg spre el, pentru că bărbatul m-a doborât la pământ. Chiar în acel moment am observat o lumină indescriptibilă în ochii soțului meu. Ceva dincolo de cuvinte… ochii săi mă fac să tremur chiar și acum. Acea privire fugitivă a soțului meu, care nu putea să spună un cuvânt, mi-a mărturisit tot ce avea în suflet. Licărirea din ochii săi nu era nici mânie, nici tristețe… doar o lumină caldă, o căutătură plină de dezgust. Mai mult lovită de privirea din ochii săi decât de lovitura hoțului, am strigat fără să știu ce fac și am leșinat.

          Când mi-am revenit, mi-am dat seama că bărbatul în chimono albastru dispăruse. Mi-am văzut doar soțul, încă legat de rădăcina cedrului. M-am ridicat cu dificultate de pe patul de frunze de bambus și m-am uitat la chipul său; iar expresia din ochii săi era aceeași ca și mai înainte.

          Dincolo de recele dispreț din ochii săi, era ură. Rușine, durere și furie… Nu știu cum să explic ce am simțit atunci. De abia ținându-mă pe picioare, m-am dus la soțul meu.

          – Takejiro, i-am spus, din moment ce s-a ajuns aici, nu mai pot trăi alături de tine. Sunt decisă să mor… dar trebuie ca și tu să mori. Mi-ai văzut rușinea. Nu mai pot să te las să trăiești.

          A fost tot ce i-am putut spune. Și cu toate acestea, a continuat să se uite la mine cu dispreț și dezgust.

          Cu inima frântă, m-am uitat după sabia lui. Fusese, cel mai probabil, furată de hoț. Nici sabia sa și nici arcul și săgețile nu puteau fi văzute în crâng. Dar, din fericire, mica mea sabie zăcea la picioarele mele. Ridicând-o deasupra capului, am mai spus o singură dată ,,Acum dă-mi viața ta. Am să te urmez imediat”. Când a auzit aceste cuvinte, și-a mișcat cu dificultate buzele. Din moment ce gura sa era plină cu frunze, vocea nu avea cum să i se audă. Dar mi-am dat imediat seama ce a vrut să spună. Disprețuindu-mă, privirea lui spunea doar „Omoară-mă!”. Fără să fiu pe deplin conștientă de ce fac, i-am împlântat, prin chimonoul de culoarea liliacului, mica sabie în piept.

          Din nou trebuie să fi leșinat. Până când mi-am revenit în simțiri își dăduse ultima suflare, încă legat. O rază de soare, găsindu-și loc printre mănunchiul de cedrii și bambus, i se juca pe chip. Înghițindu-mi lacrimile, am dezlegat sfoara. Și… nu mai am nicio putere să vă spun ce s-a întâmplat după aceea. În orice caz, nu am mai găsit puterea să mor. Mi-am înfipt în gât mica sabie, m-am aruncat într-un lac de la poalele muntelui, am încercat să mă sinucid în multe feluri. Incapabilă să-mi iau viața, trăiesc încă în rușine. (Un zâmbet singuratic.) Nevrednică cum sunt, trebuie să fi fost uitată până și de Kwannon, cel plin de milă. Mi-am ucis soțul, am fost siluită de hoț.

          Ce aș mai putea face? Ce aș mai putea… (Izbucnește în hohote de plâns.)

         

          Povestea omului ucis, spusă prin intermediul unui mediu:

          După ce mi-a violat soția, hoțul, stând acolo, a început să-i șoptească vorbe de alint. Desigur că nu puteam vorbi. Tot corpul îmi era legat de rădăcina cedrului. Dar, între timp, i-am făcut cu ochiul de multe ori, încercând să-i spun ,,Nu te încrede în vorbele lui”. Ceva de genul acesta am dorit să-i transmit. Dar soția mea, stând deprimată pe frunzele de bambus, se uita insistent la poalele sale. Părea că-i ascultă vorbele. Eram cuprins de gelozie. Între timp, hoțul îi dădea înainte, sărind de la un subiect la altul. În cele din urmă, i-a făcut o curajoasă și nebunească propunere:

          – Din moment ce virtutea ta este pătată și nu te-ai mai putea înțelege cu soțul tău, n-ai vrea să fii soția mea? Dragostea pe care ți-o port m-a făcut să fiu așa violent.

          În vreme ce hoțul vorbea, soția mea și-a ridicat privirea de parcă ar fi fost în transă. Niciodată nu a mai fost atât de frumoasă ca în acel moment. Ce i-a răspuns frumoasa mea soție în vreme ce eu stăteam legat acolo? Sunt pierdut în spațiu, dar niciodată nu m-am gândit la răspunsul ei fără să fiu cuprins de gelozie. Cu adevărat, i-a spus:

          – Atunci ia-mă cu tine oriunde te-ai duce.

          Iar acesta nu este întreg păcatul ei. Dacă ar fi fost tot, nu aș mai fi fost atât de necăjit în întuneric. Pe când ieșea din crâng, de parcă ar fi fost într-un vis, ținându-l de mână pe hoț, a pălit dintr-o dată și m-a arătat, la rădăcina cedrului, spunând: ,,Omoară-l! Nu mă pot căsători cu tine câtă vreme el trăiește. Omoară-l!’’ A strigat de nenumărate ori, de parcă ar fi înnebunit. Chiar și acum aceste cuvinte amenință să mă trimită în abisul fără sfârșit al întunericului. A mai ieșit vreodată vreun lucru la fel de odios din gura unui om? Au mai lovit vreodată asemenea cuvinte blestemate urechea vreunui om? (Un strigăt brusc de dispreț.) ,,Omoară-l“, striga, prinzându-l în brațe. Uitându-se pătrunzător la ea, n-a zis nici da, nici nu… dar nici n-am apucat să mă gândesc prea mult la răspunsul lui, că a doborât-o la pământ. (Iarăși un strigăt disprețuitor.) Împreunându-și liniștit mâinile, s-a uitat la mine și mi-a spus:

          – Ce vrei să se aleagă de ea? O omori sau o salvezi? Trebuie doar să dai din cap. S-o omor?

          Pentru aceste simple cuvinte aș vrea să-i iert fărădelegea.

          Ezitând să-i dau un răspuns, ea s-a ridicat încet și a luat-o la fugă spre inima crângului. Hoțul s-a repezit s-o prindă, dar i-a scăpat.

          După ce soția mea a dispărut, mi-a luat sabia, arcul și săgețile. Cu o singură lovitură mi-a eliberat mâinile. Mi-l aduc aminte murmurând „Soarta mea e la rând”, după care a dispărut din crâng. Totul a fost apoi tăcere. Nu, am auzit pe cineva plângând. Dezlegându-mi și celelalte legături, am ascultat cu atenție și am realizat că era propriul meu plânset. (O tăcere lungă.) Mi-am ridicat trupul ostenit de la rădăcina cedrului. Înaintea mea lucea mica sabie pe care soția mea o lăsase să cadă. Am ridicat-o și mi-am înfipt-o în piept. Un val de sânge a urcat spre gură, dar n-am simțit nicio durere. Când pieptul mi s-a răcit, totul era la fel de tăcut ca un mort în mormânt. Ce liniște profundă! Nici măcar un ciripit de pasăre nu se auzea pe cerul de deasupra crângului, la marginea muntelui. Doar o rază singuratică zăbovea pe cedri și pe munte. Puțin câte puțin, lumina a început să pălească, până când cedrii și bambusul au dispărut din calea privirii. Zăcând acolo, am fost învăluit într-o tăcere adâncă. Apoi cineva s-a târât spre mine. Am încercat să văd cine era. Dar întunericul se strânsese deja împrejurul meu.

          Cineva… acel cineva a scos ușor sabia din pieptul meu cu mâna sa invizibilă. Și atunci sângele mi-a umplut iarăși gura. Și pentru totdeauna m-am cufundat în întunericul de necuprins.

(în traducerea lui Alexandru Ioan Despina)

Ryūnosuke Akutagawa

Ryūnosuke Akutagawa

Ryūnosuke Akutagawa (1 martie 1892 - 24 iulie 1927) a fost un scriitor japonez, din perioada Taishō a Japoniei. El este recunoscut drept „Părintele prozei scurte japoneze”. Cel mai prestigios premiu literar japonez îi poartă numele.

More Posts