Seara anului nou. Nellie, fiica unui proprietar și general, o fată tânără și frumoasă care visa zi și noapte să se mărite, stătea în camera ei, privind cu ochi obosiți, pe jumătate închiși, în oglindă. Era palidă, rigidă și la fel de nemișcată precum oglinda.

Inexistenta dar plăcuta imagine a unui coridor lung și îngust, cu nesfârșite coloane de lumânări, reflexia feței ei, a mâinii pe ramă – toate erau deja încețoșate și scufundate într-o mare de gri. Marea era unduitoare, sclipitoare și, din când în când, izbucnea purpuriu.

Privindu-i ochii nemișcați și buzele depărtate, greu ai fi putut spune dacă Nellie era trează sau dormea, dar de văzut vedea. La început distinse doar zâmbetul și expresia blândă, fermecătoare, a ochilor cuiva, apoi, pe fundalul gri tremurător, se conturară treptat contururile capului, feței, sprâncenelor, bărbii. Era chiar el, cel predestinat, plăsmuirea viselor și dorințelor. Cel predestinat era totul pentru Nellie, menirea vieții, propria fericire, calea, soarta. Înafara lui, la fel ca fundalul gri al oglinjoarei, totul era întunecat, fără însemnătate. Și astfel nu fu deloc ciudat că, văzând lângă sine o față frumoasă și blândă zâmbind, ea fu conștientă în fericire, într-un vis nespus de dulce care nu putea fi exprimat în vorbă sau pe hârtie. Apoi îi auzi vocea, se văzu pe ea însăși locuind sub același acoperiș cu el, își văzu viața contopindu-se cu a lui. Luni și ani zburară prin fundalul gri. Și Nellie își văzu viitorul, explicit, în toate detaliile sale.

O imagine urmă alteia pe acel fond gri. Acum Nellie se văzu într-o seară de iarnă bătând la ușa lui Stepan Lukici, medicul din acel district. Câinele cel bătrân lătră răgușit și leneș din spatele porții. Ferestrele doctorului erau întunecate. Peste tot domnea liniștea.

— Pentru numele lui Dumnezeu, pentru numele lui Dumnezeu, suspină Nellie.

Dar în cele din urmă poarta de la grădină se crăpă și Nellie o văzu pe bucătăreasa doctorului.

— Domnul doctor e acasă?

— Domnia-sa doarme, își șopti bucătăreasa în mânecă, de parcă s-ar fi temut să nu-și trezească stăpânul. Tocmai a ajuns acasă de la pacienții cu febră și a dat ordin să nu fie trezit.

Dar Nellie abia o auzi pe bucătăreasă. Dând-o deoparte, dădu buzna în casa doctorului. Trecând prin niște camere întunecoase și înfundate, lovindu-se de două sau trei scaune, ea ajunse în sfârșit la dormitorul medicului. Stepan Lukici era culcat pe pat, îmbrăcat, dar fără haină, respirând cu palma peste buzele umflate. O mică lumină de noapte pâlpâia lângă el. Fără să spună un cuvânt, Nellie se așeză și începu să plângă. Plânse amar, tremurând toată.

— Soțul meu e bolnav! Izbucni ea.

Stepan Lukici rămase tăcut. Se ridică încet, își sprijini capul cu mână și se uită la vizitatoarea sa cu ochi ficși și somnoroși.

— Soțul meu este bolnav! continuă Nellie, înăbușindu-și suspinele. Pentru numele lui Dumnezeu, vino repede! Grăbește-te… grăbește-te!

— Eh? mormăi medicul, suflându-și în palmă.

— Vino, vino în clipa asta! Sau… nici nu vreau să mă gândesc! Pentru numele lui Dumnezeu!

Și Nellie, palidă, epuizată, gâfâind și înghițindu-și lacrimile, începu să-i descrie medicului boala soțului ei, teroarea ei nemaipomenită. Suferințele ei ar fi atins și inima unei pietre, dar medicul se uită la ea, își suflă în mână și nu făcu un pas.

— Voi veni mâine, murmură el.

— Imposibil! strigă Nellie. Știu că soțul meu are tifos! De îndată… chiar în acest moment este nevoie de tine!

— Doar ce am venit, mormăi doctorul. În ultimele trei zile am fost plecat, am văzut pacienți cu tifos și sunt epuizat. M-am îmbolnăvit eu însumi… pur și simplu nu pot! Deloc! Am luat și eu boala, uite!

Și doctorul îi flutură înaintea ochilor un termometru clinic.

— Am temperatură de aproape de patruzeci… Pur și simplu nu pot. Abia mă țin în șezut. Scuză-mă, mă voi culca…

Doctorul se întinse.

— Dar te implor, doctore! Nellie se bâlbâi disperată. Te implor! Ajută-mă, pentru numele lui Dumnezeu, fă un efort și vino, te voi răsplăti, doctore!

— Vai de mine… De ce? Ți-am spus deja… ah!

Nellie sări în picioare și se plimbă agitată prin dormitor. Își dorea să-i explice doctorului, să-l aducă pe calea cea dreaptă. Se gândea că dacă ar ști cât de drag îi era ei soțul și cât de nefericită era, și-ar uita propria epuizare și boală. Dar cum putea oare să fie destul de convingătoare?

— Mergi la medicul zemstvo-ului[1]! Auzi ea vocea lui Stepan Lukici.

— Cu neputință! Locuiește la mai mult de douăzeci de mile de aici și timpul e prețios. Și caii n-ar putea. Sunt treizeci de mile de la noi la tine și încă o dată pe atât de aici la doctorul zemstvo-ului. Nu, nu se poate. Vino, Stepan Lukici. Cer de la tine o faptă eroică. Vino, fă fapta demnă de un erou. Ai milă de noi!

— E peste puterile mele… am febră… capul mi se învârte… și ea nu vrea să înțeleagă. Lasă-mă în pace!

— Dar datoria te obligă să vii! Nu poți refuza. Asta înseamnă egoism! Un om e dator să-și sacrifice viața pentru vecinul său și tu… tu refuzi să vii! Te voi chema în fața tribunalului!

Nellie simți că rostise o amenințare falsă și nemerită, dar pentru soțul ei era capabilă să treacă peste rațiune, tact și compasiune. Ca răspuns la amenințările ei, doctorul sorbi lacom un pahar de apă rece. Atunci Nellie coborî la rugăminți umile ca ultimul cerșetor. În sfârșit, medicul renunță. Se ridică încet, pufăind și gâfâind, căutând haina.

— Iat-o, strigă Nellie, ajutându-l. Lasă-mă să te îmbrac eu cu ea. Vino, te voi răsplăti… Toată viața îți voi fi recunoscătoare.

Dar ce nenorocire! După ce-și puse haina, doctorul se întinse din nou. Nellie îl ridică și-l târî pe hol. Apoi veni chinul de a-i pune galoșii, paltonul… Căciula i se pierduse… Dar, în sfârșit, Nellie fu în trăsură împreună cu doctorul. Nu mai aveau decât de străbătut cele treizeci de mile și soțul ei va fi primit ajutorul unui doctor. Pământul era învăluit de întunecime. Nu-ți vedeai mâna în fața ochilor… Bătea un vânt rece de iarnă. Cocoașe înghețate treceau pe sub roți. Vizitiul se tot oprea și se întreba pe ce drum s-o apuce.

Nellie și doctorul stătură tăcuți tot drumul. Călătoria era plină de hurducăieli, dar ei nu simțeau nici zgâlțâitul, nici frigul.

— Mergi, mergi! Nellie îl zorea pe vizitiu.

La cinci dimineața, caii intrau epuizați în curte. Nellie văzu poarta cunoscută, fântâna cu manivelă, șirul lung de hambare și grajduri. În sfârșit, era acasă.

— Așteaptă puțin, mă voi întoarce imediat, îi spuse ea lui Stepan Lukici, obligându-l să șadă pe canapeaua din sufragerie. Stai aici și așteaptă puțin, să văd cum îi mai este.

Când se întoarse de la soțul ei, îl găsi pe doctor culcat. Se întinsese pe canapea și mormăia.

— Doctore, te rog… doctore!

— Ei? Întrebați-o pe Donna! bombăni Stepan Lukici.

— Ce?

— Au spus asta la ședință… Vlassov a spus… Cine? Ce?

Și, spre disperarea ei, Nellie văzu că doctorul delira la fel ca soțul ei. Ce era de făcut?

— Trebuie să merg după doctorul zemstvo-ului, decise ea.

Și din nou urmă întunecimea, vântul rece și tăios, hârtoapele de pământ înghețat. Suferea trup și suflet, iar natura delirantă nu avea nici arte, nici înșelăciuni pentru a compensa aceste suferințe…

Apoi văzu pe fundalul gri cum soțul ei era strâmtorat în fiecare primăvară când plătea dobânda ipotecii la bancă. Nici el, nici ea nu puteau să doarmă, amândoi își storceau mințile până-i durea capul, gândindu-se cum să se ferească de vizita executorului judecătoresc.

Își văzu copiii. Îngrijorările neîncetate datorate răcelii, scarlatinei, difteriei, notelor proaste de la școală, despărțirilor. Din cinci sau șase, unul sigur avea să moară.

Fundalul gri nu rămăsese neatins de moarte. Ar fi fost cu neputință. Soțul și soția nu puteau muri deodată. Orice s-ar întâmpla, unul trebuie să-l îngroape pe celălalt. Și Nellie își văzu soțul murind. Acest eveniment teribil i se înfățișă în detaliu. Văzu sicriul, lumânările, diaconul, chiar și urmele lăsate în hol de gropari.

— De ce? Pentru ce? întrebă, privind pierdută fața soțului ei.

Și toată viața ei petrecută alături de soțul ei îi păru un preludiu stupid pentru clipa aceasta.

Ceva îi scăpă din mână și lovi podeaua. Se holbă, sări-n sus și-și deschise larg ochii. Văzu o oglindă pe jos, la picioarele ei. Cealaltă rămăsese, ca și până atunci, pe masă.

Privi în oglindă și văzu o față înlăcrimată, palidă. Nu mei exista nici un fundal gri acum.

— Trebuie că am adormit, cugetă cu un oftat de ușurare.

 

=în traducerea lui Alexandru Lamba=

[1] Un guvern local, constituit în timpul reformei din 1861, în Imperiul Țarist Rus, de către Alexander II

Anton Pavlovici Cehov

Anton Pavlovici Cehov

Anton Pavlovich Chekhov (ianuarie 1860 - iulie 1904) a fost un dramaturg și prozator rus, considerat unul dintre cei mai însemnați scriitori de proză scurtă ai istoriei. Împreună cu Henrik Ibsen and August Strindberg, Chekhov este adesea numit unul dintre cei trei întemeietori ai modernismului timpuriu în teatru. Cehov a profesat ca doctor de-a lungul carierei literare.

More Posts