E întuneric şi e aproape dimineaţă. Întreaga ţară doarme şi orice fiinţă aşteaptă răsăritul pentru a-şi relua activitatea, pentru a se trezi şi a prinde din nou viaţă. Ce poveste! Majoritatea străzilor sunt luminate. Maşini trec mereu. Şi sunt grăbite. În fabrici şi laboratoare se lucrează de zor pentru un salariu… aşa îi spun acum. Câinii latră neobosiţi. Niciodată nu s-au oprit oamenii. Trăiesc în ture, în goană, în spasme… Trăiesc paralel cu propria viaţă, schimonosiţi în zumzetele răzgâiate ale dimineţilor nesfârşite, ale după-amiezelor împietrite şi ale nopţilor sufocante. Dar trăiesc…

Îşi trăiesc timpul. Măsurat de ceas, închis în ceas, schingiuit de tic-tac-ul nevăzut dar obsedant, care le împarte trăirea în anotimpuri, în zori şi nopţi, în numere… Milioane de ceasuri ticăie în ţară şi ei încă le mai fabrică. Mai puţin zgomotoase, care doar schimbă cifre ce spun că timpul nu stă deloc. Iată şi soarele! E ziuă. Dacă înainte era mişcare, acum totul pare un imens muşuroi de furnici ce merg în toate direcţiile. Dintr-un zumzet cu nuanţă de crescendo, se unesc cei treziţi din somn într-o larmă generală de claxoane şi vorbe şi, dacă te-ai opri o secundă să asculţi, ţi-ar veni să dansezi. Dar nimeni nu se opreşte. Se grăbesc şi se înghesuie de parcă s-ar împărţi undeva fericire gratuit. M-aş opri să adulmec răzvrătirea asta somnambulescă, dar parcă sunt luată de val şi abia reuşesc să-mi păstrez echilibrul. Plutesc parcă, diafan, în lumina cernută de nicăieri, care, gri şi opacă, nu alungă, totuşi, senzaţia că soarele e sus pe cer.

Acolo, pe-un trotuar, sunt doi studenţi cu pas vioi ce-ar vrea să întârzie la primul curs. Pasul li se schimbă invizibil. Se opresc, înghit cu sete aerul mat, se uită unul la celălalt şi, fără să-şi spună un cuvânt, clipesc anevoie, de parcă acelaşi gând le-ar fi spulberat atunci, într-o clipă, calmul. Au vise mari şi trăiesc cu impresia că descoperă taine, punând mereu în discuţii mediocre teme din fizică, astronomie, chimie şi informatică. Ştiu atât de multe… Intuiesc atât de multe… Fiecare zi vine ca o confirmare a bănuielilor pe care o voce ascunsă în ei le şopteşte tainic în fiecare noapte. Ochii le sclipesc de entuziasm şi nu ştiu ce-i teama. Nu ştiu ce-i îndoiala, nici visul abia îngânat în miez de noapte, nici dimineţile vrăjite de cântecul păsărilor, nici serile de vară răsculate de ploile vrăjite, nici serile pustiite de ceţurile amurgului de toamnă…  Parcă îi auzi spunând:

– Ştii ce au spus de 2012?

– Cine mai crede basmele alea? Ne înghite asfaltul pe toţi? Nicio problemă! înseamnă că ne vedem într-o parcare subterană. Ha!

Ştiau, sau mai degrabă intuiau, ceva. Simţeau în ei furnicături. Nu era teamă, nici emoţie, ci pur şi simplu o confirmare mută a unor adieri bine ascunse în străfundurile inconştientului. Zâmbea sec. Celălalt râdea de-a binelea. Niciunul nu voia să recunoască. Au continuat să calce calculat asfaltul care avea să-i înghită într-o bună zi. Ce chestie! Oare ceilalţi ştiau? Fireşte că ştiau. Nu se strigă de pe toate clădirile că vine sfârşitul lumii?

– Aşa-i, omule, răspunde cel cu privirea isteaţă şi zâmbetul până la urechi. E mult prea multă ştiinţă. Nu mai e loc de basme. Ăsta e un semn… Au murit eroii şi Feţii-frumoşi. Iar Ilenele Cosânzene aşteaptă zadarnic să mai fie salvate din ghearele zmeilor, ce-i drept, şi ei dispăruţi de mult. Cred că suntem pregătiţi pentru orice. Ploaie de meteoriţi sau chestii cosmice? Toţi sateliţii şi investiţiile ruşilor şi americanilor sunt exact ca un scut. Nimic nu trece, nimic nu ajunge la noi. E doar o altă poveste care a luat locul vechilor istorisiri ale bunicilor.

– Bineînţeles! Toate astea nu sunt acolo degeaba. Spaima prostimii e parte din publicitate. N-are a face cu tehnologia. Imaginează-ţi că dacă toate aparatele şi maşinile lor ar fi prevăzut într-adevăr un dezechilibru, toţi specialiştii ar fi alertaţi şi ar căuta soluţii! N-ar fi vreme de produs filme. Deocamdată e vreme de produs bani, mulţi, mulţi, bani…

– Ai dreptate! În plus, soluţii există, numai dezastre nu. Frate, acum apeşi pe un buton şi toată armata e în picioare, dar nu e nevoie de ea!  Avem roboţi ce luptă pentru noi. Maşini inteligente programate să ia locul oamenilor… Ştii, tipii ăştia au cam cercetat tot în spaţiu şi de extratereştrii n-au dat încă. De-ar exista, cred că ar fi simpatici, ascunşi undeva şi tremurând de frică. Ha, ha! Noi suntem ca închişi într-un balon din oţel când vine vorba de pericol.

Şi-a încheiat tirada vesel. Apoi s-a oprit, privindu-şi pe furiş camaradul care nu părea să-l mai asculte. Parcă nu mai era dânsul cel care vorbise. Şi-a înfipt privirea în asfalt, rumegându-şi ultimele silabe. Într-adevăr aşa era. Nimic nu se putea întâmpla, pentru că… Pur şi simplu nu se putea întâmpla.

Îi las pe cei doi şi mă pierd în mulţimea care aproape că mă calcă în picioare. Şi deodată caseta se blochează şi nimeni nu găseşte telecomanda. Un fior străbate fiecare fiinţă şi toţi aud o şoaptă mai mult sau mai puţin malefică: “ E gata”. Şi e gata. Un freamăt cenuşiu străbate de la un capăt la celălalt oraşul, care e, de fapt, lumea întreagă. Muzica se opreşte şi culoarea dispare. Nimeni nu ţipă. Nimic nu crapă. O muţenie incoloră se aşează uşor pe umerii tuturor. Maşinile necontrolate acum nu se ciocnesc. Rămân şi ele fără combustibil, îngheţând împreună cu ceilalţi. Butoanele de pretutindeni sunt blocate şi nimic nu mai funcţionează, nimic nu mişcă. Nu-i timp de nicio reacţie din partea oamenilor. Sunt cu toţii surprinşi de ciudata linişte ce-a îngenunchiat viermuiala de mai devreme. Ceva ca un somn pietros s-a abătut peste lucruri. Privirile calcinate nu mai pot urmări acele ceasornicelor. Nimeni nu se mai grăbeşte pentru că graba s-a transformat în ceva asemănător somnului de veci. Timpul nu mai are valoare. Dar ce are valoare acum? Cei doi studenţi au rămas cu paşii şi braţele în aer ca într-un dans. Privirile le sunt străine şi deasupra capetelor lor soarele s-a înnegrit de parc-ar fi fost cuprins de-o ceaţă smolită. A îngheţat şi el, rămânând atârnat ca un felinar stins într-o noapte umedă în vechiul Bucureşti. Într-o lume fără viaţă, în care soarele şi-a încetat existenţa, în care timpul a fost înghiţit de un sfârşit suspect… Undeva în Bucovina, bunica a rămas cu nepotul în braţe, dar nu-l poate mângâia şi n-a mai terminat de  spus povestea… N-a apucat să-i atingă creştetul. A îngheţat în intenţia ei firească, fără să apuce să mai înţeleagă ce se întâmplă. Cuvintele-i atârnă de buze ciudat, căpătând pentru prima dată consistenţă materială. Parcă sunt firele îngheţate ale unei cascade înfrânte de gerul Siberiei.

  Deasupra Bucureştiului rămâne norul de fum. E gri şi e linişte şi în capitală. Studenţilor dansatori nu li se poate citi pe buze entuziasmul. Au fost împietriţi înainte de a fi avut curajul să fie sinceri. E cam târziu să-şi mai îndrepte nodul cravatei. Privesc cu ochii sticloşi într-un punct fix şi inexistent. Toţi angajaţii stau, însă nimeni nu pare să se odihnească. E un peisaj sumbru ce sugerează o panică mută. E evident că totul e pierdut, cu toate că nimic nu e distrus. Niciodată lucrurile nu vor mai fi la fel. Oraşul, privit de la distanţă, pare un peisaj carbonizat, dar cu formele intacte. Nimic nu s-a clintit de la locul lui, deşi nimic nu mai pare că ar aparţine acelui loc. Statui şi oameni, copaci şi flori, clădiri şi maşini… au trecut într-o dimensiune a focului, conservându-şi în relief o consistenţă ce pare de altă lume. Oare vor mai fi cumva totuşi?

Trec aşa, nenumăraţi de nimeni, încă 2012 ani şi par o secundă sau o veşnicie. Nu-i nimeni să interpreteze. 2012 ani în care nimeni nu mişcă, nu suflă, nu există într-adevăr. Dacă ai privi mult timp imaginea aceasta blocată, ai spune că în ochii lor lipsiţi de viaţă disperarea creşte şi că ar vrea să strige, dar nimic nu le dă forţa nici voinţa s-o facă.

Într-o zi ce vine fără să fi fost, în prealabil, noapte, o zi exact la fel ca tot ce n-a fost până acum, oamenii par să se dezmorţească. Privirea le rămâne aceeaşi, culoarea tot lipseşte, la fel şi orice expresie sau sunet, dar ceva îi cheamă să se adune.  Pasul de dans se închide, iar tânărul îşi verifică nodul cravatei. E în regulă. Nepotul se dă jos din braţele bunicii şi bunica se ridică de pe prispă. Povestea s-a încheiat. Amândoi pornesc cu pas hotărât. Ştiu unde trebuie s-ajungă. Din poartă privesc armata de mişcătoare fiinţe reînviate. Studenţii se alătură cu pas greoi armatei de roboţi ce se îndreaptă spre niciunde. Milioane de oameni merg ca hipnotizaţi într-un grup imens şi merg aşa mult… sau puţin. Dintr-o dată toţi ştiu unde trebuie să ajungă. Grupul şi marşul lor par totuşi interminabile. În urmă lasă oraşe şi sate construite cu trudă de ei şi, odată ce trec de ele, toate par să se spulbere. Fără zgomot, fără spectacol, acestea se transformă într-un abur ce se ridică sus de tot şi apoi nu mai sunt. Când nu mai e nimic, mulţimea ajunge într-un loc încărcat cu tehnologie. Acum, ei calcă pe tot felul de lucruri. Sunt multe. Aici e tot ce a inventat omul vreodată: aparate, calculatoare, dispozitive mici şi mari pentru muzică, jocuri, maşini, telefoane, rachete. Tot ce cândva îi folosea omului e aici adunat, acoperind un spaţiu infinit, care le împiedică grotesc. Aici zace întregul univers construit de om. Tabloul nu seamănă nici cu cel de la groapa de gunoi, nici cu cel de la fier vechi. Fiecare lucruşor de aici arată nou-nouţ, fiind însoţit de reclama sa, dar nici unul nu mai funcţionează. Într-o clipită, mulţimea îngenunchează şi începe să dea deoparte invenţie după invenţie. Toţi se concentrează pe o zonă anume şi lucrează de zor, luând mereu aparate şi aruncându-le fie mai încolo, fie în sus, de unde nu mai aterizează. Par hipnotizaţi, dar dacă-i priveşti în ochi te înfiori pentru că privirea lor spune că ştiu foarte clar ce au de făcut. Cu greu, se conturează un spaţiu liber, ca un abis. Deci sapă. Ce e acolo? Mai multe tehnologii, mai multe aparate şi maşini. În mod mecanic, ei continuă mereu să le ia şi să le aşeze deoparte. În gesturile lor se citeşte răbdare, nelinişte, teamă nerostită, dar şi siguranţă.

După un deceniu, secol sau mileniu, se formează astfel o prăpastie adâncă de sute de kilometri. Oamenii se opresc din săpat. Probabil că au dat de un capăt. Se vede culoare. E verde. O frunză ce are în ea viaţă. Ochii mulţimii nu mai par de sticlă când o privesc. În ei se naşte din nou speranţa. Astfel planta prinde curaj şi se înalţă înconjurată de ziduri. Curând, se desprinde din ea o pădure ce topeşte mormanul de invenţii ca şi cum nici nu ar fi existat vreodată. E culoare şi viaţă! Chemat parcă de ea, bătrânul soare s-a trezit şi razele lui învie, în sfârşit, oamenii. Ceaţa sumbră se risipeşte. În locul ei, fire subţiri de aur, parcă cernute din cer, reînsufleţesc văzduhul care, scăldat de prima rouă, renaşte pentru fiinţele din nou umane. Fiecare primeşte un zâmbet nou. Pomii încep să rodească cele mai alese fructe. Nu departe se aude muzică. E o cascadă cu apă miraculoasă. Cerul e de-un albastru perfect, netulburat. Peisajul e nou şi totul respiră viaţă şi culoare. Soarele dezgheaţă inimile oamenilor şi ei îşi amintesc că au suflet. Fericirea pluteşte împletită cu armonia şi e împărţită tuturor, fără excepţie. Omul îşi aminteşte de unde a plecat şi nu îşi mai face planuri. Singura dorinţă e să îşi umple plămânii cu viaţă, cu aer curat şi să se bucure de ceea ce are acum. Nu mai vrea să cerceteze, să descopere şi să inventeze. Are totul aici deja! Pe deasupra, nici nu mai ştie ce e raţiunea. I-a fost prea dor de sentimente!

…Bunica e tânără şi frumoasă. Ar vrea să continue povestea. Se apleacă şi culege o floare pe care o pune în părul nepotului. Apoi, îi şopteşte precum o adiere de primăvară: “Povestea, dragul meu, e aici! Am ajuns. Ne-am întors…”.

Această povestire a obţinut menţiune la Concursul Judeţean de Proză SF – Suceava

Andreea Bădeliță s-a născut  iarna (decembrie 1994) în orașul Suceava. Este elevă la Școala Creștină Filadelfia din Suceava,  la profilul matematică-informatică. Pasiunile ei sunt muzica, literatura, istoria și limbile străine dar și disciplinele reale. Este o persoană ambițioasă și muncitoare şi se implică în multe activități școlare și extrașcolare. Crede în viitorul generației ei.

A obţinut menţiune la Concursul Judeţean de Proză SF – Suceava.