GSF78 banner-650

          Proaspăt laureat al premiului pentru debut la RomCon 2017, pentru cartea în cauză, Mihai Alexandru Dincă ne propune în colecția sa de povestiri „Înainte de neant” un soi de tur de forță prin meandrele spațiului întunecat, cu tot ce înseamnă acest lucru. După cum autorul nu s-a ferit niciodată să recunoască, influențele Lovecraft se simt pe parcursul întregului volum, spațiul cosmic fiind în viziunea sa aducător al angoasei supreme, al coșmarurilor împletite subtil cu realitatea și, în ultimă instanță, al nebuniei.

          De dragul simetriei, atât în primul cât și în ultimul text vom găsi oroarea produsă de conștientizarea singurătății în iminența morții și în vastitatea spațiului. Însă, dacă în povestirea „În neant”, cea care deschide volumul, protagonistul se trezește singur, căutând apoi sursa dezastrului în mijlocul căruia se află, în „Oroarea din Oort”, proza care-l încheie, personajul narator ne povestește cu ultimele crâmpeie de luciditate șirul evenimentelor la care a luat parte.

inainte_de_neant          Tot despre moarte în spațiu e vorba și în povestirea „Cordyceps Humanis”, proză care a apărut și în Gazeta SF, însă aici avem de-a face cu o infestare ciudată care provoacă o simbioză între două forme de viață, așa cum titlul o sugerează. Vizual, atmosfera acestor trei povestiri este cam aceeași, aducând, cel puțin după părerea mea, a „Event horizon”, unul dintre filmele cele mai emblematice pentru dark space opera / horror.

          Schimbând registrul, „Fiul original” propune o întâlnire între două instanțe ale aceluiași suflet, într-o viziune inedită, „Sol Invictus” spune povestea primului contact cu ființe mercuriene, iar „Exil în Olomang” realizează melanjul dintre Fantasy și Science Fiction propunând o lume aflată la nivelul de tehnologie al evului mediu târziu, în care vânătoarea de dragoni există și este folosită în scopuri practice, pe care însă oamenii trebuie să o părăsească, fugind în cosmos.

          Nu vreau să spun prea multe despre fiecare poveste în parte, mă tem că și așa am dezvăluit prea mult. Voi spune doar că veți găsi în fiecare suficiente idei interesante și schimbări neașteptate de situație pentru a vă ține în priză. În nici un caz nu i se poate reproșa platitudine acestui autor.

          Însă i se pot reproșa unele lucruri, iar eu voi începe cu stilul prea exploziv cu care alege să-și ornamenteze povestirile. Nu am găsit decât rareori în această carte pasaje povestite cu calm, fără încrâncenare și fără a transpira o trudă asidua pentru hiperbolizarea trăirilor negative. Lucrurile tind să-și piardă prea repede naturalețea, cititorul ajunge să se simtă forțat de către autor să intre într-o anumită stare de spirit prin abundența descriptivă. Desigur, scrierea la persoana întâi este ceva mai permisivă, autorului-narator fiindu-i permis să-și mai aștearnă pe tavă unele fragmente de suflet, însă repetarea hipnotică a groazei și scârbei, uneori chiar depășind cuvintele, nu mi s-a părut cea mai bună alegere. Și voi da doar un exemplu: „Există un mare lapsus în memoria mea în legătură cu cele petrecute în continuare, căci îmi depășesc atât puterea de înțelegere, cât și capacitatea de a reda în cuvinte asemenea grozăvii precum cele ce s-au ivit în interiorul Arcei. Șocul a fost atât de adânc și trauma atât de puternică, încât amintirea evenimentelor ulterioare mi se pare la fel de incredibilă și fragmentară ca a unui coșmar suprem, îngropat grabnic în criptele cele mai profunde ale gândirii (…)”

          De asemenea, am întâlnit construcții prea tehnice pentru prozele respective. Aș da ca exemplu fragmentul următor: „Deodată, dragonul a scos un răget care a făcut ca sângele să mi se oprească în vene, o vibrație profundă și guturală de o asemenea amplitudine imensă și de o frecvență atât de joasă, încât se distingeau oscilațiile individuale ale fundamentalei.” Bun, în cazul în care am fi avut de-a face cu o proză hard SF având oscilația undelor în primplan, atunci să zicem că o asemenea construcție s-ar fi potrivit. Dar într-o povestire cu dragoni, nu.

          Rezumând, ceea ce m-a deranjat pe mine personal la text au fost desele pasaje în care am avut impresia că autorul „încearcă prea tare”, abordează scrisul cu stindardul oroare cu orice preț. Sunt convins însă că, odată cu acumularea de experiență, aceste excese se vor diminua. Lăsând însă la o parte aceste aspecte, textele lui Mihai Alexandru Dincă sunt interesante, prind cititorul, au un ritm susținut și oferă suficiente idei în schimbul timpului de lectură. Deși latura umană e destul de fugitiv tratată (cu excepția prozei „Fiul original”), groaza părând singura trăire care și-a găsit loc între aceste pagini, prozele găsesc resurse pentru a crește fiecare câte un personaj cu care se poate empatiza.

          Deci, voi citi următoarea carte a acestui autor.

 

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba

Alexandru Lamba s-a născut în 1980, la Brașov. A absolvit facultatea de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor din cadrul Universității Transilvania Brașov. În prezent lucrează în domeniul IT. A debutat în paginile Gazetei SF în iunie 2013, publicând apoi mai multe povestiri în aceeași publicație, precum și în revistele Nautilus, Ficțiuni, Fantastica, Helion, EgoPhobia și Argos Magazine. A debutat pe hârtie în martie 2015, în revista Galileo Science Fiction & Fantasy (Millennium Books, 2015), publicând apoi și în Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice (CPSF) Anticipația (Nemira, 2015). Este prezent în Almanahul Anticipația 2016 (Nemira, 2015) și în antologii Argos Doi (MediaTech&Texarom, 2015), EXIT povestiri de dincolo (Eagle, 2016), GALAXIS noua operă spațială (Eagle, 2016) și în volumul 3.3 (Tritonic 2016). A debutat în volum propriu cu romanul „Sub steaua infraroșie” (Tritonic, 2016), iar anul următor a publicat al doilea roman, „Arhitecții speranței” (Tritonic, 2017). De la începutul lui 2015 conduce fanzinul Gazeta SF.

More Posts - Website